„Art. 8 alin. 1 din Regulamentul (CE) nr.
1393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 noiembrie 2007
privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi
extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea
actelor”) şi abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului
coroborat cu art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a statului membru
de care aparţine autoritatea care a emis un act de notificat sau de comunicat,
în temeiul căreia momentul de la care începe să curgă termenul de o săptămână
vizat la respectivul art. 8 alin. 1, în care destinatarul unui astfel de act
poate refuza să îl primească pentru unul dintre motivele prevăzute la această
dispoziţie, coincide cu momentul de la care începe să curgă termenul pentru
exercitarea unei căi de atac împotriva acestui act în statul membru amintit”.
Prin cele trei întrebări formulate, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă art. 8 alin. 1 din Regulamentul nr. 1393/2007 coroborat cu art. 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a statului membru de care aparţine autoritatea care a emis un act de notificat sau de comunicat, în temeiul căreia momentul de la care începe să curgă termenul de o săptămână vizat la respectivul art. 8 alin. 1, în care destinatarul unui astfel de act poate refuza să îl primească pentru unul dintre motivele prevăzute la această dispoziţie, coincide cu momentul de la care începe să curgă termenul pentru exercitarea unei căi de atac împotriva acestui act în statul membru amintit.În litigiul principal, reclamanta LKW WALTER Internationale Transportorganisation AG este o societate înscrisă în registrul societăţilor austriece, care îşi desfăşoară activitatea în domeniul transportului internaţional de mărfuri. La 30 octombrie 2019, Okrajno sodišče v Ljubljani (Tribunalul Districtual din Ljubljana, Slovenia) a comunicat reclamantei, prin poştă, o ordonanţă de executare silită, pronunţată la cererea Transport Gaj d.o.o., prin care s a dispus o poprire asigurătorie asupra a 25 de creanţe deţinute de reclamantă la diferite societăţi slovene în vederea recuperării sumei de 17.610 euro. Această ordonanţă a fost emisă în lipsă, pe baza unor înscrisuri constatatoare ale creanţei, şi anume facturi, fără ca reclamanta din litigiul principal să fi prezentat observaţii.
Ordonanţa menţionată a fost primită de serviciul juridic al reclamantei, prin intermediul serviciului său de curierat intern, abia la 4 noiembrie 2019. La 5 noiembrie 2019, în urma unui schimb de informaţii între această reclamantă şi pârâţii din litigiul principal, care sunt asociaţii unei societăţi de avocaţi al cărei sediu se află la Klagenfurt (Austria), referitor la natura şi la consecinţele ordonanţei în discuţie, reclamanta din litigiul principal le a solicitat acestora din urmă să formuleze opoziţie împotriva ordonanţei amintite. Printre documentele pe care le a transmis pârâţilor din litigiul principal figura fotocopia plicului din care rezulta că reclamanta primise efectiv ordonanţa menţionată la 30 octombrie 2019.
La 11 noiembrie 2019, pârâţii din litigiul principal au sesizat Okrajno sodišče v Ljubljani (Tribunalul Districtual din Ljubljana) cu o opoziţie motivată împotriva ordonanţei în cauză. Aceştia au achitat de asemenea taxele judiciare în valoare de 55 de euro solicitate de respectiva instanţă.
Prin decizia din 10 decembrie 2019, instanţa menţionată a respins această opoziţie ca tardivă, pentru motivul că a fost introdusă la mai mult de opt zile de la notificarea ordonanţei în cauză.
Pârâţii din litigiul principal au formulat, în numele reclamantei din litigiul principal, o cale de atac împotriva acestei decizii la Višje sodišče v Mariboru (Curtea de Apel din Maribor, Slovenia). În susţinerea căii de atac, au invocat în special neconstituţionalitatea termenului de opt zile de formulare a opoziţiei, pentru motivul că un termen atât de scurt nu era compatibil cu dreptul Uniunii. Au susţinut de asemenea că ordonanţa în cauză nu a fost notificată în conformitate cu Regulamentul nr. 1393/2007, în special pentru motivul că nu era conformă cu art. 8 din respectivul regulament şi că nu a fost efectuată prin intermediul agenţiei de primire, în sensul art. 2 din acesta.
Întrucât Curtea de Apel din Maribor a respins acţiunea pârâţilor din litigiul principal, ordonanţa în cauză a rămas definitivă şi executorie. În temeiul ordonanţei amintite, reclamanta din litigiul principal a plătit integral suma vizată de aceasta.
În urma acestor proceduri, reclamanta a sesizat Bezirksgericht Bleiburg (Tribunalul Districtual din Bleiburg, Austria), instanţa de trimitere, cu o acţiune în răspundere împotriva pârâţilor din litigiul principal din cauza respingerii pentru tardivitate de către instanţele slovene a opoziţiei formulate împotriva ordonanţei în cauză, solicitând în acest temei obligarea lor la plata sumei de 22.168,09 euro, corespunzătoare cuantumului plătit în temeiul ordonanţei în cauză, majorat cu dobânzi şi cu cheltuieli de judecată.
La 10 iulie 2020, instanţa menţionată a emis o somaţie de plată împotriva pârâţilor din litigiul principal pentru suma solicitată. Aceştia au formulat opoziţie împotriva respectivei somaţii în faţa aceleiaşi instanţe, susţinând în esenţă că termenul de opt zile prevăzut de dreptul sloven pentru formularea opoziţiei împotriva unui act precum ordonanţa în cauză nu este conform nici cu art. 36 şi 39 din Regulamentul nr. 1215/2012, nici cu art. 8 şi cu art. 19 alin. 4 din Regulamentul nr. 1393/2007, nici cu art. 18 primul paragraf TFUE şi cu art. 47 din Cartă şi că, în consecinţă, dacă instanţele slovene ar fi aplicat în mod corect aceste dispoziţii, opoziţia formulată împotriva ordonanţei în cauză nu ar fi putut fi respinsă ca tardivă.
Instanţa de trimitere arată că, în cadrul opoziţiei cu care este sesizată, este ţinută să examineze dacă sunt îndeplinite condiţiile de angajare a răspunderii pârâţilor din litigiul principal, în special dacă prejudiciul solicitat de reclamanta din litigiul principal îşi are originea într un comportament culpabil imputabil acestora. Potrivit instanţei respective, o astfel de examinare necesită, având în vedere argumentaţia prezentată de pârâţii din litigiul principal, interpretarea, pe de o parte, a anumitor dispoziţii ale Regulamentului nr. 1393/2007, în măsura în care litigiul principal priveşte notificarea sau comunicarea unui act judiciar, şi, pe de altă parte, ale Regulamentului nr. 1215/2012, întrucât problema cerinţei comunicării în timp util a unui act de sesizare a instanţei se află de asemenea în centrul dezbaterilor.
În ceea ce priveşte interpretarea articolului 8 din Regulamentul nr. 1393/2007, instanţa de trimitere ridică problema datei de la care începe să curgă termenul de opt zile prevăzut de dreptul sloven pentru formularea opoziţiei împotriva unui act notificat sau comunicat într o altă limbă decât cea care se presupune că este înţeleasă de destinatar, situaţie care se regăseşte în speţă. În această privinţă, ea apreciază că, pentru a stabili dacă dreptul la o cale de atac a fost exercitat în termenul prevăzut de reglementarea statului membru de care aparţine autoritatea care a emis actul de notificat sau de comunicat, trebuie să se aştepte expirarea termenului de o săptămână pentru exercitarea dreptului de a refuza primirea respectivului act.
În aceste condiţii, Bezirksgericht Bleiburg (Tribunalul Districtual din Bleiburg) a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii întrebările preliminare.
Curtea a amintit că, în ceea ce priveşte interpretarea unei dispoziţii de drept al Uniunii, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, este necesar să se ţină seama nu numai de formularea acesteia, ci şi de contextul în care se înscrie şi de obiectivele urmărite de actul din care face parte această dispoziţie (Hotărârea din 10 iunie 2021, KRONE – Verlag, C-65/20, pct. 25 şi jurisprudenţa acolo citată).
După cum reiese din modul de redactare a art. 8 alin. 1 din Regulamentul nr. 1393/2007, această dispoziţie prevede posibilitatea destinatarului unui act de notificat sau de comunicat de a refuza primirea acestuia atunci când actul respectiv nu este redactat sau însoţit de o traducere fie într o limbă pe care o înţelege, fie în limba oficială a statului membru de destinaţie sau, după caz, în una dintre limbile oficiale ale locului în care urmează să se efectueze notificarea sau comunicarea, limbi pe care destinatarul se prezumă că le cunoaşte.
Această posibilitate de a refuza primirea actului de notificat sau de comunicat constituie un drept al destinatarului acestui act (Hotărârea din 6 septembrie 2018, Catlin Europe, C-21/17, pct. 32, precum şi jurisprudenţa acolo citată). Destinatarul respectiv poate exercita acest drept fie în momentul notificării sau al comunicării actului menţionat, fie într un termen de o săptămână, cu condiţia să returneze, în acest termen, acelaşi act.
Rezultă, de asemenea, din jurisprudenţa Curţii că dreptul amintit de a refuza primirea unui act de notificat sau de comunicat permite protejarea dreptului la apărare al destinatarului acestui act, cu respectarea cerinţelor unui proces echitabil, consacrat la art. 47 al doilea paragraf din cartă. Astfel, deşi Regulamentul nr. 1393/2007 urmăreşte, în primul rând, să amelioreze eficacitatea şi rapiditatea procedurilor judiciare, precum şi să asigure o bună administrare a justiţiei, obiectivele menţionate nu pot fi atinse prin subminarea, în orice mod, a respectării efective a dreptului la apărare al destinatarilor actelor în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2018, Catlin Europe, pct. 33 şi jurisprudenţa citată).
În acest context, trebuie arătat, pe de altă parte, că dreptul menţionat al destinatarului unui act de notificat sau de comunicat de a refuza primirea acestuia corespunde alegerii în cunoştinţă de cauză a reclamantului de a nu proceda la traducerea prealabilă a actului amintit. Astfel, conform art. 5 alin. 1 din Regulamentul nr. 1393/2007, agenţia de transmitere trebuie să atragă atenţia solicitantului asupra riscului unui eventual refuz al destinatarului de a primi un act care nu este redactat în una dintre limbile prevăzute la articolul 8 din acest regulament. Revine totuşi solicitantului sarcina să decidă dacă este necesar să efectueze o traducere a actului în cauză, al cărei cost trebuie, pe de altă parte, să îl suporte, potrivit art. 5 alin. 2 din regulamentul menţionat (Hotărârea din 16 septembrie 2015, Alpha Bank Cyprus, C-519/13, pct. 35). Prin urmare, trebuie să se asigure că destinatarul unui act de notificat sau de comunicat, redactat într o altă limbă decât cea pe care este prezumat că o înţelege, este efectiv în măsură să exercite dreptul de a refuza primirea acestui act, care se circumscribe dreptului său fundamental la protecţie jurisdicţională efectivă.
În ceea ce priveşte informaţia care trebuie furnizată, în această privinţă, destinatarului cu ocazia notificării sau a comunicării unui act în sistemul instituit prin Regulamentul nr. 1393/2007, Curtea a amintit că regulamentul menţionat nu prevede nici o excepţie de la utilizarea formularului tip prevăzut în anexa II la acesta. Caracterul obligatoriu şi sistematic al utilizării respectivului formular se aplică nu numai transmiterii actelor prin intermediul agenţiilor de transmitere şi de primire desemnate de statele membre, ci şi, astfel cum reiese explicit din modul de redactare a art. 8 alin. 4 din Regulament, mijloacelor de notificare şi de comunicare prevăzute în capitolul II secţiunea 2 din acelaşi regulament, printre care cel, prevăzut la art. 14 din acesta din urmă, care constă în notificarea sau comunicarea unui act judiciar prin intermediul serviciilor de curierat (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 2 martie 2017, Henderson, C-354/15, pct. 55, 59 şi 61, precum şi Ordonanţa din 5 mai 2022, ING Luxembourg, C-346/21, nepublicată, pct. 32 şi 35). Formularul menţionat constituie, după cum reiese din considerentul 12 al Regulamentului nr. 1393/2007, un instrument prin intermediul căruia destinatarul este informat cu privire la dreptul de care dispune de a refuza primirea actului de notificat sau de comunicat.
Efectul util al dreptului de a refuza primirea unui act de notificat sau de comunicat necesită, pe de o parte, ca destinatarul să fi fost informat cu privire la existenţa acestui drept şi, pe de altă parte, să dispună de integralitatea termenului de o săptămână pentru a evalua dacă trebuie să accepte sau să refuze primirea actului şi, în caz de refuz, pentru a-l returna pe acesta din urmă.
În speţă, termenul pentru formularea opoziţiei împotriva ordonanţei în cauză era, conform dreptului sloven, de opt zile de la notificarea sau comunicarea acesteia. Or, în temeiul reglementării procedurale slovene, al cărei conţinut a fost precizat de guvernul sloven ca răspuns la întrebările cu solicitare de răspuns scris adresate de Curte, termenul respectiv nu a fost calculat de la data expirării termenului de o săptămână prevăzut la art. 8 alin. 1 din Regulamentul nr. 1393/2007, ci de la remiterea acestei ordonanţe reclamantei din litigiul principal, şi anume de la 30 octombrie 2019, astfel încât aceste două termene s-au suprapus aproape integral. Prin urmare, reclamanta din litigiul principal nu a putut, în fapt, să consacre integralitatea termenului de o săptămână, care îi este recunoscut de acest regulament, examinării aspectului dacă trebuia să accepte sau să refuze primirea actului judiciar în discuţie, întrucât, din cauza reglementării amintite, îi revenea de asemenea, în cursul aceluiaşi termen, sarcina de a formula, dacă era cazul, opoziţie împotriva acestui act judiciar, în ipoteza în care l-ar fi acceptat.
Pe de altă parte, o reglementare precum cea în discuţie în litigiul principal conduce, în fapt, la privarea destinatarului unui act care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1393/2007 de beneficiul deplin al termenului prevăzut de dreptul naţional pentru formularea unei căi de atac, şi anume, în speţă, termenul de opt zile pentru formularea opoziţiei împotriva actului judiciar în discuţie. Or, în situaţii care intră sub incidenţa dreptului la protecţie jurisdicţională efectivă, consacrat la art. 47 din Cartă, justiţiabilii trebuie să poată beneficia de integralitatea termenelor recunoscute de dreptul naţional al unui stat membru pentru exercitarea unui drept procedural împotriva unui act notificat sau comunicat (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 14 mai 2020, Staatsanwaltschaft Offenburg, C-615/18, pct. 50, precum şi jurisprudenţa acolo citată).
În plus, atunci când, precum în speţă, momentele de la care încep să curgă termenele menţionate coincid, iar destinatarul actului, redactat într-o limbă pe care nu se prezumă că o înţelege, nu beneficiază astfel în fapt şi independent de durata termenului de exercitare a unei căi de atac împotriva actului respectiv, prevăzut de reglementarea statului membru de care aparţine autoritatea care l-a emis, de integralitatea acestui termen, destinatarul respectiv se află într o situaţie dezavantajoasă în raport cu ceilalţi destinatari care înţeleg limba în care a fost redactat actul care le este adresat şi dispun în consecinţă, în fapt, de totalitatea termenului amintit pentru valorificarea drepturilor lor. Or, obiectivul de a evita orice discriminare între aceste două categorii de destinatari, urmărit de art. 8 alin. 1 din Regulamentul nr. 1393/2007, impune ca destinatarii care primesc actul într o altă limbă decât cele vizate la această dispoziţie să îşi poată exercita dreptul de a refuza primirea actului respectiv fără a suferi un dezavantaj procedural ca urmare a situaţiei lor transfrontaliere.
Rezultă că, atunci când actul de notificat sau de comunicat nu este redactat sau tradus în una dintre limbile vizate la această dispoziţie, momentul de la care începe să curgă termenul de o săptămână prevăzut la art. 8 alin. 1 din Regulamentul nr. 1393/2007 nu poate, cu riscul de a aduce atingere efectului util al dispoziţiei menţionate coroborate cu art. 47 din Cartă, să coincidă cu momentul de la care începe să curgă termenul pentru exercitarea dreptului de a formula o cale de atac în conformitate cu reglementarea statului membru de care aparţine autoritatea care a emis actul, acest din urmă termen trebuind în principiu să înceapă să curgă după expirarea termenului de o săptămână prevăzut la art. 8 alin. 1 menţionat.
Curtea a considerat că această interpretare răspunde şi finalităţii Regulamentului nr. 1393/2007. Astfel, dacă dreptul Uniunii ar fi interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naţionale care prevede că termenul de introducere a unei căi de atac împotriva unui act care intră sub incidenţa art. 8 alin. 1 din acest regulament începe să curgă de la momentul de la care se socoteşte termenul stabilit la această dispoziţie pentru a evalua dacă trebuie acceptată sau refuzată primirea actului respectiv, destinatarul său ar risca să fie incitat, pentru a nu fi dezavantajat, să aleagă opţiunea care constă în refuzarea primirii actului menţionat. O asemenea incitare ar fi contrară obiectivului regulamentului amintit, care constă, după cum reiese în special din considerentul 2 al acestuia, în favorizarea transmiterii rapide a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială în scopul notificării sau al comunicării, fără a aduce atingere respectării dreptului la apărare al destinatarului acestor acte. Considerentul 10 al aceluiaşi regulament subliniază de altfel că, pentru a asigura eficienţa acestuia, posibilitatea de a refuza notificarea sau comunicarea actelor menţionate ar trebui să se limiteze la situaţii excepţionale.
Prin cele trei întrebări formulate, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă art. 8 alin. 1 din Regulamentul nr. 1393/2007 coroborat cu art. 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a statului membru de care aparţine autoritatea care a emis un act de notificat sau de comunicat, în temeiul căreia momentul de la care începe să curgă termenul de o săptămână vizat la respectivul art. 8 alin. 1, în care destinatarul unui astfel de act poate refuza să îl primească pentru unul dintre motivele prevăzute la această dispoziţie, coincide cu momentul de la care începe să curgă termenul pentru exercitarea unei căi de atac împotriva acestui act în statul membru amintit.În litigiul principal, reclamanta LKW WALTER Internationale Transportorganisation AG este o societate înscrisă în registrul societăţilor austriece, care îşi desfăşoară activitatea în domeniul transportului internaţional de mărfuri. La 30 octombrie 2019, Okrajno sodišče v Ljubljani (Tribunalul Districtual din Ljubljana, Slovenia) a comunicat reclamantei, prin poştă, o ordonanţă de executare silită, pronunţată la cererea Transport Gaj d.o.o., prin care s a dispus o poprire asigurătorie asupra a 25 de creanţe deţinute de reclamantă la diferite societăţi slovene în vederea recuperării sumei de 17.610 euro. Această ordonanţă a fost emisă în lipsă, pe baza unor înscrisuri constatatoare ale creanţei, şi anume facturi, fără ca reclamanta din litigiul principal să fi prezentat observaţii.
Ordonanţa menţionată a fost primită de serviciul juridic al reclamantei, prin intermediul serviciului său de curierat intern, abia la 4 noiembrie 2019. La 5 noiembrie 2019, în urma unui schimb de informaţii între această reclamantă şi pârâţii din litigiul principal, care sunt asociaţii unei societăţi de avocaţi al cărei sediu se află la Klagenfurt (Austria), referitor la natura şi la consecinţele ordonanţei în discuţie, reclamanta din litigiul principal le a solicitat acestora din urmă să formuleze opoziţie împotriva ordonanţei amintite. Printre documentele pe care le a transmis pârâţilor din litigiul principal figura fotocopia plicului din care rezulta că reclamanta primise efectiv ordonanţa menţionată la 30 octombrie 2019.
La 11 noiembrie 2019, pârâţii din litigiul principal au sesizat Okrajno sodišče v Ljubljani (Tribunalul Districtual din Ljubljana) cu o opoziţie motivată împotriva ordonanţei în cauză. Aceştia au achitat de asemenea taxele judiciare în valoare de 55 de euro solicitate de respectiva instanţă.
Prin decizia din 10 decembrie 2019, instanţa menţionată a respins această opoziţie ca tardivă, pentru motivul că a fost introdusă la mai mult de opt zile de la notificarea ordonanţei în cauză.
Pârâţii din litigiul principal au formulat, în numele reclamantei din litigiul principal, o cale de atac împotriva acestei decizii la Višje sodišče v Mariboru (Curtea de Apel din Maribor, Slovenia). În susţinerea căii de atac, au invocat în special neconstituţionalitatea termenului de opt zile de formulare a opoziţiei, pentru motivul că un termen atât de scurt nu era compatibil cu dreptul Uniunii. Au susţinut de asemenea că ordonanţa în cauză nu a fost notificată în conformitate cu Regulamentul nr. 1393/2007, în special pentru motivul că nu era conformă cu art. 8 din respectivul regulament şi că nu a fost efectuată prin intermediul agenţiei de primire, în sensul art. 2 din acesta.
Întrucât Curtea de Apel din Maribor a respins acţiunea pârâţilor din litigiul principal, ordonanţa în cauză a rămas definitivă şi executorie. În temeiul ordonanţei amintite, reclamanta din litigiul principal a plătit integral suma vizată de aceasta.
În urma acestor proceduri, reclamanta a sesizat Bezirksgericht Bleiburg (Tribunalul Districtual din Bleiburg, Austria), instanţa de trimitere, cu o acţiune în răspundere împotriva pârâţilor din litigiul principal din cauza respingerii pentru tardivitate de către instanţele slovene a opoziţiei formulate împotriva ordonanţei în cauză, solicitând în acest temei obligarea lor la plata sumei de 22.168,09 euro, corespunzătoare cuantumului plătit în temeiul ordonanţei în cauză, majorat cu dobânzi şi cu cheltuieli de judecată.
La 10 iulie 2020, instanţa menţionată a emis o somaţie de plată împotriva pârâţilor din litigiul principal pentru suma solicitată. Aceştia au formulat opoziţie împotriva respectivei somaţii în faţa aceleiaşi instanţe, susţinând în esenţă că termenul de opt zile prevăzut de dreptul sloven pentru formularea opoziţiei împotriva unui act precum ordonanţa în cauză nu este conform nici cu art. 36 şi 39 din Regulamentul nr. 1215/2012, nici cu art. 8 şi cu art. 19 alin. 4 din Regulamentul nr. 1393/2007, nici cu art. 18 primul paragraf TFUE şi cu art. 47 din Cartă şi că, în consecinţă, dacă instanţele slovene ar fi aplicat în mod corect aceste dispoziţii, opoziţia formulată împotriva ordonanţei în cauză nu ar fi putut fi respinsă ca tardivă.
Instanţa de trimitere arată că, în cadrul opoziţiei cu care este sesizată, este ţinută să examineze dacă sunt îndeplinite condiţiile de angajare a răspunderii pârâţilor din litigiul principal, în special dacă prejudiciul solicitat de reclamanta din litigiul principal îşi are originea într un comportament culpabil imputabil acestora. Potrivit instanţei respective, o astfel de examinare necesită, având în vedere argumentaţia prezentată de pârâţii din litigiul principal, interpretarea, pe de o parte, a anumitor dispoziţii ale Regulamentului nr. 1393/2007, în măsura în care litigiul principal priveşte notificarea sau comunicarea unui act judiciar, şi, pe de altă parte, ale Regulamentului nr. 1215/2012, întrucât problema cerinţei comunicării în timp util a unui act de sesizare a instanţei se află de asemenea în centrul dezbaterilor.
În ceea ce priveşte interpretarea articolului 8 din Regulamentul nr. 1393/2007, instanţa de trimitere ridică problema datei de la care începe să curgă termenul de opt zile prevăzut de dreptul sloven pentru formularea opoziţiei împotriva unui act notificat sau comunicat într o altă limbă decât cea care se presupune că este înţeleasă de destinatar, situaţie care se regăseşte în speţă. În această privinţă, ea apreciază că, pentru a stabili dacă dreptul la o cale de atac a fost exercitat în termenul prevăzut de reglementarea statului membru de care aparţine autoritatea care a emis actul de notificat sau de comunicat, trebuie să se aştepte expirarea termenului de o săptămână pentru exercitarea dreptului de a refuza primirea respectivului act.
În aceste condiţii, Bezirksgericht Bleiburg (Tribunalul Districtual din Bleiburg) a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii întrebările preliminare.
Curtea a amintit că, în ceea ce priveşte interpretarea unei dispoziţii de drept al Uniunii, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, este necesar să se ţină seama nu numai de formularea acesteia, ci şi de contextul în care se înscrie şi de obiectivele urmărite de actul din care face parte această dispoziţie (Hotărârea din 10 iunie 2021, KRONE – Verlag, C-65/20, pct. 25 şi jurisprudenţa acolo citată).
După cum reiese din modul de redactare a art. 8 alin. 1 din Regulamentul nr. 1393/2007, această dispoziţie prevede posibilitatea destinatarului unui act de notificat sau de comunicat de a refuza primirea acestuia atunci când actul respectiv nu este redactat sau însoţit de o traducere fie într o limbă pe care o înţelege, fie în limba oficială a statului membru de destinaţie sau, după caz, în una dintre limbile oficiale ale locului în care urmează să se efectueze notificarea sau comunicarea, limbi pe care destinatarul se prezumă că le cunoaşte.
Această posibilitate de a refuza primirea actului de notificat sau de comunicat constituie un drept al destinatarului acestui act (Hotărârea din 6 septembrie 2018, Catlin Europe, C-21/17, pct. 32, precum şi jurisprudenţa acolo citată). Destinatarul respectiv poate exercita acest drept fie în momentul notificării sau al comunicării actului menţionat, fie într un termen de o săptămână, cu condiţia să returneze, în acest termen, acelaşi act.
Rezultă, de asemenea, din jurisprudenţa Curţii că dreptul amintit de a refuza primirea unui act de notificat sau de comunicat permite protejarea dreptului la apărare al destinatarului acestui act, cu respectarea cerinţelor unui proces echitabil, consacrat la art. 47 al doilea paragraf din cartă. Astfel, deşi Regulamentul nr. 1393/2007 urmăreşte, în primul rând, să amelioreze eficacitatea şi rapiditatea procedurilor judiciare, precum şi să asigure o bună administrare a justiţiei, obiectivele menţionate nu pot fi atinse prin subminarea, în orice mod, a respectării efective a dreptului la apărare al destinatarilor actelor în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2018, Catlin Europe, pct. 33 şi jurisprudenţa citată).
În acest context, trebuie arătat, pe de altă parte, că dreptul menţionat al destinatarului unui act de notificat sau de comunicat de a refuza primirea acestuia corespunde alegerii în cunoştinţă de cauză a reclamantului de a nu proceda la traducerea prealabilă a actului amintit. Astfel, conform art. 5 alin. 1 din Regulamentul nr. 1393/2007, agenţia de transmitere trebuie să atragă atenţia solicitantului asupra riscului unui eventual refuz al destinatarului de a primi un act care nu este redactat în una dintre limbile prevăzute la articolul 8 din acest regulament. Revine totuşi solicitantului sarcina să decidă dacă este necesar să efectueze o traducere a actului în cauză, al cărei cost trebuie, pe de altă parte, să îl suporte, potrivit art. 5 alin. 2 din regulamentul menţionat (Hotărârea din 16 septembrie 2015, Alpha Bank Cyprus, C-519/13, pct. 35). Prin urmare, trebuie să se asigure că destinatarul unui act de notificat sau de comunicat, redactat într o altă limbă decât cea pe care este prezumat că o înţelege, este efectiv în măsură să exercite dreptul de a refuza primirea acestui act, care se circumscribe dreptului său fundamental la protecţie jurisdicţională efectivă.
În ceea ce priveşte informaţia care trebuie furnizată, în această privinţă, destinatarului cu ocazia notificării sau a comunicării unui act în sistemul instituit prin Regulamentul nr. 1393/2007, Curtea a amintit că regulamentul menţionat nu prevede nici o excepţie de la utilizarea formularului tip prevăzut în anexa II la acesta. Caracterul obligatoriu şi sistematic al utilizării respectivului formular se aplică nu numai transmiterii actelor prin intermediul agenţiilor de transmitere şi de primire desemnate de statele membre, ci şi, astfel cum reiese explicit din modul de redactare a art. 8 alin. 4 din Regulament, mijloacelor de notificare şi de comunicare prevăzute în capitolul II secţiunea 2 din acelaşi regulament, printre care cel, prevăzut la art. 14 din acesta din urmă, care constă în notificarea sau comunicarea unui act judiciar prin intermediul serviciilor de curierat (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 2 martie 2017, Henderson, C-354/15, pct. 55, 59 şi 61, precum şi Ordonanţa din 5 mai 2022, ING Luxembourg, C-346/21, nepublicată, pct. 32 şi 35). Formularul menţionat constituie, după cum reiese din considerentul 12 al Regulamentului nr. 1393/2007, un instrument prin intermediul căruia destinatarul este informat cu privire la dreptul de care dispune de a refuza primirea actului de notificat sau de comunicat.
Efectul util al dreptului de a refuza primirea unui act de notificat sau de comunicat necesită, pe de o parte, ca destinatarul să fi fost informat cu privire la existenţa acestui drept şi, pe de altă parte, să dispună de integralitatea termenului de o săptămână pentru a evalua dacă trebuie să accepte sau să refuze primirea actului şi, în caz de refuz, pentru a-l returna pe acesta din urmă.
În speţă, termenul pentru formularea opoziţiei împotriva ordonanţei în cauză era, conform dreptului sloven, de opt zile de la notificarea sau comunicarea acesteia. Or, în temeiul reglementării procedurale slovene, al cărei conţinut a fost precizat de guvernul sloven ca răspuns la întrebările cu solicitare de răspuns scris adresate de Curte, termenul respectiv nu a fost calculat de la data expirării termenului de o săptămână prevăzut la art. 8 alin. 1 din Regulamentul nr. 1393/2007, ci de la remiterea acestei ordonanţe reclamantei din litigiul principal, şi anume de la 30 octombrie 2019, astfel încât aceste două termene s-au suprapus aproape integral. Prin urmare, reclamanta din litigiul principal nu a putut, în fapt, să consacre integralitatea termenului de o săptămână, care îi este recunoscut de acest regulament, examinării aspectului dacă trebuia să accepte sau să refuze primirea actului judiciar în discuţie, întrucât, din cauza reglementării amintite, îi revenea de asemenea, în cursul aceluiaşi termen, sarcina de a formula, dacă era cazul, opoziţie împotriva acestui act judiciar, în ipoteza în care l-ar fi acceptat.
Pe de altă parte, o reglementare precum cea în discuţie în litigiul principal conduce, în fapt, la privarea destinatarului unui act care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1393/2007 de beneficiul deplin al termenului prevăzut de dreptul naţional pentru formularea unei căi de atac, şi anume, în speţă, termenul de opt zile pentru formularea opoziţiei împotriva actului judiciar în discuţie. Or, în situaţii care intră sub incidenţa dreptului la protecţie jurisdicţională efectivă, consacrat la art. 47 din Cartă, justiţiabilii trebuie să poată beneficia de integralitatea termenelor recunoscute de dreptul naţional al unui stat membru pentru exercitarea unui drept procedural împotriva unui act notificat sau comunicat (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 14 mai 2020, Staatsanwaltschaft Offenburg, C-615/18, pct. 50, precum şi jurisprudenţa acolo citată).
În plus, atunci când, precum în speţă, momentele de la care încep să curgă termenele menţionate coincid, iar destinatarul actului, redactat într-o limbă pe care nu se prezumă că o înţelege, nu beneficiază astfel în fapt şi independent de durata termenului de exercitare a unei căi de atac împotriva actului respectiv, prevăzut de reglementarea statului membru de care aparţine autoritatea care l-a emis, de integralitatea acestui termen, destinatarul respectiv se află într o situaţie dezavantajoasă în raport cu ceilalţi destinatari care înţeleg limba în care a fost redactat actul care le este adresat şi dispun în consecinţă, în fapt, de totalitatea termenului amintit pentru valorificarea drepturilor lor. Or, obiectivul de a evita orice discriminare între aceste două categorii de destinatari, urmărit de art. 8 alin. 1 din Regulamentul nr. 1393/2007, impune ca destinatarii care primesc actul într o altă limbă decât cele vizate la această dispoziţie să îşi poată exercita dreptul de a refuza primirea actului respectiv fără a suferi un dezavantaj procedural ca urmare a situaţiei lor transfrontaliere.
Rezultă că, atunci când actul de notificat sau de comunicat nu este redactat sau tradus în una dintre limbile vizate la această dispoziţie, momentul de la care începe să curgă termenul de o săptămână prevăzut la art. 8 alin. 1 din Regulamentul nr. 1393/2007 nu poate, cu riscul de a aduce atingere efectului util al dispoziţiei menţionate coroborate cu art. 47 din Cartă, să coincidă cu momentul de la care începe să curgă termenul pentru exercitarea dreptului de a formula o cale de atac în conformitate cu reglementarea statului membru de care aparţine autoritatea care a emis actul, acest din urmă termen trebuind în principiu să înceapă să curgă după expirarea termenului de o săptămână prevăzut la art. 8 alin. 1 menţionat.
Curtea a considerat că această interpretare răspunde şi finalităţii Regulamentului nr. 1393/2007. Astfel, dacă dreptul Uniunii ar fi interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naţionale care prevede că termenul de introducere a unei căi de atac împotriva unui act care intră sub incidenţa art. 8 alin. 1 din acest regulament începe să curgă de la momentul de la care se socoteşte termenul stabilit la această dispoziţie pentru a evalua dacă trebuie acceptată sau refuzată primirea actului respectiv, destinatarul său ar risca să fie incitat, pentru a nu fi dezavantajat, să aleagă opţiunea care constă în refuzarea primirii actului menţionat. O asemenea incitare ar fi contrară obiectivului regulamentului amintit, care constă, după cum reiese în special din considerentul 2 al acestuia, în favorizarea transmiterii rapide a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială în scopul notificării sau al comunicării, fără a aduce atingere respectării dreptului la apărare al destinatarului acestor acte. Considerentul 10 al aceluiaşi regulament subliniază de altfel că, pentru a asigura eficienţa acestuia, posibilitatea de a refuza notificarea sau comunicarea actelor menţionate ar trebui să se limiteze la situaţii excepţionale.