Prin
Hotărârea din 16 iulie 2020 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera
întâi), pronunţată
în cauza C 73/19, în procedura Belgische Staat, reprezentat de Minister
van Werk, Economie en Consumenten, responsabil pentru Buitenlandse handel, şi
de Directeur-Generaal van de Algemene Directie Controle en Bemiddeling van de
FOD Economie, K.M.O., Middenstand en Energie, devenită Algemene Directie
Economische Inspectie, Director Generaal van de Algemene Directie Controle en
Bemiddeling van de FOD Economie, K.M.O., Middenstand en Energie, devenită
Algemene Directie Economische Inspectie, împotriva Movic BV, Events Belgium BV,
Leisure Tickets & Activities International BV, Curtea a declarat că:
„Art. 1 alin. 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretat în sensul că intră în sfera noţiunii de „materie civilă şi comercială”, care figurează în această dispoziţie, o acţiune între autorităţile unui stat membru şi profesionişti stabiliţi în alt stat membru în cadrul căreia aceste autorităţi solicită, cu titlu principal, să se constate existenţa unor încălcări care constituie practici comerciale neloiale pretins nelegale şi să se dispună încetarea acestora, precum şi, cu titlu accesoriu, să fie dispuse măsuri de publicitate şi să se aplice o penalitate cu titlu cominatoriu”.
Prin întrebarea formulată,
instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească instanţa
competentă pentru a soluţiona acţiuni intentate de autorităţile unui stat
membru împotriva unor societăţi stabilite într‑un alt stat membru şi prin care
se urmăreşte constatarea şi încetarea unor practici comerciale pretins nelegale
ale acestor societăţi destinate consumatorilor cu reşedinţa în primul stat
membru.
În litigiile principale, autorităţile belgiene au chemat în judecată în faţa preşedintelui rechtbank van koophandel Antwerpen‑afdeling Antwerpen (Tribunalul Comercial, Divizia Antwerpen, Antwerpen, Belgia), în complet de măsuri provizorii, Movic, Events Belgium şi Leisure Tickets & Activities International, solicitând, cu titlu principal, pe de o parte, să se constate că aceste societăţi practicau revânzarea, în Belgia, prin intermediul unor site‑uri internet gestionate de acestea, a biletelor de intrare la evenimente pentru un preţ mai mare decât cel iniţial, activitate care determina încălcări ale dispoziţiilor Legii din 30 iulie 2013 şi ale CDE, şi, pe de altă parte, să se dispună încetarea acestor practici comerciale.
Cu titlu accesoriu, autorităţile belgiene au solicitat să se dispună măsuri de publicitate a deciziei pronunţate pe cheltuiala societăţilor menţionate, să se aplice o penalitate cu titlu cominatoriu de 10.000 de euro pentru fiecare încălcare constatată începând cu comunicarea acestei decizii şi să se declare că încălcările viitoare vor putea fi constatate printr‑un simplu proces‑verbal întocmit de un funcţionar abilitat din cadrul Direcţiei Generale a Inspecţiei Economice, în conformitate cu CDE.
Cele trei societăţi în cauză au ridicat excepţia lipsei competenţei internaţionale a instanţelor belgiene, susţinând că autorităţile belgiene au acţionat în exercitarea puterii publice, astfel încât acţiunile lor nu intrau în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012.
Prin decizia din 25 octombrie 2017, preşedintele Tribunalul Comercial din Antwerpen a considerat că nu dispunea de competenţa internaţională de a soluţiona acţiunile principale. În această privinţă, el a statuat că Regulamentul nr. 1215/2012 nu era aplicabil în speţă, pentru motivul că nu se putea considera că aceste acţiuni intră sub incidenţa „materiei civile sau comerciale”, în sensul acestui regulament. Autorităţile belgiene au declarat apel împotriva acestei decizii la hof van beroep te Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen, Belgia). Curtea de Apel din Antwerpen a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să se adreseze Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Curtea a amintit că, în măsura în care Regulamentul nr. 1215/2012 abrogă şi înlocuieşte Regulamentul nr. 44/2001, care, la rândul său, a înlocuit convenţia menţionată în considerentul (34) al Regulamentului nr. 1215/2012, interpretarea dată de Curte în ceea ce priveşte dispoziţiile acestor instrumente juridice este valabilă şi pentru acest regulament, astfel cum reiese din acest considerent, atunci când dispoziţiile instrumentelor menţionate pot fi calificate drept „echivalente”.
Pentru a asigura, în măsura posibilului, egalitatea şi uniformitatea drepturilor şi a obligaţiilor care decurg din Regulamentul nr. 1215/2012 pentru statele membre şi pentru persoanele interesate, noţiunea de „materie civilă şi comercială” care figurează la art. 1 alin. 1 din Regulament nu trebuie interpretată ca reprezentând o simplă trimitere la dreptul intern al unui stat membru. Noţiunea respectivă trebuie considerată o noţiune autonomă, care trebuie interpretată prin referire, pe de o parte, la obiectivele şi la sistemul regulamentului amintit, precum şi, pe de altă parte, la principiile generale care reies din ansamblul ordinilor juridice naţionale (Hotărârea din 7 mai 2020, Rina, C‑641/18, pct. 30 şi jurisprudenţa acolo citată).
În plus, astfel cum rezultă în special din considerentul (10) al Regulamentului nr. 1215/2012, necesitatea asigurării bunei funcţionări a pieţei interne, precum şi cea a evitării pronunţării în statele membre a unor hotărâri ireconciliabile, în interesul funcţionării armonioase a justiţiei, impun reţinerea unei interpretări largi a respectivei noţiuni de „materie civilă şi comercială” (Hotărârea din 28 februarie 2019, Gradbeništvo Korana, C‑579/17, pct. 47 şi jurisprudenţa acolo citată).
În fine, Curtea a statuat în mai multe rânduri că, deşi anumite litigii dintre o autoritate publică şi o persoană de drept privat pot intra în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, situaţia este diferită atunci când autoritatea publică acţionează în exercitarea puterii publice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 aprilie 2013, Sapir şi alţii, C‑645/11, pct. 33 şi jurisprudenţa acolo citată, precum şi Hotărârea din 12 septembrie 2013, Sunico şi alţii, C‑49/12, pct. 34).
Astfel, manifestarea unor prerogative de putere publică de către una dintre părţile din litigiu, prin exercitarea de către aceasta a unor puteri exorbitante în raport cu normele de drept comun aplicabile în relaţiile dintre particulari, exclude un asemenea litigiu din „materia civilă şi comercială” în sensul art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 februarie 2007, Lechouritou şi alţii, C‑292/05, pct. 34, precum şi jurisprudenţa citată, şi Hotărârea din 28 februarie 2019, Gradbeništvo Korana, C‑579/17, pct. 49, precum şi jurisprudenţa citată).
Prin urmare, pentru a determina dacă o materie intră sau nu sub incidenţa noţiunii de „materie civilă şi comercială”, în sensul art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 şi, pe cale de consecinţă, în domeniul de aplicare al acestui regulament, trebuie să se identifice raportul juridic existent între părţile din litigiu şi obiectul acestuia sau, alternativ, să se examineze temeiul şi modalităţile de exercitare a acţiunii formulate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 octombrie 1976, LTU, 29/76, pct. 4, şi Hotărârea din 28 februarie 2019, Gradbeništvo Korana, C‑579/17, pct. 48, precum şi jurisprudenţa citată).
În ceea ce priveşte temeiul unei cereri precum cea formulată cu titlu principal în litigiile principale, trebuie amintit că art. 7 alin. 2 din Directiva 93/13 prevede că statele membre trebuie să instituie acţiuni în încetarea utilizării unor clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. De asemenea, Directiva 2005/29 prevede la art. 11 diferite modalităţi prin care se urmăreşte constatarea caracterului ilicit al unor practici comerciale şi dispunerea încetării acestora. Totodată, în anexa I la Directiva 2009/22, sunt vizate Directivele 93/13 şi 2005/29 printre instrumentele de drept al Uniunii care protejează interesele colective ale consumatorilor.
În ceea ce priveşte acţiunile în încetare şi noţiunea de „materie civilă şi comercială” în sensul art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, Curtea a statuat deja că acţiunea referitoare la interdicţia utilizării de către comercianţi a clauzelor abuzive, în sensul Directivei 93/13, în contractele pe care le încheie cu consumatorii, în măsura în care urmăreşte să supună controlului instanţei raporturile de drept privat, intră sub incidenţa noţiunii de „materie civilă” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 octombrie 2002, Henkel, C‑167/00, pct. 30). Această jurisprudenţă a fost reiterată ulterior şi extinsă în mod mai general la acţiunile în încetare vizate de Directiva 2009/22 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iulie 2016, Verein für Konsumenteninformation, C‑191/15, pct. 38 şi 39).
În consecinţă, acţiunile care urmăresc constatarea şi încetarea unor practici comerciale neloiale, în sensul Directivei 2005/29, intră de asemenea în sfera noţiunii de „materie civilă şi comercială”, în sensul art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012.
În speţă, acţiunile pendinte în faţa instanţei de trimitere urmăresc să asigure respectarea interdicţiei, prevăzută de reglementarea naţională în discuţie în litigiile principale, de a proceda la revânzarea în mod obişnuit a unui bilet de intrare la evenimente sau la revânzarea în mod ocazional a unor astfel de bilete la un preţ mai mare decât preţul lor final, astfel de revânzări putând fi considerate o practică comercială neloială în raport cu această reglementare.
Cu toate acestea, în ceea ce priveşte modalităţile de exercitare a acţiunii formulate, este necesar să se observe că acţiunile principale în discuţie nu au fost introduse de persoane de drept privat, precum consumatori sau organisme care acţionează pentru protecţia consumatorilor, ci de autorităţile belgiene însărcinate de statul membru în cauză să asigure, printre altele, protecţia consumatorilor.
În speţă, pârâtele din litigiile principale contestă că acţiunile pot intra sub incidenţa noţiunii de „materie civilă şi comercială”, arătând, mai întâi, că autorităţile belgiene nu sunt obligate să demonstreze că au un interes propriu pentru a iniţia proceduri precum litigiile principale.
În această privinţă, este necesar să se arate, în primul rând, că lista persoanelor abilitate să formuleze o astfel de acţiune în justiţie conform art. 14 alin. 1 din Legea din 30 iulie 2013 şi art. XVII.7 din CDE a fost adoptată de legiuitorul naţional.
În această privinţă, Curtea a declarat deja că împrejurarea că o competenţă sau o putere a fost conferită de o lege nu este determinantă în sine pentru a concluziona că o autoritate statală a acţionat în exercitarea puterii publice (a se vedea, prin analogie, în ceea ce priveşte noţiunea de „materie civilă şi comercială”, în sensul Regulamentului (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială şi abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului, Hotărârea din 11 iunie 2015, Fahnenbrock şi alţii, C‑226/13, C‑245/13 şi C‑247/13, pct. 56).
În speţă, din modul de redactare a art. 14 alin. 1 din Legea din 30 iulie 2013 şi a art. XVII.7 din CDE reiese că autorităţile belgiene, la fel ca persoanele interesate şi asociaţiile de protecţie a consumatorilor, au posibilitatea de a sesiza preşedintele rechtbank van koophandel (Tribunalul Comercial), devenit ondernemingsrechtbank (Tribunalul pentru Întreprinderi), pentru a solicita constatarea încălcării reglementării naţionale în materie şi emiterea unei somaţii de încetare a încălcării. Rezultă că situaţia procedurală a autorităţilor belgiene este, în această privinţă, comparabilă cu cea a unui organism de protecţie a consumatorilor.
În al doilea rând, reglementarea naţională în discuţie în litigiile principale nu pare să reţină, în privinţa autorităţilor belgiene pe care aceasta le menţionează, nici norme de recunoaştere a interesului de a exercita acţiunea care le‑ar conferi condiţii privind căile de atac exorbitante în raport cu cele prevăzute pentru ceilalţi reclamanţi. În special şi sub rezerva verificărilor care revin instanţei de trimitere, nici autorităţile publice nu sunt, la fel ca celelalte două categorii de reclamanţi menţionate la art. XVII.7 din CDE, scutite să prezinte un interes de a exercita acţiunea. Astfel, deşi este adevărat că, în litigiile principale, autorităţile belgiene nu par să fi trebuit să facă dovada unui interes de a exercita acţiunea, această împrejurare este în mod necesar inerentă faptului că ele nu puteau acţiona decât în temeiul unei competenţe care le este conferită de lege în materia combaterii anumitor practici comerciale neloiale.
În plus, apărarea interesului general nu poate fi confundată cu exercitarea unor prerogative de putere publică. Astfel, în litigiile principale, condiţiile impuse pentru ca autorităţile belgiene să aibă interesul de a exercita acţiunea nu par să constituie exercitarea unor prerogative de putere publică.
În continuare, pârâtele din litigiile principale subliniază împrejurarea că autorităţile belgiene utilizează propriile constatări şi declaraţii ca elemente de probă în justiţie, astfel încât înscrisurile cruciale ale dosarului ar fi constituite dintr‑o serie de rapoarte şi de constatări care provin de la controlori de stat, ceea ce ar constitui exercitarea unor prerogative de putere publică. A considera că o acţiune introdusă de o autoritate publică este exclusă din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 doar ca urmare a utilizării de către această autoritate a unor elemente de probă reunite datorită prerogativelor sale ar diminua eficacitatea practică a mijloacelor de punere în aplicare a protecţiei consumatorilor recunoscute de legiuitorul Uniunii. Astfel, spre deosebire de modelul în care autoritatea administrativă însăşi este cea care se pronunţă cu privire la consecinţele care trebuie deduse dintr‑o încălcare, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiile principale, autoritatea publică este responsabilă pentru apărarea intereselor consumatorilor în faţa instanţelor judecătoreşti.
Numai în cazul în care, ca urmare a modului de utilizare a anumitor elemente de probă, o autoritate publică nu se află în mod concret în aceeaşi situaţie ca o persoană de drept privat în cadrul unui litigiu similar, ar trebui atunci să se considere că o astfel de autoritate a recurs, în speţă, la prerogative de putere publică. Este necesar să se precizeze că simpla culegere şi compilarea unor obiecţii sau a unor elemente de probă, astfel cum ar putea face un colectiv de profesionişti sau de consumatori, nu pot echivala cu exercitarea unor astfel de prerogative. În această privinţă, din informaţiile de care dispune Curtea nu reiese că, în cadrul procedurii pendinte în faţa instanţei de trimitere, autorităţile belgiene au recurs la vreo utilizare de elemente de probă care ar fi fost obţinute prin intermediul prerogativelor lor de putere publică, aspect a cărui verificare revine, dacă este cazul, instanţei de trimitere. Rezultă că o acţiune între autorităţile unui stat membru şi profesionişti stabiliţi într‑un alt stat membru, în cadrul căreia aceste autorităţi solicită, cu titlu principal, să se constate existenţa unor încălcări care constituie practici comerciale neloiale pretins nelegale şi să se dispună încetarea acestora, intră sub incidenţa noţiunii de „materie civilă şi comercială”, în sensul art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012.
În ceea ce priveşte cererile formulate cu titlu accesoriu în litigiile principale, este necesar să se arate că cele prin care se urmăreşte dispunerea unor măsuri de publicitate şi aplicarea unei penalităţi cu titlu cominatoriu constituie măsuri uzuale ale procedurii civile prin care se urmăreşte asigurarea executării hotărârii judecătoreşti care urmează să fie pronunţată.
În schimb, în ceea ce priveşte cererea formulată în faţa instanţei de trimitere de autorităţile belgiene, prin care se urmăreşte obţinerea competenţei de a stabili existenţa unor încălcări viitoare printr‑un simplu proces‑verbal întocmit de un funcţionar abilitat al Direcţiei Generale de Inspecţie Economică nu se poate considera că o astfel de cerere intră în sfera noţiunii de „materie civilă şi comercială”, întrucât această cerere priveşte în realitate puteri exorbitante în raport cu normele de drept comun aplicabile în relaţiile dintre particulari.
Cu toate acestea, sistemul general al Regulamentului nr. 1215/2012 nu impune ca soluţionarea unei cereri accesorii să depindă în mod necesar de soluţionarea unei cereri principale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 2015, Aannemingsbedrijf Aertssen şi Aertssen Terrassements, C‑523/14, pct. 33, precum şi jurisprudenţa acolo citată), astfel încât competenţa internaţională a unei instanţe a unui stat membru de a soluţiona o cerere principală poate fi întemeiată pe acest regulament fără ca aceeaşi situaţie să fie valabilă în mod necesar în ceea ce priveşte cererile accesorii acesteia şi invers.