Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de titlu executoriu european pentru creanţele necontestate (IV)

Prin hotărârea din 9 martie 2017 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a doua), pronunţată în cauza C‑484/15, în procedura Ibrica Zulfikarpašić împotriva Slaven Gajer, Curtea a declarat că: „1) Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate trebuie interpretat în sensul că, în Croaţia, notarii, atunci când acţionează în cadrul competenţelor ce le sunt conferite prin dreptul naţional în procedurile de executare silită în temeiul unui „înscris constatator al creanţei”, nu se încadrează în sfera noţiunii „instanţă judecătorească” în sensul acestui regulament.

2) Regulamentul nr. 805/2004 trebuie interpretat în sensul că o ordonanţă de executare adoptată în Croaţia de un notar în temeiul unui „înscris constatator al creanţei” şi care nu a făcut obiectul unei contestaţii nu poate fi certificată ca titlu executoriu european din moment ce nu priveşte o creanţă necontestată în sensul art. 3 alin. 1 din acest regulament“.

Prin întrebarea preliminară, instanţa de trimitere solicita, în esenţă, să se stabilească dacă dispoziţiile Legii croate privind executarea silită referitoare la titlul executoriu european sunt conforme cu Regulamentul nr. 805/2004 şi, mai precis, dacă în Croaţia, în procedurile de adoptare a unei ordonanţe de executare întemeiate pe un înscris constatator al creanţei, expresia „instanţă judecătorească” include şi notarii; dacă notarii pot elibera certificate de titluri executorii europene care se raportează la ordonanţe de executare definitive şi executorii pe care le-au dat în temeiul unui înscris constatator al creanţei atunci când ordonanţa respectivă nu a făcut obiectul unei contestaţii şi, în cazul unui răspuns negativ, dacă instanţele judecătoreşti pot elibera certificate de titluri executorii europene referitoare la o ordonanţă de executare eliberată de un notar în baza unui înscris constatator al creanţei atunci când ordonanţa respectivă se referă, potrivit conţinutului său, la creanţe necontestate şi, în acest caz, ce formular ar trebui utilizat.

În litigiul principal, domnul Zulfikarpašić, care exercită profesia de avocat, a încheiat un contract de asistenţă şi de reprezentare cu domnul Gajer, clientul său, care nu i-a achitat factura emisă. Domnul Zulfikarpašić a sesizat un notar cu o cerere de executare silită împotriva domnului Gajer, în temeiul acestei facturi, calificată drept „înscris constatator al creanţei” potrivit Legii privind executare silită. La 12 februarie 2014, notarul a adoptat o ordonanţă de executare în temeiul acestui înscris, care a rămas definitivă în lipsa unei contestaţii din partea debitorului.

La 13 noiembrie 2014, domnul Zulfikarpašić a solicitat unui notar să certifice ca titlu executoriu european această ordonanţă de executare. Acest notar a considerat însă că nu erau îndeplinite condiţiile necesare pentru eliberarea certificatului solicitat şi a trimis cauza principală la Općinski sud u Novom Zagrebu – Stalna služba u Samoboru (Tribunalul Municipal din Novi Zagreb - Serviciul permanent din Samobor, Croaţia) pentru ca acesta să se pronunţe asupra cererii de certificare formulate de domnul Zulfikarpašić. Instanţa croată a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii întrebarea preliminară.

Curtea a reţinut că întrebarea adresată cuprinde trei părţi, iar referitor la prima parte a întrebării, prin care instanţa de trimitere solicită în esenţă să se stabilească dacă Regulamentul nr. 805/2004 trebuie interpretat în sensul că, în Croaţia, notarii, atunci când acţionează în cadrul competenţelor ce le sunt conferite prin dreptul naţional în procedurile de executare silită în temeiul unui „înscris constatator al creanţei”, intră în sfera noţiunii „instanţă judecătorească” în sensul acestui regulament, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante, atât din cerinţele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât şi din cele ale principiului egalităţii rezultă că termenii unei dispoziţii de drept al Uniunii care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul şi domeniul de aplicare al acesteia trebuie în mod normal să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă şi uniformă, care trebuie stabilită ţinând cont de contextul acelei dispoziţii şi de obiectivul general urmărit de reglementarea în cauză (Hotărârea din 13 octombrie 2016, Mikołajczyk, C‑294/15).

Cu toate că Regulamentul nr. 805/2004, în mai multe rânduri, face referire la noţiunile „instanţă judecătorească” şi „procedură judiciară”, acesta nu specifică elementele lor constitutive. Astfel, art. 4 pct. 6 din regulament defineşte noţiunea „instanţă judecătorească de origine” ca fiind „instanţa judecătorească la care s‑a introdus acţiunea în momentul în care au fost îndeplinite condiţiile menţionate la articolul 3 alineatul (1) literele (a), (b) sau (c)”. Art. 4 pct. 1 din regulament defineşte noţiunea „hotărâre judecătorească” ca fiind „orice hotărâre pronunţată de o instanţă judecătorească dintr‑un stat membru”. Art. 4 pct. 7 din regulament prevede că, în Suedia, în procedurile sumare privind ordinele de plată (betalningsföreläggande), termenul „instanţe judecătoreşti” include serviciul public suedez de executare silită (kronofogdemyndighet), însă întrucât acest articol priveşte în mod specific autoritatea pe care o menţionează, notarii din Croaţia nu intră sub incidenţa acestuia.

Curtea a considerat că se impune să se analizeze noţiunile „instanţă judecătorească” şi „procedură judiciară” în lumina obiectivelor pe care le urmăreşte Regulamentul nr. 805/2004; rezultă din modul de redactare a art. 1 că regulamentul urmăreşte să asigure, pentru creanţele necontestate, libera circulaţie a hotărârilor judecătoreşti în toate statele membre, fără a fi necesar să se recurgă la o procedură intermediară în statul membru de executare înainte de recunoaştere şi executare. Potrivit considerentului 10 al regulamentului, acest obiectiv nu poate fi însă atins prin afectarea, indiferent în ce mod, a dreptului la apărare (Hotărârea din 14 decembrie 2006, ASML, C‑283/05). Pe de altă parte, reiese din considerentul 3 al Regulamentului nr. 805/2004 că principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti constituie piatra de temelie pentru crearea unui adevărat spaţiu judiciar european. Astfel, principiul încrederii reciproce între statele membre are în dreptul Uniunii o importanţă fundamentală, având în vedere că permite crearea şi menţinerea unui spaţiu fără frontiere interne, întemeindu-se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre (Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi şi Căldăraru, C‑404/15 şi C‑659/15). Acest principiu se traduce, în temeiul art. 5 din Regulamentul nr. 805/2004, prin recunoaşterea şi executarea în celelalte state membre a hotărârilor care au fost certificate ca titlu executoriu european în statul membru de origine.

Prezervarea principiului încrederii legitime într-un context de liberă circulaţie a hotărârilor necesită o apreciere strictă a elementelor care definesc noţiunea „instanţă judecătorească” în sensul acestui regulament pentru a permite autorităţilor naţionale să identifice hotărârile pronunţate de instanţele din alte state membre. Astfel, respectarea principiului încrederii reciproce în administrarea justiţiei în statele membre ale Uniunii, care stă la baza aplicării acestui regulament, presupune printre altele că hotărârile a căror executare se solicită în alt stat membru decât cel de origine au fost pronunţate într‑o procedură judiciară care oferă garanţii de independenţă şi de imparţialitate, precum şi de respectare a principiului contradictorialităţii.

În speţă, Curtea a amintit că, în conformitate cu dispoziţiile Legii privind executarea silită, în Croaţia, notarii sunt competenţi să soluţioneze prin ordonanţă cererile de deschidere a unei proceduri de executare în temeiul unui înscris constatator al creanţei. După ce ordonanţa a fost notificată pârâtului, acesta poate formula contestaţie. Notarul în faţa căruia este formulată în termen o contestaţie admisibilă şi motivată împotriva ordonanţei pe care a adoptat-o transmite dosarul spre examinare instanţei competente, care se pronunţă cu privire la contestaţie.

Rezultă din aceste dispoziţii că ordonanţa de executare în temeiul unui „înscris constatator al creanţei” emisă de un notar nu este notificată debitorului decât după adoptare, fără ca cererea prin care a fost sesizat notarul să îi fi fost comunicată debitorului. Examinarea de către notar, în Croaţia, a cererii de adoptare a unei ordonanţe de executare în acest temei nu se desfăşoară în contradictoriu. Or, potrivit art. 12 din Regulamentul nr. 805/2004, o hotărâre privind o creanţă necontestată în sensul art. 3 alin. 1 lit. b) şi c) din regulament nu poate fi certificată ca titlu executoriu european decât dacă procedura judiciară din statul membru de origine a îndeplinit standardele minime vizate în capitolul III.

Art. 16 din regulament, interpretat în lumina considerentului 12, prevede informarea debitorului „în bună şi cuvenită formă” pentru a-i permite să îşi pregătească apărarea şi pentru a garanta astfel caracterul contradictoriu al procedurii de eliberare a titlului executoriu care poate conduce la eliberarea unui certificat. Aceste standarde minime sunt expresia voinţei legiuitorului Uniunii de a veghea ca procedurile care conduc la adoptarea unor hotărâri referitoare la o creanţă necontestată să ofere garanţii suficiente de respectare a dreptului la apărare (Hotărârea din 16 iunie 2016, Pebros Servizi, C‑511/14). Or, o procedură naţională de adoptare a unui ordonanţe de executare fără notificarea sau comunicarea actului de sesizare a instanţei sau a actului echivalent şi fără informarea în acest act a debitorului cu privire la creanţă, care conduce la faptul că debitorul nu are cunoştinţă de creanţa solicitată decât în momentul în care îi este notificată această ordonanţă, nu poate fi calificată ca fiind desfăşurată în contradictoriu.

Cu privire la a doua şi la a treia parte ale întrebării, Curtea a reţinut că art. 3 din regulament, intitulat „Titlurile executorii care trebuie certificate ca titlu executoriu european”, stabileşte condiţiile în care se consideră că o creanţă este necontestată făcându-se o distincţie între ipotezele vizate la alin. 1 lit. a)-c) al articolului menţionat, care se referă la creanţele contestate în cadrul unei proceduri judiciare, şi cele vizate la alin. 1 lit. d), care priveşte creanţele recunoscute expres de debitor prin act autentic.

În condiţiile în care din răspunsul dat la prima parte a întrebării rezultă că ordonanţa de executare adoptată în Croaţia de un notar în temeiul unui „înscris constatator al creanţei” nu poate fi calificată drept hotărâre judecătorească, pentru motivul că această autoritate naţională nu are calitatea de instanţă judecătorească şi că, prin urmare, nu se poate considera că această ordonanţă a fost eliberată în cadrul unei proceduri judiciare, rămâne să se examineze dacă o asemenea ordonanţă poate fi calificată drept act autentic referitor la o creanţă necontestată în sensul art. 3 alin. 1 lit. d) din Regulamentul nr. 805/2004. În această privinţă, art. 4 pct. 3 din regulament defineşte actul autentic ca fiind ori un act întocmit sau înregistrat în mod formal ca act autentic şi a cărui autenticitate, care se referă la semnătură şi la conţinut, a fost stabilită de către orice autoritate împuternicită în acest sens, ori o convenţie în materie de obligaţii de întreţinere încheiată cu autorităţile administrative sau autentificată de acestea. Deşi în ordinea juridică croată notarii sunt abilitaţi să întocmească acte autentice, creanţa constatată printr-o ordonanţă de executare adoptată în temeiul unui „înscris constatator al creanţei” nu are un caracter necontestat. Astfel, în conformitate cu considerentul 5 al Regulamentului nr. 805/2004, art. 3 alin. 1 lit. d) prevede că un act autentic nu poate fi certificat ca titlu executoriu european decât în cazul în care debitorul a recunoscut creanţa în mod expres în acest act. Or, în cauza principală, notarul a adoptat ordonanţa de executare în temeiul unui „înscris constatator al creanţei”, şi anume factura emisă de domnul Zulfikarpašić potrivit contractului de asistenţă şi de reprezentare, care a fost întocmit unilateral de către avocat. Nu rezultă din conţinutul acestei ordonanţe că debitorul a recunoscut creanţa în mod expres.
Pe de altă parte, lipsa unei contestaţii din partea debitorului nu poate fi asimilată recunoaşterii exprese a creanţei, în sensul art. 3 alin. 1 lit. d) din Regulamentul nr. 805/2004, din moment ce această recunoaştere trebuie să figureze în actul autentic care face obiectul certificării.