Percepţia părţii asupra aparenţei de imparţialitate a instanţei este fundamentală

Noul cod de procedură civilă a introdus un element inedit în ceea ce priveşte incompatibilitatea judecătorului, respectiv pct. 13 al art. 42, potrivit căruia judecătorul este incompatibil de a judeca atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa. Remarc în treacăt trei aspecte interesante, dar care nu fac obiectul principal al prezentului demers: noul cod a unificat terminologic cazurile de abţinere, recuzare şi incompatibilitate, existente anterior de sine stătător, în favoarea unei instituţii generice a incompatibilităţii; judecătorul este incompatibil doar la judecarea cauzei (în acelaşi sens sunt şi art. 213-405 NCPC grupate în cartea II, Capitolul II, intitulat „Judecata”), nu şi de la îndeplinirea activităţilor prevăzute de art. 200 şi urm. NCPC; sintagma de „judecare a cauzei” se referă la chestiunea de fond dedusă judecăţii, nu la simple aspecte de procedură, incidente, măsuri etc.

Noţiunea de lipsă de imparţialitate nu este definită în dreptul nostru, însă conceptul cunoaşte o analiză extensivă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar potrivit instanţei de la Strasbourg (Dumitru Popescu v. România (nr. 2), 2007, Vermeire v. Belgia, 1991), prevederile Convenţiei fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare, statul prin instanţele de judecată şi organele administrative având obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acestora de către legiuitor. 

Prin urmare, instanţa naţională este obligată să ţină cont de prevederile Convenţiei ca şi cum acestea ar face parte integrantă din ordinea juridică internă şi să le aplice ca atare, prioritar şi direct, inclusiv sub aspectul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care detaliază conţinutul drepturilor fundamentale cuprinse în Convenţie. Din această perspectivă, noţiunile cu care operează Convenţia au un înţeles autonom (Baraona v. Portugalia, 1987), netributar dreptului intern, astfel încât un drept calificat în dreptul nostru ca fiind civil, poate să nu aibă o aceeaşi natură din perspectiva Convenţiei. Nu este exclusă calificarea, bunăoară, a unei proceduri fiscale din dreptul intern ca acuzaţie în materie penală, cum a fost cazul, bunăoară, în Bendenoun v. Franţa, 1994.

Potrivit Piersack v. Belgia, 26 octombrie 1984, dacă în mod normal imparţialitatea se defineşte prin absenţa prejudecăţilor sau a părerilor preconcepute, ea poate, mai ales în baza art. 6 alin. 1 din Convenţie, să fie apreciată în diferite moduri. Se poate astfel distinge între un demers subiectiv încercând să determine ce gândea un anumit judecător într-o asemenea împrejurare şi un demers obiectiv care încearcă să stabilească dacă el oferea garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă.

Criteriul obiectiv presupune (Thorgeirson v. Islanda, 1992) a se analiza dacă există fapte determinate şi verificabile care pot ridica îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului, independent de comportamentul său personal. Curtea a subliniat şi aici că pentru acest demers, chiar şi aparenţele contează, aparenţe necesare pentru a nu afecta încrederea publică (iar în procesele penale, încrederea acuzatului, punctul său de vedere fiind important) pe care într-o societate democratică trebuie să o inspire instanţele judecătoreşti. Procedurile fiscale au fost considerate „materie penală” în înţelesul Convenţiei; restul procedurilor administrative cad, cel puţin, sub incidenţa art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva „materiei civile”, deoarece codul nostru de procedură civilă este aplicabil contenciosului administrativ. Distincţia este una mai mult teoretică, deoarece garanţiile recunoscute acuzatului în materie penală sunt recunoscute, de principiu, şi părţii în procesele civile în privinţa echităţii procedurii, concept larg căruia i se subsumează şi imparţialitatea instanţei.

Prin urmare, încrederea părţii (mai ales când aceasta reprezintă un „acuzat” în materie fiscală) în imparţialitatea instanţei prezintă relevanţă chiar decisivă şi preponderentă; lipsa de încredere este manifestată prin cererea de recuzare. Curtea Europeană a mai decis că este însă suficient să se constate că imparţialitatea instanţei căreia îi revenea decizia asupra „temeiniciei acuzării“, să poată apărea ca subiect de îndoială, pentru a fi trasă concluzia încălcării art. 6 alin. 1 din Convenţie, sub aspectul lipsei de imparţialitate (Piersack).
Având în vedere toate aceste împrejurări şi temeiuri, părerea mea este că percepţia subiectivă a părţii cu privire la aparenţa de imparţialitate a instanţei este una extrem de importantă: dacă partea are îndoieli manifestate printr-o cerere de recuzare, acestea trebuie examinate extrem de serios pentru identificarea unor elemente de fapt care ar putea să stea la baza acestei aparenţe, fie ele cât de nesemnificative – percepţia în discuţie este a părţii; dacă partea nu are îndoieli manifestate serios, adică printr-o cerere de recuzare, nici judecătorul nu are motive să se abţină pe aparenţă de imparţialitate, necerându-i-se să fie mai scrupulos decât însăşi partea, cu privire la această chestiune.