În conformitate
cu art. 213 din Noul Cod de Procedură Civilă (în continuare, N.C.P.C.), articol
intitulat „Desfăşurarea procesului fără prezenţa publicului”, în faţa primei
instanţe, cercetarea procesului se desfăşoară în camera de consiliu, dacă legea
nu prevede altfel (alin. 1). De asemenea, în cazurile în care dezbaterea
fondului în şedinţă publică ar aduce atingere moralităţii, ordinii publice,
intereselor minorilor, vieţii private a părţilor ori intereselor justiţiei,
după caz, instanţa, la cerere sau din oficiu, poate dispune ca aceasta să se
desfăşoare în întregime sau în parte fără prezenţa publicului (art. 213 alin.
2). Potrivit art. 240 alin. 1 N.C.P.C., cercetarea procesului are loc în faţă
judecătorului, în camera de consiliu (în căile de atac însă, dacă cercetarea
procesului este necesară, ea se face în şedinţă publică – art. 240 alin. 2).
Prin urmare,
legea de procedură face distincţie între faza cercetării procesului şi cea a
dezbaterii fondului, sub aspectul publicităţii şedinţei de judecată, în sensul
că regula publicităţii (prevăzută, cu valoare de principiu, de art. 17
N.C.P.C.) este înlăturată expres în faza cercetării procesului, ea rămând însă
aplicabilă în cea a dezbaterii fondului, fază pentru care sunt conferite
prerogative atât instanţei (art. 213 alin. 2, deja menţionat), cât şi părţilor,
pentru înlăturarea facilă a publicităţii şedinţei. În acest sens, la art. 244
alin. 3 şi 4 N.C.P.C. se prevede că părţile pot fi de acord ca dezbaterea
fondului să urmeze în camera de consiliu, acordul rezultând şi din simpla
împrejurare a formulării unei cereri de judecată în lipsă, aceasta semnificând
consimţământul părţii care a formulat ca dezbaterea fondului să aibă loc în
camera de consiliu, în afară de cazul în care partea a solicitat expres ca
dezbaterea să aibă loc în şedinţă publică. Art. 213 N.C.P.C. reprezintă, faţă
de reglementarea anterioară, o evoluţie evidentă a concepţiei legiuitorului
înspre judecarea procesului în condiţii de acces mult mai restrâns pentru
terţi, regula fiind, în accepţiunea noii reglementări, caracterul privat, inter
partes, a fazei cercetării procesului.
Este adevărat că
art. 213 alin. 2 N.C.P.C. oferă instanţei posibilitatea, chiar din oficiu, de a
dispune ca dezbaterea fondului să se desfăşoare în întregime sau în parte fără
prezenţa publicului, fără să denumească şedinţa fără prezenţa publicului ca
fiind una de cameră de consiliu, însă şi în acest caz nu poate fi vorba decât
tot despre o şedinţă în camera de consiliu, existând, pe lângă considerente logice
şi de consecvenţă, chiar şi un argument de text, reprezentat de art. 244 alin.
3 N.C.P.C., care vorbeşte despre dezbaterea fondului în camera de consiliu,
atunci când părţile se învoiesc. Ar fi, într-adevăr, o pedanterie cu totul
inutilă şi o absurditate ca dezbaterea nepublică a fondului să fie, pe de o
parte, în cameră de consiliu, atunci când părţile se învoiesc în acest sens,
şi, pe de altă parte, într-o şedinţă “fără prezenţa publicului” – altceva decât
camera de consiliu şi fără lămuriri suplimentare. Nu este mai puţin adevărat
însă că art. 213 alin. 3 N.C.P.C. prevede că, în cazurile prevăzute la alin. 1
şi 2 ale aceluiaşi articol, au acces în camera de consiliu ori în sala de şedinţă părţile, reprezentanţii lor, cei care îi
asistă pe minori, apărătorii părţilor, martorii, experţii, traducătorii,
interpreţii, precum şi alte persoane cărora instanţa, pentru motive temeinice,
le admite să asiste la proces; să privim acest text doar ca pe o simplă
inconsecvenţă. Confuzia pe care noul cod o face este între conceptele de cameră
de consiliu şi sală de şedinţă, ca locaţie fizică, şi aceleaşi ca regim
juridic, conferindu-le (artificial şi din greşeală) o interschimbabilitate pe
care, de fapt, nu o au. O şedinţă secretă poate avea fizic loc şi într-o încăpere
denumită cameră de consiliu şi în încăperea care serveşte ca sala de şedinţă,
după cum sala de şedinţă însăşi poate fi declarată cameră de consiliu ca regim
juridic (cum tradiţional se făcea pe vechiul cod, varaiantă oricum preferabilă
biroului judecătorului, acestea fiind alternativele dintre care se făcea illo
tempore alegerea). Noţiunile au, deci, primordial, un sens fizic, configuraţia
fizică distinctă determinând şi regimul juridic distinct – codul nu este
întotdeauna consecvent sub acest aspect.
Art. 213 alin. 2
N.C.P.C., în cazurile în care dezbaterea fondului în şedinţă publică ar aduce
atingere moralităţii, ordinii publice, intereselor minorilor, vieţii private a
părţilor ori intereselor justiţiei, după caz, instanţa, la cerere sau din
oficiu, poate dispune ca aceasta să se desfăşoare în întregime sau în parte
fără prezenţa publicului; o atare posibilitate pentru instanţă nu este
prevăzută şi pentru faza cercetării procesului, deoarece, bineînţeles, în
concepţia codului, în toate cazurile cercetarea procesului are loc în camera de
consiliu.
Art. XII din
Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor
judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, a prevăzut că dispoziţiile Legii
nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, privind cercetarea
procesului şi, după caz, dezbaterea fondului în camera de consiliu se aplică
proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.
În urma acestei intervenţii
legislative, nu rezultă cu claritate dacă ceea ce s-a suspendat până la 1
ianuarie 2016 se referă numai la locaţia camerei de consiliu sau la însuşi
regimul juridic reprezentat de cercetarea procesului în camera de consiliu,
care implică o componentă inerentă de restricţionare pentru public. Textele
coroborate sugerează intenţia legiuitorului de a face o excepţie numai în
privinţa locaţiei fizice şi nu a regimului juridic aplicabil. În acest sens,
este elocvent faptul că în „expunerea de motive” aferentă proiectului
legislativ materializat subsecvent în Legea nr. 2/2013, s-a subliniat că este
necesară adaptarea temporară a mecanismelor procedurale instituite de noul Cod
de procedură civilă care depind de alocarea resurselor financiare şi de realizarea
investiţiilor în infrastructură, la condiţiile existente; alocarea de resurse
se referă, în principal, la număr suficient de săli care să permită organizarea
optimă, în cadrul fiecărei instanţe, a etapei cercetării judecătoreşti şi a
celorlalte faze procesuale, precum şi la alte elemente de infrastructură.
De asemenea, în
mod expres, expunerea de motive face vorbire despre faptul că se propune, prin
proiect, ca măsură legislativă aplicabilă tranzitoriu, amânarea intrării în
vigoare, „în considerarea lipsei unei infrastructuri adecvate”, a părţii din
noul Cod de procedură civilă privitoare la cercetarea procesului în camera de
consiliu.
Dacă s-ar admite
înlăturarea cercetării procesului în camera de consiliu atât ca locaţie (prin
ipoteză, încă inexistentă), cât şi ca regim juridic, ar însemna că pentru faza
cercetării procesului instanţa de judecată să fie lipsită de atribuţia de
declarare a desfăşurării cercetării fără prezenţa publicului (posibilitate
prevăzută de lege lata numai pentru dezbaterea fondului), ceea ce ar fi absurd.
Cu toate acestea, o fundamentare solidă în drept a măsurii declarării
cercetării ca fiind nepublică (id est, fără prezenţa publicului) este dificilă
exclusiv pe baza textelor interne, slab corelate şi imprecise. Indiferent însă
de interpretarea care s-ar putea da în prezent funcţionalităţii şi
aplicabilităţii art. 213 N.C.P.C., potrivit art. 6 alin. 1 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei
sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o
instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie
asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de
şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului
sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori
al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele
minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în
măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări
speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
Conform Curţii
Europene a Drepturilor Omului (Dumitru
Popescu v. România (nr. 2), 2007, Vermeire v. Belgia, 1991), prevederile
Convenţiei fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor
semnatare, statul, prin instanţele de judecată, având obligaţia de a asigura
efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice
altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte
abrogarea acestora de către legiuitor (în acelaşi sens este şi art. 3 N.C.P.C.).
Totodată, “Recomandarea Rec (2004) 6 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre cu privire la îmbunătăţirea căilor de atac interne” a reamintit că mecanismul instituit de Convenţie este unul subsidiar
şi că drepturile pe care aceasta le consacră trebuie să fie protejate în primul
rând la nivel naţional, de către instanţele şi organele naţionale. Din
perspectiva art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, text
intrinsec ordinii juridice române şi superior ca forţă juridică textelor
interne, este, aşadar, posibilă interzicerea accesului publicului în sala de
şedinţă în faza cercetării procesului, în ipotezele largi prevăzute de text.