În Salomie şi Oltean statul a câştigat decisiv (I). Caracterul datorat al taxei

Mă refer la Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a Şaptea) din 9 iulie 2015 în cauza C‑183/14, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj (România), prin decizia din 28 februarie 2014, primită de Curte la 11 aprilie 2014, în procedura Radu Florin Salomie, Nicolae Vasile Oltean împotriva Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Cluj, adică pe scurt – prescurtare deja încetăţenită – cauza Salomie şi Oltean, hotărâre pe cât de des utilizată, pe atât de necunoscută în esenţa ei, după cum vom vedea la o lectură mai atentă. Cu toate că a fost prezentată în media juridică sau generalistă drept o victorie a dezvoltatorilor imobiliari, ceea ce s-a luat în considerare ca atare inclusiv de către instanţe de judecată, în realitate, la o analiză scrupuloasă a textului şi contextului hotărârii, concluzia care trebuie trasă este că statul a fost ce care a învins în materie.

Prin răspunsul la întrebarea nr. 1, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare, CJUE) a statuat că principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime nu se opun, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o administraţie fiscală naţională să decidă, în urma unui control fiscal, să supună anumite operaţiuni taxei pe valoarea adăugată şi să impună plata unor majorări, cu condiţia ca această decizie să se întemeieze pe reguli clare şi precise, iar practica acestei administraţii să nu fi fost de natură să creeze în percepţia unui operator economic prudent şi avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe unor astfel de operaţiuni, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere. Majorările aplicate în astfel de împrejurări trebuie să respecte principiul proporţionalităţii.

Cu privire la regulile clare şi precise, Curtea şi-a detaliat raţionamentul în considerentele referitoare la situaţia normativă din respectivul litigiu şi a ajuns la concluzia că nu poate fi contestat faptul că dispoziţii precum cele prezentate în decizia de trimitere au un astfel de caracter (paragraf 33). Instanţa europeană a arătat că rezultă din decizia de trimitere, printre altele, că definiţia „persoanei impozabile” care figurează la articolul 127 din Codul fiscal (care transpune în dreptul naţional dispoziţiile articolului 9 alin. 1 din Directiva 2006/112), trimite la orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestor activităţi, şi că trebuie considerate drept „activităţi economice” orice activităţi ale producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, între care în special exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate (paragraf 34).

A mai observat CJUE, pe de altă parte, că punctul 3 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal precizează că, în sensul articolului 127 alin. 2 din Codul fiscal, obţinerea de venituri de către persoanele fizice cu ocazia vânzării unor locuinţe proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale nu va fi considerată activitate economică, cu excepţia situaţiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate (paragraf 35).

Curtea s-a mai oprit şi la articolul 141 din Codul fiscal, în versiunea în vigoare în perioada de referinţă, care prevedea că scutirea de TVA‑ul aplicabil în cazul livrării unei construcţii sau a unei părţi a acesteia şi a terenului pe care este construită nu se aplică pentru livrarea unei construcţii noi, a unei părţi a acesteia sau a unui teren construibil, ceea ce de altfel corespunde principiilor care guvernează TVA‑ul în dreptul Uniunii (paragraf 36).

Concluzia categorică a instanţei europene a fost că nu se poate susţine în mod rezonabil că astfel de dispoziţii de drept naţional nu stabilesc în mod suficient de clar şi de precis că livrarea unei construcţii sau a unei părţi a acesteia şi a terenului pe care este construită poate, în anumite cazuri, să fie supusă TVA‑ului (paragraf 37), şi că reclamanţii Salomie şi Oltean nu pot invoca în mod valabil, în susţinerea argumentului lor potrivit căruia cadrul juridic naţional aplicabil nu era suficient de clar la momentul faptelor din cauza principală, nepublicarea în limba română a jurisprudenţei relevante a Curţii şi a celei de A şasea directive 77/388, care, în orice caz, nu mai era în vigoare de la aderarea României la Uniune, la 1 ianuarie 2007 (paragraf 38). Curtea a mai subliniat că nu se poate susţine în mod valabil că principiul securităţii juridice se opune ca, în împrejurări precum cele privind cauza principală, administraţia fiscală să considere, în urma unui control fiscal, că operaţiunile imobiliare în discuţie în prezenta cauză ar fi trebuit să fie supuse TVA ului (paragraf 43).
În plus, Curtea a mai arătat că faptul că, până în anul 2010, autorităţile fiscale naţionale nu ar fi supus în mod sistematic TVA‑ului operaţiunile imobiliare precum cele în discuţie în litigiul principal nu poate fi suficient a priori, cu excepţia unor împrejurări cu totul speciale, pentru a crea în percepţia unui operator economic normal de prudent şi de avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe unor astfel de operaţiuni, ţinând seama nu numai de claritatea şi de previzibilitatea dreptului naţional aplicabil, ci şi de faptul că în speţă pare să fie vorba despre profesionişti din domeniul imobiliar (paragraf 47).