Un istoric valutar pe scurt între Codul civil şi contemporaneitate

Sunt mult vehiculate, în prezent, articole din vechiul Cod civil în raport cu anumite evoluţii recente de pe piaţa valutară, omiţându-se diferenţele esenţiale, faţă de momentul actual, care existau atunci când Codul a fost adoptat. Le expun aici currente calamo, fără altă pretenţie decât o exprimare cât mai clară şi accesibilă a chestiunilor de fapt esenţiale, care să ofere câteva repere în aprecierea pertinenţei actuale a respectivelor texte.

La momentul Codului civil, 1864, monedele erau bătute din metal preţios, aur sau argint, astfel încât ele aveau o valoare intrinsecă, integrată, înglobată, cea dată de conţinutul de metal preţios, respectiv valoarea metalului încorporat. Noţiunea de „valoare intrinsecă” este utilizată şi în prezent în limbaj economic, intern şi internaţional (intrinsic value), cu exact acelaşi înţeles ca în epoca edictării Codului.

Pe lângă monede, illo tempore existau şi bancnote, cum există şi acum, însă având o semnificaţie parţial diferită de cea din prezent. Bancnotele, literal – note bancare (banknote), au fost emise numai pentru că, la sume mari, manipularea monedelor punea probleme serioase. Aşadar, se depunea cantitatea de aur/argint la bancă, în păstrare, iar banca emitea o notă (promissory note), un bilet (billet de banque, noţiune care a rezistat până în prezent), care era, în esenţă, un bilet la ordin, prin care se obliga să schimbe înscrisul respectiv pe cantitatea de metal menţionată. Aceste bancnote puteau fi emise de orice bancă şi nu erau uniformizate, în sensul că fiecare bancă utiliza propriul formular. Bancnotele acelei epoci erau doar expresia deţinerii unei cantităţi de metal preţios, înscrisul bancnotă dădea dreptul asupra cantităţii respective de metal preţios.

Prin urmare, la momentul Codului civil existau monede de metal preţios (în principal, aur), precum şi bancnote, care erau atunci doar un fel de recipise negociabile care dădeau dreptul posesorului să ridice cantitatea de aur. Cu alte cuvinte, bancnotele (înscrisul, hârtia) erau convertibile în aur, adică puteau fi schimbate pe aur, iar ceea ce se deţinea era, de fapt, chiar metalul.

În paralel cu valoarea lor în aur, moneda acelor vremuri putea fi apreciată cantitativ şi prin puterea de cumpărare, respectiv cantitatea de bunuri şi servicii care puteau fi achiziţionate, îndeosebi măsuri de grâu. În prinicipal, în funcţie de raportul dintre cantitatea de bunuri şi servicii disponibile şi cantitatea de monedă existentă în circulaţie, puterea de cumpărare a unei monede putea să difere în perioade diferite de timp, astfel încât preţul monedelor, în termeni de bunuri şi servicii pe care le putea cumpăra, nu era acelaşi în toate momentele. Cu alte cuvinte, exista inflaţie chiar şi în acele vremuri, iar textele din Cod surprind acest fenomen; inflaţia este o chestiune internă, iar textele care se referă la influenţa inflaţiei asupra obligaţiilor pecuniare nu au în vedere elemente de extraneitate specifice, de exemplu, unui schimb valutar, operaţiune care nu avea în trecut conotaţiile şi manifestările de acum.

În prezent, bancnota reprezintă doar moneda de hârtie (termen generic, deoarece în practica tipăririi se utilizează şi diverse alte materiale, cum ar fi polimeri), coexistând cu moneda divizionară, acum confecţionată din metal comun, fără valoare, nu din aur. Bancnotele nu sunt convertibile în metal preţios, nu pot fi tipărite de fiecare bancă, ci doar de banca de emisiune (în general, banca centrală), şi sunt standardizate, respectiv identice în înfăţişare, conform etalonului aprobat.

După ce s-a realizat separarea înscrisului, denumit în continuare „bancnotă”, de conţinutul său în aur, ideea de acoperire în ceva a monedei (metalică sau bancnotă) era deja atât de răspândită, încât subzistă şi în continuare un substitut pentru elementul în care moneda este „acoperită”, imaterial de data aceasta, respectiv încrederea persoanelor în economia ţării care emite moneda şi în percepţia altora asupra monedei respective. Bineînţeles, este vorba doar despre o ficţiune, dar această ficţiune este atât de prezentă încât a generat chiar şi denumirea de bani fiduciari. Ficţiunea este însă inutilă, pentru că puterea circulatorie a banilor nu este dată de încredere, ci de aptitudinea de a fi „legal tender”, aceasta fiind prima – şi cea mai importantă – funcţie a banilor. Prin urmare, ceea stă la baza banilor moderni nu este aurul, ci este legea care le conferă aptitudinea de a fi mijloc de plată legal admis, adică de a avea putere circulatorie.

Monedele au fost convertibile în aur până în 1944, când s-a renunţat la convertibilitatea directă în aur, în favoarea unei convertibilităţi indirecte, prin intermediul dolarului american, după ce în anii 1930, în comerţul mondial, aurul a început să fie cotat în dolari.

Evenimentul s-a produs la Bretton Woods, în iulie 1944 (al doilea război mondial nu se încheiase încă), când 44 ţări aliate (inclusiv SUA, cu URSS având doar statut de observator) au pus bazele sistemului financiar internaţional, printre altele înfiinţând Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, parte (principală) actualmente a Băncii Mondiale, precum şi Fondul Monetar Internaţional. În domeniul valutar, s-a decis legarea valutelor de dolar şi a dolarului de aur, la rate fixe, astfel încât, practic, monedele aveau în continuare acoperire în aur.
Începând cu 1960, dolarul în circulaţie în lume depăşea aurul trezoreriei americane stocat la Fort Knox (octombrie 1960, creşterea bruscă la bursa din Londra a cotaţiei aurului în dolari) şi era privit ca supraevaluat în raport cu aurul, în sensul că valoarea aurului dată de piaţă era peste nivelul parităţii fixe a dolarului în aur stabilită la Bretton Woods. Problema supraevaluării a fost agravată de creşterea cheltuielilor interne ale SUA, generată de cheltuieli pentru susţinerea razboiului din Vietnam şi unor programe vaste de asistenţă socială (politică denumită „guns and butter”), inflaţia produsă de noile cantităţi de bani cheltuite accentuând supraevaluarea dolarului în aur. În realitate, cantitatea fixă de aur care reprezenta valoarea unui dolar însemna mai mulţi dolari pe piaţa liberă. Prin urmare, devenea atractivă schimbarea propriei monede pe dolar şi a dolarului în aur, aurul obţinut având o valoare semnificativ mai mare decât cea la care a fost obţinut în baza regulilor stabilite la bretton Woods. De aici o presiune suplimentară. Ilustrativ este cazul Franţei, unde începând cu 1964, Charles de Gaulle, urmărind implementarea unui sistem monetar eliberat de influenţa puterilor străine, a convertit în lingouri o parte din rezervele franceze de devize, în valoare de 1 miliard dolari la nivelul acelor ani. Prin urmare, menţinerea dolarului la parităţile convenite la Bretton Woods a fost foarte dificilă în anii 60, sistemul Bretton Woods prăbuşindu-se treptat între 1968 şi 1973. La 15 august 1971, preşedintele de atunci al Statelor Unite a anunţat (la TV) în mod oficial suspendarea temporară a convertibilităţii dolarului în aur. Încercările de resuscitare au eşuat, iar din martie 1973 principalele monede fluctuează liber de facto între ele, libertate oficializată în ianuarie 1976, prin acordurile din Jamaica, dar limitată pe alocuri de anumite practici cum ar fi ancorarea în altă monedă, într-un coş de monede, participarea la un bloc monetar.