Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de obținere de probe în Uniune (II)

Prin Hotărârea din 6 septembrie 2012 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi), pronunţată în cauza C‑170/11, în procedura Maurice Robert Josse Marie Ghislain Lippens, Gilbert Georges Henri Mittler, Jean Paul François Caroline Votron împotriva Hendrikus Cornelis Kortekaas, Kortekaas Entertainment Marketing BV, Kortekaas Pensioen BV, Dirk Robbard De Kat, Johannes Hendrikus Visch, Euphemia Joanna Bökkerink, Laminco GLD N‑A, Ageas NV, fostă Fortis NV, Curtea a declarat că:

„Dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială, în special articolul 1 alineatul (1) din acesta, trebuie interpretate în sensul că instanța competentă a unui stat membru care dorește să audieze ca martor o parte care are reședința în alt stat membru are posibilitatea, pentru a efectua o astfel de audiere, să citeze această parte în fața sa și să o audieze în conformitate cu dreptul statului membru al instanței respective“.

Şi prin această hotărâre, Curtea consacră caracterul neexclusiv al regulamentului şi posibilitatea aplicării lex fori în materie de obţinere probe, soluţie pe care o apreciez a fi părtinitoare cu reclamanţii şi dezavantajoasă pentru pârâţi; după acest rationament, instanţa română poate cita martorul portughez în forul nostru în loc să recurgă la o comisie rogatorie. Dacă între două ţări vecine şi de dimensiuni reduse, nu prea există incoveniente practice, între ţări de la extremităţile Uniunii dificultăţile de administrare a probelor sunt considerabile.

Prin întrebarea adresată, instanța de trimitere a solicitat, în esență, să se stabilească dacă dispozițiile Regulamentului nr. 1206/2001, în special articolul 1 alin. 1 din acesta, trebuie interpretate în sensul că instanța competentă a unui stat membru care dorește să audieze ca martor o parte care are reședința în alt stat membru trebuie să aplice întotdeauna, pentru a efectua o astfel de audiere, mijloacele de obținere a probelor prevăzute de acest regulament sau dacă, dimpotrivă, instanța respectivă are posibilitatea de a cita partea menționată în fața sa și de a o audia în conformitate cu dreptul statului membru al instanței respective.

Acțiunea principală reprezenta o acţiune în răspundere delictuală, derulată în forul olandez, cu privire la prejudiciul pretins suferit de reclamanţii deținători de valori mobiliare ca urmare a faptului că au avut încredere în informațiile referitoare la situația financiară a firmei emitente difuzate de membrii conducerii pârâţi.

La instanţa olandeză a fost depusă o cerere având ca obiect efectuarea unei audieri provizorii a pârâților, în calitate de martori, cerere admisă de instanţa olandeză care a precizat că audierea ar fi efectuată de un judecător-comisar care trebuia desemnat în acest scop. Pârâţii au depus la instanţa olandeză o cerere prin care au solicitat să se dispună o comisie rogatorie pentru a le da posibilitatea de a fi audiați de un judecător francofon în Belgia, statul lor de reședință.

Curtea a observat că domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1206/2001 este limitat la două mijloace de obținere a probelor, și anume, pe de o parte, îndeplinirea unui act de cercetare de către instanța solicitată conform articolelor 10-16 din regulamentul amintit ca urmare a unei cereri a instanței solicitante din alt stat membru și, pe de altă parte, îndeplinirea directă a unui astfel de act de către instanța solicitantă în alt stat membru, ale cărei modalități sunt stabilite la articolul 17 din același regulament, fără să conţină vreo dispoziție care să reglementeze sau să excludă posibilitatea ca instanța unui stat membru să citeze o parte care are reședința în alt stat membru pentru a se înfățișa și a depune mărturie direct la aceasta. Concluzia Curţii a fost că Regulamentul nr. 1206/2001 este aplicabil, în principiu, numai în ipoteza în care instanța unui stat membru decide să procedeze la obținerea probelor potrivit unuia dintre cele două mijloace prevăzute de acest regulament, caz în care este obligată să urmeze procedurile aferente acestor mijloace.

Curtea a abordat chestiunea dintr-o perspectivă teleologică, remarcând că scopul Regulamentului nr. 1206/2001 constă în obținerea simplă, eficientă și rapidă a probelor într-un context transfrontalier. Obținerea de probe de către o instanță a unui stat membru în alt stat membru nu trebuie să ducă la prelungirea procedurilor naționale. Or, nu răspunde acestui obiectiv o interpretare a dispozițiilor Regulamentului nr. 1206/2001 care ar interzice, în mod general, unei instanțe a unui stat membru să citeze ca martor în fața acesteia, în temeiul legislației sale naționale, o parte cu reședința în alt stat membru și să o audieze potrivit acelei legislații naționale.

Curtea a observat că, în anumite împrejurări, în special dacă partea citată ca martor este dispusă să se înfățișeze voluntar, s-ar putea dovedi mai simplu, mai eficient și mai rapid pentru instanța competentă să o audieze potrivit dispozițiilor legislației sale naționale în loc să recurgă la mijloacele de obținere a probelor prevăzute de Regulamentul nr. 1206/2001. În plus, o audiere efectuată de instanța competentă în temeiul legislației sale naționale permite acesteia nu numai să interogheze direct partea, ci și să o confrunte cu declarațiile altor părţi sau martori eventual prezenţi la audiere, precum și să verifice ea însăși, prin intermediul unor eventuale întrebări suplimentare, credibilitatea mărturiei sale, ținând seama de toate aspectele de fapt și de drept din cauză.

Cu valoare de principiu, Curtea a subliniat că interpretarea potrivit căreia Regulamentul nr. 1206/2001 nu reglementează în mod exhaustiv obținerea transfrontalieră a probelor, ci urmărește numai să faciliteze o astfel de obținere, permițând recurgerea la alte instrumente care au același obiectiv, este confirmată de articolul 21 alin. 2 din Regulamentul nr. 1206/2001, care autorizează în mod expres acorduri sau aranjamente între statele membre pentru a facilita în mai mare măsură obținerea de probe, atât timp cât sunt compatibile cu acest regulament.
Concluzia instanţei europene a fost nu numai că instanţa competentă a unui stat membru are posibilitatea de a cita în fața sa, ca martor, o parte care are reședința în alt stat membru și de a o audia în conformitate cu dreptul statului membru al instanței amintite, ci şi că instanţa naţională rămâne liberă să deducă din neînfățișarea unei părți ca martor, fără demonstrarea unui motiv legitim, eventualele consecinţe prevăzute de dreptul statului membru al acelei instanțe, cu condiţia să fie aplicate cu respectarea dreptului Uniunii.