Gradul de însorire

Chestiunea gradului de însorire a locuinţei este una cu recurenţă în litigiile de contencios administrativ ce vizează legalitatea autorizaţiilor de construire, relativ recent fiind operată o modificare legislativă în domeniu. Există acum pendinte litigii atât pe vechea, cât şi pe noua reglementare a problematicii.

În conformitate cu art. 3 alin. 1 al Capitolului I „Norme de igienă referitoare la zonele de locuit“ din Normele de igienă şi sănătate publică privind mediul de viaţă al populaţiei, aprobate prin Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 119 din 4 februarie 2014, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 21 februarie 2014, amplasarea clădirilor destinate locuinţelor trebuie să asigure însorirea acestora pe o durată de minimum 1 1/2 ore la solstiţiul de iarnă, a încăperilor de locuit din clădire şi din locuinţele învecinate.

Alineatul 2 al art. 3 arată că în cazul în care proiectul de amplasare a clădirilor evidenţiază că distanţa dintre clădirile învecinate este mai mică sau cel puţin egală cu înălţimea clădirii celei mai înalte, se va întocmi studiu de însorire care să confirme respectarea prevederii de la alin. 1 (per a contrario, studiul nu este necesar când distanţa mai mare decât înălţimea clădirii celei mai înalte).

Din coroborarea celor două texte rezultă că: 1. numai în cazul în care distanţa dintre oricare două clădiri învecinate este mai mică sau cel puţin egală cu înălţimea clădirii celei mai înalte, se va întocmi studiu de însorire; 2. când se întocmeşte studiul de însorire, obiectul acestuia îl reprezintă existenţa însoririi „acestora pe o durată de minimum o oră şi jumătate la solstiţiul de iarnă, a încăperilor de locuit din clădire şi din locuinţele învecinate”.

Formularea textului este ambiguă, în sensul că referirile la „aceste” locuinţe şi la „locuinţele învecinate” presupune existenţa mai multor locuinţe analizate în studiul de însorire, ceea ce nu ar putea să fie vorba decât în situaţia în care se solicită în acelaşi timp autorizaţii de construire pentru două clădiri (sau mai multe chiar, în lipsa unei distincţii făcute de textul normativ) învecinate, situaţie cu totul rarisimă sau chiar neîntâlnită practic. Prin urmare, studiul trebuie înţeles ca referindu-se la o singură locuinţă supusă autorizării, iar în cadrul aceseiă locuinţe analizate de către studiu, fiecare încăpere trebuie să beneficieze de cel puţin o oră şi jumătate, la solstiţiul de iarnă, de însorire, încăperile fiind cele definite de art. 1 din Norme, potrivit căruia noţiunea de „încăpere de locuit“ sunt încăperile cu funcţii de camera de zi şi dormitoare.

Conceptul de „însorire” nu este definit legislativ, astfel încât trebuie utilizată noţiunea din vorbirea curentă. În acest sens, Dicţionarul explicativ al limbii române online indică următoarele înţelesuri:

ÎNSORÍRE, însoriri, s. f. Acțiunea de a se însori și rezultatul ei. – V. însori.

ÎNSORÍ, însoresc, vb. IV. Refl. 1. A se însenina, a apărea soarele. 2. A sta la soare, a se încălzi sau a se bronza la soare. – În + soare.

De remarcat că nu există o distincţie în nivelul de însorire care trebuie asigurat, astfel încât nu se poate vorbi despre însorire „completă“ sau „totală“ şi despre însorire „parţială“, fiind suficient ca o rază de soare să staţioneze în încăpere o oră şi jumătate în ziua solstiţiului de iarnă. Nerespectarea acestei condiţii constituie o nelegalitate a actului administrativ, sens în care art. 2 din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 119/2014 precizează că normele de igienă şi sănătate publică sunt obligatorii, potrivit legii, pentru toate unităţile din sistemul public şi privat, precum şi pentru întreaga populaţie.

Reglementarea anterioară era reprezentată de Normele de igienă şi recomandărilor privind mediul de viaţă al populaţiei, aprobate prin Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 536 din 23 iunie 1997, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 3 iulie 1997.

Art. 2 din Capitolul 1 „Norme de igienă referitoare la zonele de locuit“ prevedea că amplasarea clădirilor destinate locuinţelor trebuie să asigure însorirea acestora pe o durată de minimum 1 1/2 ore zilnic, la solstiţiul de iarnă, a tuturor încăperilor de locuit. Distanţa dintre clădiri trebuie să fie mai mare sau cel puţin egală cu înălţimea clădirii celei mai înalte, pentru a nu se umbri reciproc.

Aparent erau instituite două cerinţe care nu sunt neapărat în relaţie de dependenţă una faţă de cealaltă, cum este cazul actualei reglementări, însă ipoteza nu rezistă decât cel mult unei examinări superficiale. Astfel, distanţa dintre clădiri trebuie să fie mai mare sau cel puţin egală cu înălţimea clădirii celei mai înalte, dar numai pentru atingerea scopului special care este reprezentat de necesitatea clădirilor de a nu se umbri reciproc. Umbrirea nu este decât corolarul antitetic al însoririi la care se referă fraza I a textului normativ, iar dacă acest scop special este atins (în limitele stabilite de fraza I), distanţa nu mai prezintă importanţă. Aşadar, situaţia este identică cu cea de sub imperiul normelor actuale, identitate care se păstrează şi în privinţa gradului de însorire, existând aceeaşi cerinţă de minimum 1 1/2 ore zilnic, la solstiţiul de iarnă, însorire a tuturor încăperilor de locuit. Chiar dacă anterior noţiunea de încăpere de locuit nu era definită, noţiunea de încăpere, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române online, semnifică cameră, odaie, iar sintagma „de locuit“ exclude dependinţele, ajungându-se astfel tot la camere şi dormitoare (deşi passim normele utilizează expresii care pun sub semnul întrebării consecvenţa terminologică, existând astfel referiri la încăperi principale de locuit, încăperi de dormit etc.).
În concluzie, în pofida unor diferenţe de exprimare, precum şi cu aproximările de rigoare, în esenţă şi ca efect juridic, cele două reglementări referite sunt identice, mai puțin obligativitatea expresă a întocmirii studiului de însorire în faza administrativă, potrivit legii noi, existentă anterior doar ca practică administrativă.