Pagini

vineri, 15 iunie 2012

Despre reducerea cheltuielilor de judecată



Extras dintr-o motivare recentă:
Este adevărat, aşa cum învederează recurentul, că prima instanţă nu a motivat acordarea cheltuielilor de judecată într-un cuantum redus faţă de solicitarea reclamantului şi nici nu a precizat textul legal care a stat la baza măsurii diminuării acestora.
Cu toată această omisiune, din acordarea cheltuielilor doar parţial de către tribunal rezultă că temeiul care a fost avut în vedere este art. 274 alin. 3 C. pr. civ. (după cum chiar reclamantul recurent l-a identificat în recurs ca posibil temei de drept pentru reducere, alături de art. 275 sau 276 C. pr. civ. pe care le menţionează, de asemenea, cu titlu de posibilitate, fără însă ca ipoteza vreunuia dintre aceste două texte legale să fie manifestă în speţă).
Potrivit art. 274 alin. 3 C. pr. civ., judecătorii au dreptul să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Este adevărat că nu există în prezent un tablou al onorariilor minimale, însă Curtea, spre deosebire de reclamantul recurent, nu consideră că această împrejurare atrage caducitatea textului în discuţie, ci aplicarea lui în modul în care acesta poate avea efect, nu într-un mod în care nu poate produce nici un efect, conform acestui principiu general de interpretare a actelor normative. Din această perspectivă, textul poate avea efect prin aprecierea de către judecător a corespondenţei dintre mărimea onorariului şi cele două repere stabilite legislativ: valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Dacă în privinţa muncii îndeplinite de avocat, Curtea nu găseşte motive de reducere (cu toate că in abstracto cauza nu este una complexă şi este des întâlnită în practică, la un nivel repetitiv chiar, pentru mulţi avocaţi – efortul, „munca”, concrete, pe partea de susţinere nu sunt mai prejos decât în alte tipuri de cauze), nu este mai puţin adevărat că valoarea pricinii nu este una semnificativă, iar cheltuielile de judecată solicitate la fond au totalizat aproape valoarea capătului de cerere principal şi au chiar o proporţie mare faţă de întreaga miză a procesului pentru reclamant.
Curtea nu este de acord cu afirmaţia recurentului potrivit căreia o astfel de aplicare a textului ar fi întotdeauna arbitrară şi fără temei juridic. Dimpotrivă, există două repere (cumulative) clar stabilite, iar marja de apreciere concretă nu este diferită sau superioară multiplelor altor cazuri în care judecătorii pot face aprecieri subiective pe chestiuni factuale; este vorba despre o manifestare a esenţei atribuţiilor jurisdicţionale, de a putea tranşa diferende.
Recurentul mai consideră că menţiunea tribunalului din dispozitivul hotărârii atacate, aceea de „admite acţiunea” îl îndrituia la admiterea întregii acţiuni, inclusiv sub aspectul capătului de cerere accesoriu al cheltuielilor de judecată. Sub acest aspect, Curtea reţine că, dimpotrivă, potrivit uzanţelor de tehnică judecătorească soluţia se referă la capătul principal, nu şi la cele accesorii; în orice caz, prima instanţă şi-a detaliat soluţia în dispozitiv inclusiv la nivelul capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, neexistând astfel nici un prejudiciu procesual pentru reclamant.
Marja de reducere aplicată de prima instanţă nu a fost una arbitrară, iar suma acordată a acoperit cheltuielile intangibile cu taxa de timbru şi timbru judiciar, precum şi TVA-ul aferent onorariului integral, rămânând şi o porţiune de onorariu pe care şi Curtea o apreciază ca bine acordată în raport cu valoarea obiectului pricinii.