Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de obținere de probe în Uniune (I)

Prin Hotărârea din 21 februarie 2013 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi), pronunţată în cauza C‑332/11, în procedura ProRail BV împotriva Xpedys NV, FAG Kugelfischer GmbH, DB Schenker Rail Nederland NV, Nationale Maatschappij der Belgische Spoorwegen NV, Curtea a declarat că:

„Articolul 1 alineatul (1) litera (b) și articolul 17 din Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială trebuie interpretate în sensul că instanța unui stat membru care dorește ca un act de cercetare încredințat unui expert să fie efectuat pe teritoriul altui stat membru nu este neapărat obligată să recurgă la mijlocul de obținere a probelor prevăzut de aceste dispoziții pentru a putea dispune efectuarea acestui act de cercetare“.

Prin urmare, ceea ce CJUE a stabili este caracterul neexclusiv al Regulamentului nr. 1206/2001 în privinţa efectuării unui act de cercetare (expertiză) pe teritoriul altui stat membru (transfrontalieră); nu există nici o piedică în a generaliza acest principiu pentru toate probele în materie civilă şi comercială. Două argumente de text mai puţin întâlnite au fost relevante:

- Art. 21 alin. 2 din Regulamentul nr. 1206/2001, care reglementează raportul cu acordurile sau arajamentele la care statele membre sunt parte, prevăzând că: „Prezentul regulament nu împiedică statele membre să mențină sau să încheie acorduri sau aranjamente între două sau mai multe state membre pentru a facilita în mai mare măsură obținerea de probe, atât timp cât sunt compatibile cu prezentul regulament”;

- Art. 31 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, potrivit căruia: „Măsurile provizorii și de conservare prevăzute de legislația unui stat membru pot fi solicitate instanțelor statului în cauză chiar dacă, în temeiul prezentului regulament, o instanță dintr-un alt stat membru este competentă să judece cauza pe fond”.

Prin întrebările adresate, instanța de trimitere ridica problema dacă, atunci când o instanță a unui stat membru intenționează să procedeze direct la efectuarea în alt stat membru a unui act de cercetare, cum ar fi o expertiză judiciară, este necesar, potrivit articolelor 1 și 17 din Regulamentul nr. 1206/2001, să se solicite o autorizare prealabilă din partea acestui din urmă stat.

În cauză era vorba despre un tren de mărfuri care venea din Belgia cu destinația Olanda, care a deraiat la Amsterdam, în urma accidentului fiind inițiate proceduri judiciare atât la instanțele belgiene, cât și la instanțele olandeze. Litigiul principal, în cadrul căruia instanțele belgiene au fost sesizate cu o cerere privind măsurile provizorii, se desfășura între ProRail, pe de o parte, și patru alte societăți care au legătură cu accidentul sus-menționat, respectiv Xpedys, FAG, DB Schenker și SNCB, pe de altă parte. ProRail, societate cu sediul în Utrecht, asigură administrarea liniilor principale de cale ferată în Olanda și încheie contracte de acces cu întreprinderi de transport feroviar, în special cu DB Schenker, un transportator privat al cărui parc feroviar este compus din vagoane luate inițial în locațiune de la SNCB, societate situată în Bruxelles, calitatea de locator fiind preluată – anterior evenimentului - de societatea Xpedys, cu sediul tot în Bruxelles; FAG (Germania) este un constructor de piese pentru vagoane.

DB Schenker a chemat în judecată în fața Tribunalului Comercial din Bruxelles societățile Xpedys și SNCB, în calitate de locatori ai unei părți a vagoanelor implicate în accidentul sus-menționat, în vederea desemnării unui expert. ProRail și FAG au formulat cereri de intervenție.

Curtea a reamintit că Regulamentul nr. 1206/2001 este aplicabil, în principiu, numai în ipoteza în care instanța unui stat membru decide să procedeze la obținerea probelor potrivit unuia dintre mijloacele prevăzute de acest regulament, caz în care este obligată să urmeze procedurile aferente acestor mijloace (Hotărârea din 6 septembrie 2012, Maurice Robert Josse Marie Ghislain Lippens și alții împotriva Hendrikus Cornelis Kortekaas și alții, C‑170/11, punctul 28). Regulamentul nu restrânge posibilitățile de obținere a probelor care se găsesc pe teritoriul altor state membre, ci urmărește să consolideze aceste posibilități favorizând cooperarea dintre instanțe în acest domeniu. Interpretarea potrivit căreia Regulamentul nr. 1206/2001 nu reglementează în mod exhaustiv obținerea transfrontalieră a probelor, ci urmărește numai să faciliteze o astfel de obținere, permițând recurgerea la alte instrumente care au același obiectiv, este confirmată de articolul 21 alin. 2 din Regulamentul nr. 1206/2001, care autorizează în mod expres acorduri sau aranjamente între statele membre pentru a facilita în mai mare măsură obținerea de probe, atât timp cât sunt compatibile cu acest regulament.
Curtea a identificat o diferenţă faţă de constatarea sa de la punctul 23 din Hotărârea din 28 aprilie 2005, St. Paul Dairy Industries NV v Unibel Exser BVBA, C‑104/03, potrivit căreia o cerere de audiere a unui martor în împrejurări precum cele în discuție în cauza în care s-a pronunțat această hotărâre ar putea fi utilizată ca o modalitate de a eluda normele Regulamentului nr. 1206/2001, care reglementează, cu aceleași garanții și cu aceleași efecte pentru toți justițiabilii, transmiterea și soluționarea cererilor formulate de o instanță a unui stat membru prin care se urmărește efectuarea unui act de cercetare în alt stat membru; diferenţa a justificat neaplicarea acestui raţionament. Respectiva constatare trebuie înțeleasă în lumina împrejurărilor care au stat la baza pronunțării acelei hotărâri, în care o cerere de audiere provizorie a unui martor, adresată direct instanței din statul membru de reședință al martorului, care nu era însă competentă să judece pe fond cauza, ar putea fi efectiv utilizată ca o modalitate de a eluda normele Regulamentului nr. 1206/2001, întrucât aceasta poate priva instanța competentă, căreia ar trebui să îi fie adresată cererea respectivă, de posibilitatea de a efectua audierea acelui martor potrivit normelor prevăzute de regulamentul amintit. Or, împrejurările din prezenta cauză erau diferite de cele din cauza în care s-a pronunțat Hotărârea St. Paul Dairy, întrucât proba care trebuie obținută se găsește, în cea mai mare parte, în alt stat membru decât cel al instanței sesizate, astfel încât aceasta din urmă are posibilitatea de a aplica Regulamentul nr. 1206/2001.