Fluxul care nu ridică toate bărcile: rânduri introductive şi exemplificative despre cartelizarea justiţiei (I)

Frisoanele încercate de sistemul judiciar în toamna aceasta, prin zvâcniri de nemulţumire mai mult sau mai puţin justificată, deşi vădit nelegale, lipsite de vreun fundament în drept care să îngăduie escamotarea acţiunilor greviste în măşti şi forme neutre, aseptice, inocente, au avut şi ele un mic merit: au pus în luminile rampei – e drept, schematic, incomplet, incoerent, disparat, dar totuşi spontan şi hotărât – problema inegalităţii în sistemul judiciar, în forma sa cea mai primitivă şi de jos, aceea care priveşte veniturile (prima acţiune colectivă a unor magistraţi care să nu vizeze chestiuni salariale ar fi ceva cu totul neobişnuit şi ar trece un prag de maturitate încă niciodată depăşit, în pofida stabilirii ştachetei la o înălţime atât de redusă).

Astfel decupate, „protestele” unei părţi a magistraţilor (în exclusivitate judecători, de fapt) pot fi circumscrise limitelor unei categorii de acţiuni umane cu tentă de universalitate: chestionarea modului de repartizţie a rezultatelor activităţii economice în societate. Problema, pe care o adresează economiştii inegalităţii, atât cei care o susţin, cât şi cei care o contestă (cu nuanţări în ambele tabere), este dezbătută pe marginea a două simboluri prinse în două teorii care nu fac decât să instituie un orizont permanent de aşteptare şi să anchilozeze orice intenţie de a nu se mulţumi cu puţin:

- Când vine fluxul, acesta ridică toate bărcile. Cu alte cuvinte, orice nouă injecţie de bani (ceea ce la nivel macroeconomic, la care se referă cu predilecţie ideea – aplicabilă însă în toate structurile de tip sistem, în cazul în care este validă, cum eu însă mă îndoiesc – înseamnă creştere economică) profită tuturor, indiferent de mărime, bărcuţe, yahturi sau transatlantice (şi chiar sugerează imagistic o sensibilă egalitate în imboldul pe care calul care vine îl transmite).

- Există un aşa-numit efect de trickle down, metaforă care nu poate fi decât apropiată inimii unui popor (şi mentalităţii sale de ciupeală imanentă tuturor sferelor activităţii sale, până şi în fotbal unde se numeşte temporizare şi care explică într-o bună măsură de ce în ţara asta în care există totuşi lucruri şi facilităţi, închegarea lor în ansamblu e invariabil grotescă şi decrepită) care a inventat o expresie gen „Dacă nu curge-picură”, răspândită ca proverb în toate zonele ţării, efect potrivit căruia – întocmai ca în zicala noastră „înţeleaptă” – se prelinge câte ceva şi spre baza piramidei, când această este „udată”.

O analiză a celor două situaţii depăşeşte cu mult scopul textului; ajunge să spun, ca părere personală, că lucrurile nu stau chiar aşa, expresiile simplificând la nivel de slogan fenomene economice (şi sociale) mult mai complexe. Nu este mai puţin adevărat însă că imaginea fluxului venind în beneficiul tuturor bărcilor prezintă plastic o situaţie ideală, de dorit, o înălţime la care să tindem, inclusiv în justiţie, unde vine bugetul, dar nu întodeauna înspre toate bărcile. Sub acest aspect, atrag atenţia asupra gravelor disfuncţionalitaţi din sistemul judiciar care au generat realul pericol (cu o probabilitate extrem de înaltă de realizare) ca o instanţă din raza Curţii de Apel Cluj, Judecătoria Dragomireşti, să ramână foarte curând fără judecători.

În prezent, în cadrul acestei instanţe funcţioneaza un judecător definitiv şi un judecător stagiar, în sine o combinaţie numerică total insuficientă pentru funcţionarea unei instanţe, inadecvare vizibilă cu atât mai mult acum când ambii judecători sunt pe cale să părăsească instanţa în favoarea altor judecătorii.

Această situaţie este doar un exemplu grăitor al modului de lucru caracterizat prin lipsa unei viziuni în politica de personal şi în finanţarea acesteia din partea Ministerului Justiţiei, care nu utilizează indicatori de ansamblu şi criterii care să permită o alocare optimă a resurselor, ceea ce a dus şi duce necontenit la descompletarea judecătoriilor pentru îngroşarea schemelor curţilor de apel - majorate continuu în ultima vreme -, adevăratele receptoare de bunăstare bugetară şi beneficiare ale unui model ambiguu de repartizare a unor resurse finite (dar suficiente). Pentru fiecare curte de apel cu număr suficient de judecători şi cu sediu impozant există o multitudine de judecătorii subfinanţate, fără sedii sau cu sedii aflate într-o stare deplorabilă, fără o acoperire satfisfăcătoare a necesităţilor materiale şi de personal. Bineînţeles, instanţele superioare au o putere de negociere mult mai mare, care lipseşte instanţelor de prim grad mai ales când acestea funcţionează în localităţi mici, cum este Dragomireştiul; instanţele mari şi puternice consumă peste medie tocmai pentru că există instanţe mici care nu ajung niciodată la nivelul mediu. Deşi per ansamblu sumele alocate de buget justiţiei nu sunt lipsite de importanţă, având în vedere că sunt favorizate instanţele reşedinţelor de judeţ şi instanţele de grad înalt, respectiv curţile de apel, aceste sume ajung în mică măsură acolo unde este cea mai mare nevoie.
În afara acestui context general, problema acută a instanţei maramureşene poate fi pusă şi pe seama unei intensităţi locale fară egal care propagă cu forţă sporită acest curent de secătuire a instanţelor de la baza şi de la marginea piramidei, instanţe care, de fapt, fac în multe materii partea cea mai consistentă şi mai importantă a actului de justiţie. Curtea de Apel Cluj nu numai că şi-a mărit veritiginos numărul de judecători (pe fondul unei scăderi constante a numărului de dosare), dar conducerea instanţei a propus – şi obţinut?! – o rearondare teritorială înspre instanţele provinciale din judeţul Cluj, fără să însoţească acest fenomen cu o repartajare de anvergură a efectivelor de judecători. Astfel, bunăoară, Judecătoriei Huedin i s-a arondat suplimentar comuna Gilău, una dintre cele mai mari, fără o suplimentare pe măsură a numărului de judecători. Cazul Dragomireşti nu este decât un exemplu, nefericit şi extrem, al acestei mentalităţi de cârpeli din mers, de aplicare de petice la nesfârşit, de perpetuă improvizare, de lipsă a unei abordări sistemice şi al irezistibilei şi nepedepsibilei tentaţii de a utiliza resursele întregului mai degrabă pentru centru, decât pentru periferie.