Critica unei anume jurisprudenţe existente la Curtea de Apel Cluj în materia taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule

În practica majoritară a Curţii de Apel Cluj s-a înrădăcinat o discutabilă orientare pe marginea dispoziţiilor din Legea nr. 9 din 6 ianuarie 2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012), intrată în vigoare la 13 ianuarie 2012 şi ieşită din vigoare prin abrogarea ei de către art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9 din 19 februarie 2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 119 din 4 martie 2013) începând cu data de 15 martie 2013, data intrării în vigoare a acestei ordonanţe (art. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013).

Pe durata în care actul normativ respectiv a fost în vigoare a existat o suspendare - până la 1 ianuarie 2013 - a unor prevederi conţinute, realizată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1 din 30 ianuarie 2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum şi pentru restituirea taxei achitate în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din lege (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 79 din 31 ianuarie 2012, intrată în vigoare la data publicării, respectiv 31 ianuarie 2012). Pe perioada suspendării textelor vizate se realiza practic o replică a situaţiei juridice din cazul taxei pe poluare, mai puţin eventualele diferenţe de nivel a taxelor.

Prin urmare, în existenţa Legii nr. 9/2012 se pot distinge trei perioade temporale: 13 ianuarie 2012 - 30 ianuarie 2012 (I), 31 ianuarie 2012 - 31 decembrie 2012 (II), 1 ianuarie 2013 - 14 martie 2013 (III). Perioada II rămâne în afara prezentei analize, soluţiile de restituire a taxei pentru emisiile poluante atunci prelevate fiind absolut justificate. Mult mai puţin justificată este însă diferenţierea care se face în practica Curţii de Apel Cluj între perioadele I şi III, intervale în care formele Legii nr. 9/2012 sunt identice, variantele textelor corespunzând întru totul.

Nu am înţeles de unde exact provine inconsecvenţa; nu sunt foarte convins că partizanii ei au sesizat-o pe deplin până la momentul în care am întrebat despre justificarea soluţiei. După tot felul de ezitări s-a degajat un oarecare consens care punea diferenţierea pe seama art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2012, potrivit căruia contribuabilii care au achitat taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule ca urmare a primei transcrieri a dreptului de proprietate, în conformitate cu prevederile art. 4 alin.  (2) din Legea nr. 9/2012, în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a acestei legi şi data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, pot solicita restituirea acesteia (art. 2 alin. 1).

Acest text legal stă la baza practicii judiciare diferite pe text de lege identic, în sensul că aderenţii opiniei majoritare consideră că posibilitatea de a solicita restituirea taxei pe care art. 2 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2012 o conferă ajunge constituie temei pentru admiterea acţiunilor pe perioada I; el nu mai există pentru perioada III, astfel încât acţiunile respective ar trebui respinse. Însă:

- temeiul de drept reprezentat de art. 2 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2012 nu se invocă de către părţi în acţiune, nu se pune în discuţia contradictorie a părţilor de către instanţă, motivările nu diferă sub nici un aspect fie că este vorba despre acţiuni, fie că este vorba despre hotărârile judecătoreşti emise în soluţionarea acestora;

- procedura prevăzută de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2012 este una administrativă, nu judiciară. În acest sens, art. 2 alin. 2 din ordonanţă prevede fără echivoc că: „sumele prevăzute la alin. (1) se restituie la cererea contribuabilului, adresată organului fiscal competent, în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care se aplică în mod corespunzător, cu excepţia prevederilor art. 124 din respectiva ordonanţă”;

- procedura administrativă prevăzută de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2012 nu a fost în prealabil parcursă de reclamant (nici nu se prea verifică în practică dacă procedura cererii de restituire a fost cumva parcursă şi dacă suma nu a fost deja restituită);

- este lipsit de interes pentru reclamant să obţină o hotărâre judecătorească în condiţiile în care există o obligaţie legală de restituire de către stat, care nu a fost încălcată deoarece nici măcar nu s-a solicitat restituirea – acţiunea pe perioada I ar trebui respinsă ca lipsită de interes;
- statul nu poate discrimina între cetăţenii aflaţi în situaţii identice, cum sunt adresanţii Legii nr. 9/2012 din perioadele I şi III. Din această perspectivă, ori se restituie pentru toţi, ori nu se restituie pentru nimeni, iar dacă s-a acceptat restituirea numai pentru cei din perioada I judiciar trebuie restabilită egalitatea de tratament.