„Art. 16 din Regulamentul (CE) nr. 861/2007
al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a
unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă trebuie
interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naţionale în temeiul
căreia, atunci când o parte nu obţine decât parţial câştig de cauză, instanţa
naţională poate dispune ca fiecare dintre părţile la procedură să suporte
sarcina propriilor cheltuieli de judecată sau poate repartiza aceste cheltuieli
între părţi. Într‑o
asemenea ipoteză, instanţa naţională rămâne în principiu liberă să repartizeze
cuantumul cheltuielilor respective, cu condiţia ca normele de procedură naţionale
privind repartizarea cheltuielilor de judecată în cadrul litigiilor
transfrontaliere privind cererile cu valoare redusă să nu fie mai puţin
favorabile decât normele de procedură care reglementează situaţii similare din
dreptul intern, iar cerinţele procedurale legate de repartizarea acestor
cheltuieli de judecată să nu determine persoanele interesate să renunţe la
utilizarea acestei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă,
impunând solicitantului, atunci când acesta a avut în mare parte câştig de
cauză, să suporte oricum cheltuielile sale de judecată sau o parte substanţială
a acestora”.Prin întrebările
formulate, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, clarificări cu privire la
faptul că Regulamentul nu conţine precizări cu privire la repartizarea
cheltuielilor de judecată într-o situaţie precum cea în discuţie în cauza
pendinte în faţa sa.
În litigiul principal, la începutul anului 2012, doamna Jonsson a filmat o persoană care a căzut într-un râu după ce a făcut o săritură cu coarda elastică în timpul căreia coarda s-a rupt. Aceasta a găsit o secvenţă din filmul său, precum şi o imagine fixă din acesta pe site-ul internet al L’Est Républicain. Considerând că s-a adus atingere dreptului său exclusiv de a dispune de acest film şi de această imagine, doamna Jonsson a introdus o acţiune în faţa Attunda Tingsrätt (Tribunalul de Primă Instanţă din Attunda, Suedia), prin care urmărea să obţină obligarea L’Est Républicain la plata de daune interese în valoare de 1.950 de euro pentru prejudiciile suferite, corespunzând despăgubirii pentru utilizarea în scopul publicării a filmului (379 de euro) şi a imaginii (211 euro), despăgubirii pentru omisiunea de a indica numele autorului filmului (542 de euro) şi al imaginii (317 euro), precum şi despăgubirii pentru încălcarea dreptului de autor, transformarea şi manipularea filmului (284 de euro) şi a imaginii (217 euro). Ea a solicitat de asemenea rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate, în cuantum de 15.652,50 coroane suedeze (SEK) (aproximativ 1.530 de euro).
L’Est Républicain a contestat această cerere în totalitate şi a solicitat obligarea doamnei Jonsson la plata cheltuielilor de judecată pe care societatea le-a efectuat, în cuantum de 2.040 de euro, aferente traducerilor.
Instanţa de gradul întâi a admis în parte cererea de despăgubire formulată de doamna Jonsson, acordându-i suma de 1.101 euro cu titlu de daune interese, 379 de euro corespunzând despăgubirii pentru exploatarea filmului şi 211 euro pentru exploatarea imaginii, 211 euro corespunzând despăgubirii pentru omisiunea menţionării numelui în ceea ce priveşte imaginea, precum şi 200 de euro cu titlu de despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a exploatării cu intenţie sau din neglijenţă a filmului şi 100 de euro pentru o astfel de utilizare a imaginii. De asemenea, instanţa menţionată a considerat că fiecare parte urma să suporte propriile cheltuieli de judecată.
Considerând că nu a căzut în pretenţii decât într-o mică parte, doamna Jonsson a formulat apel împotriva acestei hotărâri în faţa instanţei de trimitere, limitându-şi apelul la partea din hotărâre privind cheltuielile de judecată. Ea a solicitat astfel ca L’Est Républicain să fie obligată să suporte integralitatea cheltuielilor de judecată pe care reclamanta le-a efectuat în primă instanţă.
Instanţa respectivă a apreciat că Regulamentul nr. 861/2007 nu conţine precizări cu privire la repartizarea cheltuielilor de judecată într‑o situaţie precum cea în discuţie în cauza pendinte în faţa sa. În aceste condiţii, Svea hovrätt (Curtea de Apel cu sediul în Stockholm, Suedia) a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii întrebările preliminare.
Curtea a observat că, pentru a stabili dacă o situaţie precum cea în discuţie în cauza principală, în care o parte nu obţine decât parţial câştig de cauză, intră în domeniul de aplicare al articolului respectiv, trebuie determinat dacă expresia „partea care cade în pretenţii” vizează doar ipoteza în care o parte cade în pretenţii în totalitate sau dacă această expresie vizează de asemenea ipoteza în care o parte nu cade în pretenţii decât parţial.
Din însuşi textul art. 16 din Regulamentul nr. 861/2007 reiese că acesta nu conţine nicio indicaţie cu privire la cea de a doua ipoteză.
În această privinţă, este necesar să se constate că, întrucât una dintre părţi cade parţial în pretenţii, şi cealaltă parte cade în pretenţii. Or, dacă acest articol ar trebui interpretat ca acoperind situaţiile în care o parte nu cade decât parţial în pretenţii, o asemenea interpretare ar lipsi articolul respectiv de efectul său util întrucât nu ar permite instanţei naţionale să determine partea căreia îi revine sarcina să suporte cheltuielile de judecată.
În plus, dacă legiuitorul Uniunii ar fi apreciat că situaţiile în care o parte nu obţine decât parţial câştig de cauză ar trebui să intre de asemenea în domeniul de aplicare al art. 16 din Regulamentul nr. 861/2007, o astfel de precizare ar fi trebuit să fie inclusă în acest regulament, cu atât mai mult cu cât regulamentul menţionat nu efectuează decât o armonizare parţială a normelor de procedură aplicabile cererilor cu valoare redusă.
Rezultă că prima teză a art. 16 din acest regulament trebuie interpretată în sensul că nu acoperă decât situaţiile în care o parte cade în pretenţii în totalitate.
Pe de altă parte, trebuie arătat că, astfel cum reiese din art. 19 din Regulamentul nr. 861/2007, sub rezerva dispoziţiilor acestui regulament, procedura europeană cu privire la cererile cu valoare redusă este reglementată de dreptul procedural al statului membru în care se desfăşoară procedura. De asemenea, considerentul 29 al Regulamentului arată că partea care cade în pretenţii ar trebui să suporte cheltuielile de judecată, care ar trebui să fie stabilite în conformitate cu dreptul intern.
În consecinţă, conform art. 19 din acelaşi regulament coroborat cu considerentul 29 al acestuia, într-un caz precum cel în discuţie în litigiul principal, în care o parte nu obţine decât parţial câştig de cauză, chestiunile procedurale referitoare la repartizarea cheltuielilor de judecată între părţi rămân reglementate de dreptul naţional al statelor membre.
În această privinţă, trebuie subliniat că, în lipsa armonizării mecanismelor naţionale de repartizare a cheltuielilor de judecată, modalităţile procedurale de determinare a unor asemenea repartizări sunt reglementate de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora din urmă, sub rezerva dispoziţiilor Regulamentului nr. 861/2007. Totuşi, aceste modalităţi nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor situaţii similare din dreptul intern (principiul echivalenţei) şi nici să fie reglementate astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivităţii) (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 13 decembrie 2012, Szyrocka, C-215/11, pct. 34 şi jurisprudenţa acolo citată).
Rezultă că, atunci când o parte nu obţine decât parţial câştig de cauză, instanţa naţională rămâne în principiu liberă să stabilească repartizarea cheltuielilor de judecată potrivit modalităţilor prevăzute de dreptul naţional, cu condiţia ca normele de procedură naţionale care reglementează repartizarea cheltuielilor de judecată în cadrul litigiilor transfrontaliere privind cererile cu valoare redusă să nu fie mai puţin favorabile decât normele de procedură care reglementează situaţii similare din dreptul intern, iar cerinţele procedurale legate de repartizarea acestor cheltuieli de judecată să nu determine persoanele interesate să renunţe la utilizarea acestei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă, impunând solicitantului, atunci când acesta a avut în mare parte câştig de cauză, să suporte oricum cheltuielile sale de judecată sau o parte substanţială a acestora.
În litigiul principal, la începutul anului 2012, doamna Jonsson a filmat o persoană care a căzut într-un râu după ce a făcut o săritură cu coarda elastică în timpul căreia coarda s-a rupt. Aceasta a găsit o secvenţă din filmul său, precum şi o imagine fixă din acesta pe site-ul internet al L’Est Républicain. Considerând că s-a adus atingere dreptului său exclusiv de a dispune de acest film şi de această imagine, doamna Jonsson a introdus o acţiune în faţa Attunda Tingsrätt (Tribunalul de Primă Instanţă din Attunda, Suedia), prin care urmărea să obţină obligarea L’Est Républicain la plata de daune interese în valoare de 1.950 de euro pentru prejudiciile suferite, corespunzând despăgubirii pentru utilizarea în scopul publicării a filmului (379 de euro) şi a imaginii (211 euro), despăgubirii pentru omisiunea de a indica numele autorului filmului (542 de euro) şi al imaginii (317 euro), precum şi despăgubirii pentru încălcarea dreptului de autor, transformarea şi manipularea filmului (284 de euro) şi a imaginii (217 euro). Ea a solicitat de asemenea rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate, în cuantum de 15.652,50 coroane suedeze (SEK) (aproximativ 1.530 de euro).
L’Est Républicain a contestat această cerere în totalitate şi a solicitat obligarea doamnei Jonsson la plata cheltuielilor de judecată pe care societatea le-a efectuat, în cuantum de 2.040 de euro, aferente traducerilor.
Instanţa de gradul întâi a admis în parte cererea de despăgubire formulată de doamna Jonsson, acordându-i suma de 1.101 euro cu titlu de daune interese, 379 de euro corespunzând despăgubirii pentru exploatarea filmului şi 211 euro pentru exploatarea imaginii, 211 euro corespunzând despăgubirii pentru omisiunea menţionării numelui în ceea ce priveşte imaginea, precum şi 200 de euro cu titlu de despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a exploatării cu intenţie sau din neglijenţă a filmului şi 100 de euro pentru o astfel de utilizare a imaginii. De asemenea, instanţa menţionată a considerat că fiecare parte urma să suporte propriile cheltuieli de judecată.
Considerând că nu a căzut în pretenţii decât într-o mică parte, doamna Jonsson a formulat apel împotriva acestei hotărâri în faţa instanţei de trimitere, limitându-şi apelul la partea din hotărâre privind cheltuielile de judecată. Ea a solicitat astfel ca L’Est Républicain să fie obligată să suporte integralitatea cheltuielilor de judecată pe care reclamanta le-a efectuat în primă instanţă.
Instanţa respectivă a apreciat că Regulamentul nr. 861/2007 nu conţine precizări cu privire la repartizarea cheltuielilor de judecată într‑o situaţie precum cea în discuţie în cauza pendinte în faţa sa. În aceste condiţii, Svea hovrätt (Curtea de Apel cu sediul în Stockholm, Suedia) a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii întrebările preliminare.
Curtea a observat că, pentru a stabili dacă o situaţie precum cea în discuţie în cauza principală, în care o parte nu obţine decât parţial câştig de cauză, intră în domeniul de aplicare al articolului respectiv, trebuie determinat dacă expresia „partea care cade în pretenţii” vizează doar ipoteza în care o parte cade în pretenţii în totalitate sau dacă această expresie vizează de asemenea ipoteza în care o parte nu cade în pretenţii decât parţial.
Din însuşi textul art. 16 din Regulamentul nr. 861/2007 reiese că acesta nu conţine nicio indicaţie cu privire la cea de a doua ipoteză.
În această privinţă, este necesar să se constate că, întrucât una dintre părţi cade parţial în pretenţii, şi cealaltă parte cade în pretenţii. Or, dacă acest articol ar trebui interpretat ca acoperind situaţiile în care o parte nu cade decât parţial în pretenţii, o asemenea interpretare ar lipsi articolul respectiv de efectul său util întrucât nu ar permite instanţei naţionale să determine partea căreia îi revine sarcina să suporte cheltuielile de judecată.
În plus, dacă legiuitorul Uniunii ar fi apreciat că situaţiile în care o parte nu obţine decât parţial câştig de cauză ar trebui să intre de asemenea în domeniul de aplicare al art. 16 din Regulamentul nr. 861/2007, o astfel de precizare ar fi trebuit să fie inclusă în acest regulament, cu atât mai mult cu cât regulamentul menţionat nu efectuează decât o armonizare parţială a normelor de procedură aplicabile cererilor cu valoare redusă.
Rezultă că prima teză a art. 16 din acest regulament trebuie interpretată în sensul că nu acoperă decât situaţiile în care o parte cade în pretenţii în totalitate.
Pe de altă parte, trebuie arătat că, astfel cum reiese din art. 19 din Regulamentul nr. 861/2007, sub rezerva dispoziţiilor acestui regulament, procedura europeană cu privire la cererile cu valoare redusă este reglementată de dreptul procedural al statului membru în care se desfăşoară procedura. De asemenea, considerentul 29 al Regulamentului arată că partea care cade în pretenţii ar trebui să suporte cheltuielile de judecată, care ar trebui să fie stabilite în conformitate cu dreptul intern.
În consecinţă, conform art. 19 din acelaşi regulament coroborat cu considerentul 29 al acestuia, într-un caz precum cel în discuţie în litigiul principal, în care o parte nu obţine decât parţial câştig de cauză, chestiunile procedurale referitoare la repartizarea cheltuielilor de judecată între părţi rămân reglementate de dreptul naţional al statelor membre.
În această privinţă, trebuie subliniat că, în lipsa armonizării mecanismelor naţionale de repartizare a cheltuielilor de judecată, modalităţile procedurale de determinare a unor asemenea repartizări sunt reglementate de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora din urmă, sub rezerva dispoziţiilor Regulamentului nr. 861/2007. Totuşi, aceste modalităţi nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor situaţii similare din dreptul intern (principiul echivalenţei) şi nici să fie reglementate astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivităţii) (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 13 decembrie 2012, Szyrocka, C-215/11, pct. 34 şi jurisprudenţa acolo citată).
Rezultă că, atunci când o parte nu obţine decât parţial câştig de cauză, instanţa naţională rămâne în principiu liberă să stabilească repartizarea cheltuielilor de judecată potrivit modalităţilor prevăzute de dreptul naţional, cu condiţia ca normele de procedură naţionale care reglementează repartizarea cheltuielilor de judecată în cadrul litigiilor transfrontaliere privind cererile cu valoare redusă să nu fie mai puţin favorabile decât normele de procedură care reglementează situaţii similare din dreptul intern, iar cerinţele procedurale legate de repartizarea acestor cheltuieli de judecată să nu determine persoanele interesate să renunţe la utilizarea acestei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă, impunând solicitantului, atunci când acesta a avut în mare parte câştig de cauză, să suporte oricum cheltuielile sale de judecată sau o parte substanţială a acestora.