Extras dintr-o motivare recentă:
Este adevărat, aşa cum învederează recurentul, că prima
instanţă nu a motivat acordarea cheltuielilor de judecată într-un cuantum redus
faţă de solicitarea reclamantului şi nici nu a precizat textul legal care a stat la
baza măsurii diminuării acestora.
Cu toată această omisiune, din acordarea cheltuielilor
doar parţial de către tribunal rezultă că temeiul care a fost avut în vedere
este art. 274 alin. 3 C.
pr. civ. (după cum chiar reclamantul recurent l-a identificat în recurs ca
posibil temei de drept pentru reducere, alături de art. 275 sau 276 C. pr. civ. pe care le
menţionează, de asemenea, cu titlu de posibilitate, fără însă ca ipoteza vreunuia dintre aceste două texte legale să fie manifestă în speţă).
Potrivit art. 274 alin. 3 C. pr. civ., judecătorii au
dreptul să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în
tabloul onorariilor minimale, ori de ori vor constata motivat că sunt
nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca
îndeplinită de avocat. Este adevărat că nu există în prezent un tablou al
onorariilor minimale, însă Curtea, spre deosebire de reclamantul recurent, nu
consideră că această împrejurare atrage caducitatea textului în discuţie, ci aplicarea
lui în modul în care acesta poate avea efect, nu într-un mod în care nu poate
produce nici un efect, conform acestui principiu general de interpretare a
actelor normative. Din această perspectivă, textul poate avea efect prin
aprecierea de către judecător a corespondenţei dintre mărimea onorariului şi
cele două repere stabilite legislativ: valoarea pricinii sau munca îndeplinită
de avocat.
Dacă în privinţa muncii
îndeplinite de avocat, Curtea nu găseşte motive de reducere (cu toate că in abstracto cauza nu este una complexă
şi este des întâlnită în practică, la un nivel repetitiv chiar, pentru mulţi
avocaţi – efortul, „munca”, concrete, pe partea de susţinere nu sunt mai prejos
decât în alte tipuri de cauze), nu este mai puţin adevărat că valoarea pricinii
nu este una semnificativă, iar cheltuielile de judecată solicitate la fond au
totalizat aproape valoarea capătului de cerere principal şi au chiar o
proporţie mare faţă de întreaga miză a procesului pentru reclamant.
Curtea nu este de acord cu
afirmaţia recurentului potrivit căreia o astfel de aplicare a textului ar fi
întotdeauna arbitrară şi fără temei juridic. Dimpotrivă, există două repere
(cumulative) clar stabilite, iar marja de apreciere concretă nu este diferită
sau superioară multiplelor altor cazuri în care judecătorii pot face aprecieri
subiective pe chestiuni factuale; este vorba despre o manifestare a esenţei
atribuţiilor jurisdicţionale, de a putea tranşa diferende.
Recurentul mai consideră că
menţiunea tribunalului din dispozitivul hotărârii atacate, aceea de „admite
acţiunea” îl îndrituia la admiterea întregii acţiuni, inclusiv sub aspectul
capătului de cerere accesoriu al cheltuielilor de judecată. Sub acest aspect,
Curtea reţine că, dimpotrivă, potrivit uzanţelor de tehnică judecătorească
soluţia se referă la capătul principal, nu şi la cele accesorii; în orice caz,
prima instanţă şi-a detaliat soluţia în dispozitiv inclusiv la nivelul
capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, neexistând astfel nici
un prejudiciu procesual pentru reclamant.
Marja de reducere aplicată de
prima instanţă nu a fost una arbitrară, iar suma acordată a acoperit cheltuielile
intangibile cu taxa de timbru şi timbru judiciar, precum şi TVA-ul aferent
onorariului integral, rămânând şi o porţiune de onorariu pe care şi Curtea o
apreciază ca bine acordată în raport cu valoarea obiectului pricinii.