Varianta corespondentă anterioară a textului, respectiv art. 274 alin.
Acţiunea instanţei poate fi, conform noii reglementări, numai în sensul reducerii onorariului, nu şi în cel al majorării acestuia (permisă de vechiul cod), iar criteriile de reducere a onorariului sunt pe noua reglementare: „valoarea sau complexitatea cauzei”, „activitatea desfăşurată de avocat”; anterioare: „valoarea pricinii” sau „munca îndeplinită de avocat”. Chiar dacă textele sunt formulate diferit, în realitate nu există nici o deosebire de esenţă, complexitatea cauzei fiind cuantificată suficient de precis în activitatea sau munca (termenii sunt în context perfect sinonimi şi ambii acoperă şi situaţiile în care nu doar avocatul derulează nemijlocit activităţi specifice, ci şi persoanele pe care legal şi le poate substitui, cum ar fi dactilografa, secretara, consilierul juridic redactor etc.) avocatului.
Este adevărat că noul cod face referire şi la luarea în considerare de către judecător a circumstanţelor cauzei, însă această sintagmă nu poate fi utilizată ca temei pentru crearea de criterii suplimentare de către instanţă (operaţiune care ar face legea insuficient de previzibilă), ci semnifică doar că aprecierea se face in concreto, nu abstract, cum, de altfel, stăteau lucrurile şi înainte.
Este adevărat că noul cod face referire şi la luarea în considerare de către judecător a circumstanţelor cauzei, însă această sintagmă nu poate fi utilizată ca temei pentru crearea de criterii suplimentare de către instanţă (operaţiune care ar face legea insuficient de previzibilă), ci semnifică doar că aprecierea se face in concreto, nu abstract, cum, de altfel, stăteau lucrurile şi înainte.
Se mai adaugă o precizare expresă potrivit căreia măsura luată de instanţă (în sensul reducerii onorariului) nu va avea nici un efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său. Nici sub imperiul art. 274 alin. 3 C . pr. civ. nu exista vreo diferenţă de tratament juridic în ipoteza reducerii; pentru instanţă contractul de asistenţă juridică era res inter alios acta şi nici nu era învestită cu o cerere în modificarea acestuia, analiza pe care o făcea fiind limitată la obligarea părţii căzute în pretenţii la rambursarea cheltuielilor părţii care câştigase. Prerogativa judecătorească de a nu încuviinţa integral cererea accesorie a părţii câştigătoare vizând cheltuielile de judecată este exercitată strict numai cu privire la situaţia pentru care a fost instituită de lege, respectiv ca protecţie pentru partea căzută în pretenţii care poate fi expusă unor solicitări ruinătoare şi punitive de cheltuieli, profitându-se de câştigul din cererea principală; dispoziţia instanţei nu se referă la valabilitatea sau nevalabilitatea contractului de asistenţă juridică, cu privire la care nu se pronunţă şi care rămâne în vigoare, clientul datorând avocatului său ceea ce s-a stipulat ca preţ al serviciilor, chiar dacă nu îşi obţine judiciar restituirea acestora, urmând să suporte o diferenţă. Nu este singurul caz similar, bunăoară, când se invocă ca apărare, prin întâmpinare, nulitatea absolută a unui contract şi nu printr-o cerere reconvenţională, iar acţiunea se respinge reţinându-se caracterul întemeiat al apărării, fără anularea contractului, în lipsa unei cereri exprese. Bineînţeles, dacă partea adversă cunoaşte din timp contractul de asistenţă juridică îl poate ataca chiar printr-o cerere reconvenţională, chiar şi numai pentru ipoteza în care ar cădea în pretenţii în cererea principală; chestiunea este însă pur teoretică, având în vedere mijlocul procedural mai lesnicios pus la dispoziţie de lege, respectiv acordarea parţială a onorariului.
Faţă de modul de formulare a textului legal, suntem de părere că sunt criterii legale pentru exercitarea atribuţiei reducerii motivate a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor: valoarea cauzei şi munca (activitatea) desfăşurată de avocat (complexitatea cauzei fiind un subcriteriu component al muncii, chiar dacă este menţionat de sine-stătător în NCPC). Cele două criterii sunt cumulative, aşa cum rezultă din formularea legii, „în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată”, ceea ce înseamnă că ele trebuie observate concomitent de către instanţă, ceea ce este normal dacă avem în vedere că protecţia instituită pentru partea care cade în pretenţii este asigurată numai combinând cele două criterii. Cu alte cuvinte, chiar dacă valoarea obiectului cauzei este una redusă, ea trebuie avută în vedere întotdeauna, chiar şi atunci când munca avocatului este complexă şi consistentă - de minimis non curat praetor, dacă ai un caz de valoare redusă, nu îl ataci cu maximă elaborare şi colecţie de competenţe profesionale, nu vânezi prepeliţe cu avionul de vânătoare.
Luarea în considerare a valorii cauzei (sintagmă care trebuie interpretată larg, cuprinzător, în sensul de miză a procesului pentru parte, care există şi în cazul acţiunilor neevaluabile în bani) nu înseamnă neapărat o raportare procentuală, mecanică, la acest criteriu; nu este exclus să fie depăşită oarecum această valoare de cuantumul onorariului avocaţial, atunci când, bunăoară, temeinicia pretenţiilor părţii câştigătoare este evidentă şi s-au făcut încercări de soluţionare prejudicare, ocolite cu rea-credinţă de partea care trebuie obligată la cheltuieli.
Cu privire la activitatea (munca) avocatului, aceasta nu trebuie să îi aparţină integral acestuia, putând în parte proveni de la persoane care prestează muncă sub conducerea sa. Recent s-a încercat să se împartă criteriul muncii în subcriterii însă acestea au fost desprinse din împrejurări care nu reprezintă izvoare de drept şi nici nu cred că sunt exhaustive (nu se menţionează, de exemplu, existenţa unor activităţi anterioare similare ale avocatului, care determină la a doua, a treia etc. repetare un cuantum mai mic de muncă): tipul activităţii, amplitudinea, complexitatea, realitatea, necesitatea, rezonabilitatea şi echitatea (faţă de cine sau ce?). Consider că nu există criterii legale şi obligatorii pentru aprecierea componentei muncă în onorariul avocaţial şi că acestea nici nu ar fi utile; judecătorii trebuie pur şi simplu să aprecieze numărul de ore-om alocate în mod necesar de avocat sau structura de care acesta dispune în exercitarea profesiei, pentru cauza în discuţie, care să fie înmulţit cu un tarif orar, apreciat liber şi el (orientativ ni se pare un reper posibil salariul net al judecătorului cauzei supra numărul de ore pretinse a fi efectuate de angajator pentru plata salariului).
Prin urmare, preferinţa noastră se îndreaptă spre o apreciere cantitativă a activităţii avocatului, în primul rând pentru că toţi sunt prezumaţi de lege capabili şi profesionişti, diferenţele individuale nefiind decisive, iar apoi pentru că de la Stalin încoace cunoaştem cantitatea ca având o dimensiune calitativă în sine. Corolarul cantităţii (care îi fixează şi măsura calitativă, totodată) este efectul util al acesteia, care în practică este luat în considerare în mod serios, adică se verifică dacă, exempli gratia, partea invocă multe ce nu trebuiesc şi nu invocă ceea ce trebuie, sau, cu alte cuvinte, care este cantitatea necesară şi suficientă de muncă pentru a câştiga cauza, fără o stricteţe exagerată însă.
