duminică, 31 iulie 2016

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de obținere de probe în Uniune (III)


Prin Hotărârea din 17 februarie 2011 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi), pronunţată în cauza C283/09, în procedura Artur Weryński împotriva Mediatel 4B spółka z o.o., Curtea a declarat că:
Articolele 14 și 18 din Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială trebuie interpretate în sensul că instanța solicitantă nu are obligația de a plăti instanței solicitate un avans pentru despăgubirea cuvenită martorului sau de a rambursa despăgubirea achitată martorului audiat“.
Prin întrebarea adresată, instanța de trimitere a solicitat, în esență, să se stabilească dacă era obligată să suporte cheltuielile efectuate de martorul audiat de instanța solicitată fie sub forma unui avans, fie sub forma rambursării acestor cheltuieli.
Acțiunea principală consta într-o acţiune formulată de domnul Weryński la Sąd Rejonowy dla Warszawy Śródmieścia împotriva Mediatel 4B spółka z o.o., fostul său angajator, pentru repararea unui prejudiciu în temeiul unui contract privind o clauză de neconcurență. În acest cadru, instanța de trimitere a solicitat, în aplicarea Regulamentului nr. 1206/2001, instanței irlandeze Dublin Metropolitan District Court audierea unui martor. Instanța solicitată a condiționat audierea martorului de plata unei despăgubiri de 40 de euro care trebuie acordată martorilor în conformitate cu dreptul irlandez. Instanța de trimitere a contestat temeinicia acestei cereri şi a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții întrebarea preliminară.
Curtea a remarcat că potrivit articolului 10 alin. 2 din Regulamentul nr. 1206/2001, instanța solicitată execută cererea în conformitate cu dreptul statului membru din care face parte, iar conform dreptului irlandez, martorul are obligația să se prezinte în fața instanței numai dacă în prealabil i-a fost plătită o despăgubire pentru cheltuielile de transport („viaticum”).
Curtea a considerat că mai întâi trebuie clarificată problema dacă instanța solicitantă era obligată să plătească instanței solicitate un avans pentru despăgubirea cuvenită martorului și, în consecință, dacă instanța solicitată avea dreptul de a refuza să efectueze audierea respectivului martor atât timp cât instanța solicitantă nu a plătit avansul menționat.
Motivele refuzului de executare a unei asemenea cereri sunt prevăzute la articolul 14 din Regulamentul nr. 1206/2001, iar alin. 2 litera d) din acesta privește cazul când nu se constituie un depozit sau nu se plătește de către instanța solicitantă un avans în conformitate cu articolul 18 alin. 3 din Regulament, dispoziție potrivit căreia instanța solicitată poate să ceară, înainte de executarea cererii, un avans pentru cheltuielile de efectuare a expertizei; solicitarea unui avans pentru audierea unui martor nu este prevăzută la această dispoziție.
Curtea a observat că motivele pentru care executarea unei cereri de audiere martor poate fi refuzată sunt cele enumerate în mod exhaustiv în articolul 14, interpretare adoptată pe baza modului de redactare a art. 14 alin. 2, dispoziție care prevede că, pe lângă motivele prevăzute la alin. 1 al aceluiaşi articol, executarea unei cereri privind audierea unei persoane „nu poate fi refuzată decât” în anumite cazuri. În plus, considerentul 11 al Regulamentului nr. 1206/2001 subliniază că, pentru a garanta eficacitatea acestui regulament, posibilitatea de a refuza executarea cererii privind îndeplinirea unui act de cercetare trebuie limitată la situații excepționale definite strict. Ca atare, instanța solicitată nu avea dreptul de a condiționa audierea martorului de plata anticipată a unui avans din despăgubirea cuvenită acestuia din urmă, iar instanța solicitantă nu era obligată să plătească un asemenea avans.
Celalaltă problemă conexă se referea la chestiunea dacă instanța solicitată avea dreptul de a pretinde ca despăgubirile cuvenite martorilor să fie rambursate ulterior de instanța solicitantă. Referitor la aceasta, Curtea a constatat că art. 18 alin. 1 din Regulament prevede că executarea unei cereri privind îndeplinirea unui act de cercetare nu dă dreptul la rambursarea taxelor sau a cheltuielilor, iar despăgubirile cuvenite martorilor pot fi calificate drept cheltuieli în sensul dispoziţiei menţionate deoarece noţiunea trebuie definită în mod autonom potrivit dreptului Uniunii și nu poate depinde de calificarea dată în dreptul naţional. În ceea ce privește termenii utilizați la articolul 18 alin. 1 din Regulament, prin „taxe” trebuie să se înțeleagă sumele percepute de instanță pentru activitatea sa, iar prin „cheltuieli” trebuie să se înțeleagă sumele plătite de instanță unor terți în cursul procedurii, în special experților sau martorilor, definiţii care rezultă din interpretarea sistematică a art. 18 din Regulament.
Prin urmare, având în vedere că instanței solicitante îi revine obligația de rambursare numai dacă una dintre excepțiile prevăzute la articolul 18 alin. 2 din Regulamentul nr. 1206/2001 are vocația de a se aplica, ceea ce nu a fost considerat ca fiind cazul, martorul irlandez nu a trebuit să fie despăgubit în temeiul Regulamentului.
Curtea a mai observat că textul art. 18 din Regulamentul nr. 1206/2001 corespunde celui al art. 14 din Convenţia de la Haga 18 martie 1970 privind culegerea de probe în străinătate în materie civilă şi comercială, care prevede la alin. 2 că statul solicitat are dreptul să ceară statului solicitant rambursarea onorariilor plătite experților și interpreților și a cheltuielilor rezultând din folosirea unei forme speciale cerute de statul solicitant. Totodată, a observat instanţa europeană că prin Convenția de la Haga a fost modificat textul articolului 16 din Convenția de la Haga din 1 martie 1954 privind procedura civilă, care prevedea chiar în mod expres principiul rambursării despăgubirilor cuvenite martorilor. Având în vedere că din raportul explicativ cu privire la Convenţia de la Haga rezultă că numărul cazurilor în care cheltuielile pot face obiectul unei rambursări trebuia să fie în mod intenţionat redus faţă de cele prevăzute de Convenţia de la Haga din 1954; luând în considerare tocmai cuantumul redus al despăgubirilor cuvenite martorilor în mod normal, rambursarea acestora trebuie considerată a fi fost eliminată în mod deliberat.