Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de notificare sau comunicare de acte în Uniune (I)

Prin hotărârea din 16 septembrie 2015 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi), pronunţată în cauza C‑519/13, în procedura Alpha Bank Cyprus Ltd împotriva Dau Si Senh, Alpha Panareti Public Ltd, Susan Towson, Stewart Cresswell, Gillian Cresswell, Julie Gaskell, Peter Gaskell, Richard Wernham, Tracy Wernham, Joanne Zorani, Richard Simpson, Curtea a declarat că:

„Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea actelor”) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului trebuie interpretat în sensul că:

– agenția de primire este ținută, în toate împrejurările și fără a dispune în această privință de o marjă de apreciere, să informeze destinatarul unui act despre dreptul său de a refuza primirea acestuia prin utilizarea sistematică în acest scop a formularului tip prevăzut în anexa II la regulamentul menționat și

– împrejurarea că această agenție, atunci când notifică sau comunică un act destinatarului acestuia, nu a atașat formularul tip prevăzut în anexa II la Regulamentul nr. 1393/2007 nu constituie un motiv de nulitate a procedurii, ci o omisiune care trebuie îndreptată în conformitate cu dispozițiile prevăzute de acest regulament“.

Chestiunea care s-a pus prin întrebările preliminare era, în esenţă, modul în care se aplică articolul 8 din Regulamentul nr. 1393/2007, care se referă la „Refuzul primirii unui act“, după cum indică însăşi denumirea sa marginală, text potrivit căruia:

„(1) Agenţia de primire informează destinatarul, folosind formularul tip din anexa II, că acesta poate să refuze să primească actul de notificat sau de comunicat în momentul notificării sau al comunicării acestuia ori poate să returneze actul agenţiei de primire în termen de o săptămână, în cazul în care acesta nu este redactat sau însoţit de o traducere în una dintre următoarele limbi:

(a) o limbă pe care destinatarul o înţelege;

sau

(b) limba oficială a statului membru de destinaţie sau, în cazul în care în acest stat membru există mai multe limbi oficiale, limba oficială sau una dintre limbile oficiale ale locului în care urmează să se efectueze notificarea sau comunicarea.

(2) Atunci când agenţia de primire este informată că destinatarul refuză să primească actul, în conformitate cu alineatul (1), aceasta informează imediat agenţia de transmitere prin intermediul certificatului menţionat la articolul 10 şi returnează cererea şi actele a căror traducere este solicitată.

(3) Dacă destinatarul a refuzat să primească actul în temeiul alineatului (1), notificarea sau comunicarea actului poate fi înlocuită cu notificarea sau comunicarea către destinatar, în conformitate cu dispoziţiile prezentului regulament, a actului însoţit de o traducere în una dintre limbile prevăzute la alineatul (1). În acest caz, data notificării sau comunicării actului este data la care actul însoţit de traducere este notificat sau comunicat în conformitate cu legislaţia statului membru de destinaţie. Cu toate acestea, în cazul în care, conform legislaţiei unui stat membru, un act trebuie notificat sau comunicat într-un termen determinat, data care se ia în considerare în ceea ce priveşte reclamantul este data notificării sau a comunicării actului iniţial în conformitate cu articolul 9 alineatul (2).

(4) Alineatele (1), (2) şi (3) se aplică şi în cazul mijloacelor de transmitere şi de notificare sau comunicare a actelor judiciare prevăzute în secţiunea a doua.

(5) În sensul alineatului (1), agenţii diplomatici sau consulari, în cazul în care notificarea sau comunicarea este efectuată în conformitate cu articolul 13, ori autoritatea sau persoana competentă, în cazul în care notificarea sau comunicarea este efectuată în conformitate cu articolul 14, informează destinatarul că acesta poate refuza să primească actul şi că orice act refuzat trebuie să fie returnat agenţilor, autorităţii sau persoanei respective“.

Curtea a constatat că textul articolului 8 din Regulamentul nr. 1393/2007 nu permite, în sine, să se răspundă în mod util întrebărilor puse, ci doar prin plasarea în context a dispoziţiei analizate, observaţie ce a permis instanţei europene să examineze atent funcţionarea articolului şi să exprime câteva raţionamente a căror cunoaştere este utilă, dincolo de soluţia expresă şi clară cuprinsă în răspunsul la întrebări. Astfel, Curtea a sesizat că agențiile de primire nu trebuie să se pronunțe asupra problemelor de natură substanțială precum cele privind limba sau limbile pe care le înțelege destinatarul actului și dacă actul trebuie sau nu trebuie însoțit de o traducere în una dintre limbile menționate la art. 8 alin. 1 din Regulamentul nr. 1393/2007 (paragraf 37). Aşadar, Regulamentul nu conferă agenției de primire nici o putere pentru a aprecia dacă condițiile în care destinatarul unui act poate refuza să îl primească, care figurează la art. 8 alin. 1 din Regulament, sunt sau nu sunt îndeplinite (paragraf 40).
Dimpotrivă, incumbă numai instanței naționale sesizate în statul membru de origine sarcina să statueze asupra chestiunilor de această natură, din moment ce reclamantul și pârâtul au păreri diferite asupra acestora (paragraf 41), iar această instanţă va trebui, în fiecare caz în parte, să asigure ca drepturile respective ale părților în cauză să fie protejate în mod echilibrat, punând în balanță obiectivul privind eficiența și celeritatea notificării sau a comunicării în interesul reclamantului și cel privind protecția efectivă a dreptului la apărare al destinatarului (paragraf 43).