Curtea Europeană a Drepturilor Omului despre obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru

În cauza Weissman şi alţii v. România, 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (care are o bogată jurisprudenţă în materie de asistenţă judiciară gratuită sub forma taxelor de procedură şi avocatului gratuit, din care vom prezenta pe larg în cele ce urmează), prin hotărârea sa din 24 mai 2006, a reţinut că anularea acţiunii pentru neplata sumei de 323.264 euro la introducerea acesteia a privat reclamanţii de dreptul de a-şi prezenta cazul în justiţie şi de accesul la instanţă.

Suma în chestiune a fost considerată ca fiind foarte ridicată pentru orice justiţiabil obişnuit şi nejustificată nici de circumstanţele speciale ale cazului, nici de situaţia financiară a solicitanţilor, reprezentând un procent fix, stabilit prin lege, din suma care constituia obiectul litigiului, iar suma pretinsă de reclamanţi prin acţiune, deşi importantă, nu era nici abuzivă, nici lipsită de temei, în schimb, suma cerută reclamanţilor pentru a-şi putea introduce acţiunea era excesivă.

În cauza Iorga împotriva României, Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea articolul 6 alin. 1 al Convenţiei, deoarece reclamantului i s-a anulat, pentru neplata taxei judiciare de timbru, recursul împotriva sentinţei judecătoriei prin care s-a respins acţiunea sa de restituire a bunurilor confiscate în timpul regimului comunist. În cazul reclamantului taxa datorată se ridica la 426.307 lei, adică 21 euro, Curtea considerând că reprezintă totuşi o sumă considerabilă pentru reclamant, fiind echivalentă cu toate veniturile lunare ale familiei acestuia, compuse din pensia lunară a reclamantului în sumă de 444.310 lei, adică 22 euro, soţia sa neavând venituri, apreciindu-se greu de imaginat cum ar fi putut să obţină prin mijloace proprii suma impusă, luând în calcul şi faptul că reclamantul a renunţat la o parte din cererea sa din cauza imposibilităţii financiare de a plăti taxa judiciară de timbru.

În cauza Iordache împotriva României, 14 octombrie 2008, Curtea a decis că o taxă de timbru chiar într-un cuantum îndeobşte modic, de 10 lei, impusă pentru o acţiune privind dreptul de vizită a copilului, poate încălca accesul la justiţie şi art. 6 din Convenţie, având în vedere situaţia reclamantului de condamnat care execută o pedeapsă cu închisoarea. În speţă, prima instanţă respinse cererea iar pentru căile de atac au fost stabilite taxe judiciare de timbru în cuantum de 94.500 ROL pentru apel şi 30.000 ROL pentru recurs. Deoarece reclamantul nu le-a plătit, atât apelul, cât şi recursul, au fost anulate pentru neplata taxelor de timbru. 

Curtea a considerat că deşi taxa pentru apel de 94.500 ROL nu este la prima vedere foarte importantă, aceasta reprezinta un nivel considerabil pentru o persoana în situaţia reclamantului, care se afla în închisoare, nu dispunea de nici un venit, nu avea nici o posibilitate de a face rost de suma respectivă prin mijloace proprii şi depindea de familia sa care nu avea nicio obligaţie legală de a-i furniza bani. 

Faptul că limitarea dreptului de acces intervenise abia în apel, după ce reclamantul beneficiase de un grad de jurisdicţie la prima instanţă, a fost considerat de către Curte ca nefiind de natură să conducă la o altă soluţie, deoarece statele – dacă, fără a fi obligate, instituie căi de atac – trebuie să acorde aceleaşi garanţii fundamentale ale articolului 6 şi pentru aceste căi de atac. 

În Rusen împotriva României, 8 ianuarie 2009, reclamanta a introdus o acţiune în pretenţii împotriva fiului său pentru ca acesta să-i restituie suma de 12.500 USD, în sarcina sa fiind stabilită o taxă de timbru de 20.065.000 ROL. Cererea sa de scutire de la plata taxei de timbru a fost admisă în parte, suma fiind redusă la jumătate, instanta reţinând că reclamanta era pensionară, cu o pensie lunară de 1.200.000 ROL, fără alte venituri la momentul respectiv. Reclamanta nu a achitat taxa în cuantumul redus, acţiunea fiind anulată ca netimbrată. Curtea a constatat că veniturile lunare ale reclamantei se ridicau la 33 euro, net inferioare salariului minim brut în Romania la acel moment (aproximativ 85 euro), că aceasta nu exercita nici o activitate remunerată şi nu avea nici un alt venit. Spre deosebire de alte cauze împotriva României, reclamanta se putuse adresa unei instanţe care statuase asupra cererii sale de scutire, însă instanţa, prin aprecierea făcută a restrâns dreptul de acces într-o asemenea măsură încât l-a transformat într-un drept teoretic şi iluzoriu.

Taxa de timbru redusă de instanţă era mai mult de 8 ori venitul sau lunar, iar Curtea, în jurisprudenţa sa anterioară, considerase deja excesive sume reprezentand venitul pe o lună al familiei reclamantei sau dublul veniturilor lunare. Curtea a considerat ca instanţa internă nu a ţinut seama suficient de situaţia personală a reclamantei şi nu a explicat de ce, cu toate că observase că era pensionară cu venituri mici şi fără bunuri imobiliare, a fixat o taxă atât de ridicată în raport de venituri, statul român neîndeplinindu-şi obligaţia de asigura accesul reclamantei la o instanţă.

Hotărârea demonstrează importanţa dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului liberului acces la justiţie, chiar şi sub un aspect lipsit de o complexitate deosebită cum este cel al nivelului taxelor de procedură. Cenzura motivărilor hotărârilor instanţelor interne nu este o regulă pentru instanţa supranaţională, dimpotrivă, se întâlneşte destul de rar, iar faptul că ea a intervenit în speţă nu poate fi decât o expresie a gradului de interes al Curţii în observarea respectării stricte a dreptului de acces, deci a caracterului primordial al acestui drept.

Similar a procedat ulterior instanţa europeană şi în Adam împotriva României, 3 noiembrie 2009, în care acţiunea internă fusese anulată pentru neplata taxei de timbru (în jur de 1.700 EUR), cererea de scutire fiind respinsă pe motiv ca reclamantul, care invocase imposibilitatea de plată, nu se afla într-o stare de sărăcie. Curtea a considerat din nou că instanţele interne nu au făcut o cercetare efectivă a capacităţii financiare a reclamantului şi a conchis că taxa de timbru de nivelul a 13 salarii medii, fără investigarea situaţiei personale a reclamantului, reprezintă eşecul statului în respectarea obligaţiei de a asigura reclamantului un acces efectiv la un tribunal, existând o violare a art. 6 paragraful 1 din Convenţie.

Pentru o ordine de mărime similară, a se vedea şi S.C. Silvogrecu COM S.R.L. împotriva României, 23 februarie 2010, în care reclamanta, o societate comercială a cărei activitate încetase, a introdus două acţiuni pentru neexecutarea unor contracte, iar pentru cea de-a doua acţiune a fost stabilită o taxă de timbru de aproximativ 2.300 euro. Curtea a constatat că acest cuantum era de 14 ori mai mare decât salariul mediu lunar net pe economia naţională de la momentul faptelor. Având în vedere încetarea oricărei activităţi a reclamantei şi lipsa oricăror altor venituri, Curtea a considerat taxa de timbru impusă ca având un cuantum excesiv.

În general, Curtea s-a ferit să speculeze asupra sorţii de izbândă în procesul intern, care nu reprezintă un factor în aprecierea respectării dreptului fundamental de acces la justiţie, însă această posibilitate de examinare nu trebuie înlăturată de plano. Într-adevăr, aprecierea Curţii este una globală, abstractă, de ansamblu, netributară regulilor interne de procedură sau de drept material, ceea ce înseamnă că dacă este necesară pentru analiza încălcării dreptului, o privire asupra şanselor de succes ale acţiunii este şi posibilă. În acest sens, prezintă a importanţă aparte cauza Kupiec împotriva Poloniei, 3 februarie 2009, în care Curtea a atras atenţia asupra faptului că o acţiune introdusă la o instanţă trebuie prezumată a avea un caracter real şi serios, cu excepţia situaţiei în care există indicii contrare evidente care ar justifica ipoteza că acţiunea este neserioasă, are caracter vexatoriu sau, pentru alt motive, este lipsită de orice fundament. În speţă, Curtea a apreciat că, fie şi în situaţia în care disputa din cazul în discuţie era una „reală şi serioasă” în sensul jurisprudenţei Curţii, faţă de circumstanţele cauzei, Curtea a considerat că cererea de despăgubiri a reclamantului apare a fi foarte exagerată şi nerealistă, iar dacă reclamantul ar fi solicitat un cuantum mai rezonabil, taxa de timbru ar fi fost mai redusă. Mai mult chiar, Curtea a remarcat că în pofida cuantumului exagerat al despăgubirilor solicitate de reclamant, vizibil până şi la o examinare superficială, instanţele interne îi acordaseră totuşi o reducere, scutindu-l de plata unei mari părţi din taxă, însă reclamanţii care exagerează în mod deliberat valoarea cererilor de despăgubire nu se pot aştepta să fie scutiţi în totalitate de plata taxelor de procedură.
Pentru unele situaţii absurde generate de sistemul de taxare la valoare a pretenţiilor judiciare – totodată încălcări flagrante ale dreptului fundamental de acces la instanţă - este ilustrativ cazul Larco şi alţii împotriva României, 11 octombrie 2007, în care valoarea taxelor judiciare de timbru solicitate reclamanţilor a fost enormă (peste 5.700 EUR pentru reclamant şi peste 85.000 EUR pentru reclamante), în condiţiile în care venitul lunar al reclamantului era de circa 112 EUR, iar reclamantele nu desfăşurau activităţi generatoare de venituri.