Prin Ordonanţa
din 28 aprilie 2016 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a zecea),
pronunţată în cauza C‑384/14, în procedura Alta
Realitat SL împotriva Erlock Film ApS, Ulrich Thomsen, Curtea a declarat că:
„Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al
Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind
notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și
extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea
actelor”) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului trebuie
interpretat în sensul că, cu ocazia notificării sau comunicării unui act către
destinatarul acestuia, cu reședința pe teritoriul unui alt stat membru, în
situația în care actul nu a fost redactat sau însoțit de o traducere, fie într‑o limbă pe care persoana interesată o
înțelege, fie în limba oficială a statului membru de destinație sau, în cazul
în care există mai multe limbi oficiale în statul membru în cauză, în limba
oficială sau una dintre limbile oficiale ale locului unde urmează să se facă
notificarea sau comunicarea:
- instanța sesizată în statul membru de
origine trebuie să se asigure că acest destinatar a fost informat în mod
corespunzător, prin intermediul formularului tip prevăzut la anexa II la acest
regulament, cu privire la dreptul său de a refuza primirea acestui act;
- în cazul omiterii acestei formalități,
revine acestei instanțe sarcina de a îndrepta procedura în conformitate cu
dispozițiile regulamentului menționat;
- nu este de competența instanței sesizate
să se opună exercitării de către destinatar a dreptului său de a refuza
primirea actului;
- numai după ce destinatarul a făcut efectiv
uz de dreptul său de a refuza primirea actului instanța sesizată poate verifica
temeinicia acestui refuz; în acest scop, instanța menționată trebuie să ia în
considerare toate elementele pertinente ale dosarului pentru a determina dacă
persoana interesată înțelege sau nu înțelege limba în care a fost redactat
actul și
- atunci când această instanță constată că
refuzul opus de destinatarul actului nu este justificat, va putea în principiu
să aplice consecințele prevăzute de dreptul său național într‑un astfel de caz, cu condiția ca
efectul util al Regulamentului nr. 1393/2007 să fie menținut“.
Instanţa
europeană a ales să pronunţe o ordonanţă, nu o hotărâre, reţinând că se impune
aplicarea art. 99 din Regulamentul de procedură, care prevede că atunci când
răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar
dedus din jurisprudență, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după
ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin
ordonanță motivată (paragrafele 44-45).
Prin cele trei întrebări
adresate, care trebuiau analizate împreună, instanța de trimitere a solicitat
să se stabilească, în esență, care sunt normele pe care o instanță națională
sesizată în statul membru de origine este ținută să le respecte în temeiul
Regulamentului nr. 1393/2007 atunci când decide să notifice sau să comunice o
cerere introductivă de instanță destinatarului acesteia cu reședința pe
teritoriul unui alt stat membru, în altă limbă decât cea pe care acesta o
înțelege sau se prezumă că o înțelege, în sensul art. 8 alin. 1 din regulament.
Curtea a
considerat că obiectivele regulamentului, îmbunătățirea eficienței și a
celerității procedurilor judiciare și asigurarea unei bune administrări a
justiției, nu pot fi însă atinse prin subminarea, în orice mod, a dreptului la
apărare al destinatarilor acestora, care decurge din dreptul la un proces
echitabil, consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene și la articolul 6 paragraful 1 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Din această
perspectivă, Regulamentul nr. 1393/2007 va trebui interpretat, așadar, astfel
încât să se garanteze, în fiecare caz concret, un just echilibru între
interesele reclamantului și cele ale pârâtului, destinatar al actului, prin
intermediul unei concilieri a obiectivelor privind eficiența și celeritatea
transmiterii actelor de procedură cu cerința de a asigura o protecție adecvată
a dreptului la apărare al destinatarului acestor acte.
Rolul agențiilor
de transmitere și de primire se limitează, conform regulamentului, la
asigurarea materială a transmiterii și a notificării sau a comunicării actului
în cauză, precum și la luarea măsurilor de natură să faciliteze desfășurarea
acestor operațiuni fără să aibă vreo competență să se pronunțe asupra
problemelor de natură substanțială, precum cele privind limba sau limbile pe
care le înțelege destinatarul actului și dacă actul trebuie sau nu trebuie
însoțit de o traducere în una dintre limbile menționate, tot astfel cum nu le
revine sarcina de a aprecia dacă refuzul primirii opus de destinatarul actului
este sau nu este justificat. Incumbă numai instanței naționale sesizate în
statul membru de origine sarcina să statueze asupra chestiunilor de această natură,
atunci când reclamantul și pârâtul au păreri diferite asupra acestora.
Posibilitatea de
a refuza primirea actului de notificat sau de comunicat (când acesta nu este
redactat sau însoțit de o traducere într-o limbă pe care o înțelege sau în
limba oficială sau una dintre limbile oficiale ale locului de notificare sau
comunicare, de a indica limba sau limbile pe care le înțelege – şi numai în
aceste cazuri), astfel cum este prevăzută la articolul 8 alineatul (1) amintit,
trebuie calificată ca fiind un „drept” al destinatarului acestui act, iar
pentru ca respectivul drept conferit de legiuitorul Uniunii Europene să își
poată produce efectele în mod util, el trebuie adus la cunoștința destinatarului
actului în scris, prin intermediul formularului tip prevăzut în anexa II la regulament,
în același mod în care reclamantul este informat, de la începutul procedurii,
prin intermediul formularului tip prevăzut în anexa I la regulamentul menționat
cu privire la existența acestui drept al destinatarului actului. Nici
autoritățile naționale de transmitere, nici instanța sesizată în statul membru
de origine nu se pot opune, în vreun fel, exercitării dreptului de către
persoana interesată. Condiția privind regimul lingvistic al actului nu se raportează
la informarea destinatarului de către agenția de primire, ci exclusiv la
dreptul de refuz rezervat acestuia.
Exercitarea
acestui drept de refuz presupune că destinatarul actului a fost informat în mod
corespunzător, în prealabil și în scris, despre existența dreptului său. Prin
urmare, agenția de primire este ținută, în orice împrejurări și fără a dispune
în această privință de o marjă de apreciere, să informeze destinatarul unui act
despre dreptul său de a refuza primirea acestuia prin utilizarea sistematică în
acest scop a formularului tip prevăzut în anexa II la regulament, indiferent dacă
destinatarul a refuzat sau nu a refuzat primirea actului. Iar dacă agenția de
primire, chemată să efectueze notificarea sau comunicarea actului în cauză
destinatarului acestuia, nu a atașat formularul tip prevăzut în anexa II la
Regulamentul nr. 1393/2007, această omisiune va trebui îndreptată în
conformitate cu dispozițiile prevăzute de acest regulament şi revine instanței
sesizate în statul membru de origine sarcina de a asigura respectarea acestor
reguli.
Chiar dacă,
prealabil declanșării procedurii de notificare sau de comunicare a actului,
instanța sesizată este în situația să efectueze o primă apreciere provizorie cu
privire la cunoștințele lingvistice ale destinatarului pentru a stabili, de
acord cu reclamantul, dacă se impune sau nu se impune o traducere a actului,
decizia de a nu dispune efectuarea unei asemenea traduceri nu afectează în nici
un fel nici dreptul acestui destinatar de a refuza primirea actului respectiv,
nici exercitarea acestui drept. Cu alte cuvinte, chiar dacă această instanță ar
avea, încă din acest stadiu, convingerea că respectivul destinatar înțelege
limba în care este redactat actul și că, prin urmare, nu ar fi necesară o
traducere, aceasta nu poate deduce că persoana interesată nu se va putea opune
în mod valabil procedurii de notificare sau de comunicare, lipsind-o astfel de
exercitarea dreptului său de a refuza primirea acestui act. Însă odată ce
destinatarul a făcut uz de un astfel de drept instanța sesizată va putea statua
în mod valabil asupra temeiniciei acestui refuz, luând în considerare în mod
corespunzător toate elementele pertinente ale dosarului pentru a stabili dacă
destinatarul care a refuzat primirea actului era totuși în măsură să îl
înțeleagă și să își valorifice în mod util drepturile sau dacă, ținând seama de
natura acestui act, se impune o traducere a acestuia. Reclamantul nu trebuie să
suporte consecințele negative ale unui refuz pur dilatoriu și vădit abuziv de a
primi un act netradus, în cazul în care se stabilește că destinatarul acestuia
înțelege limba în care acest act este redactat. Revine, așadar, instanței în
fața căreia este pendinte litigiul în statul membru de origine sarcina de a
proteja cât mai bine interesele fiecărei părți, în special examinând toate
elementele de fapt și de probă concludente care demonstrează concret
cunoștințele lingvistice ale destinatarului, fără a se putea întemeia în
această privință pe o prezumție oarecare (Hotărârea din 8 mai 2008, cauza C‑14/07, Weiss und Partner, punctul 85).
Dacă, în urma
acestei examinări, instanța sesizată ar concluziona în sensul temeiniciei
refuzului destinatarului de a primi actul de notificat sau de comunicat, acesta
fiind redactat într‑o limbă care nu îndeplinește cerințele prevăzute la
articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1393/2007, reiese din articolul
8 alineatul (3) din acest regulament că atunci ar trebui ca respectivul act,
însoțit de o traducere în una dintre limbile prevăzute la prima din aceste
dispoziții, să fie notificat sau comunicat destinatarului său, procedura fiind
deci reluată.
Dacă, în schimb, concluzionează în sensul netemeiniciei refuzului, nimic nu se opune, în principiu, ca această instanță să aplice consecințele prevăzute de dreptul său procedural național refuzului nejustificat al destinatarului de a primi actul, cu condiția asigurării deplinei eficacități a respectivului regulament, cu respectarea finalității sale; în procedura noastră civilă, procedura de citare ar fi considerată îndeplinită. Deci din moment ce Regulamentul nr. 1393/2007 nu prevede el însuși consecințele care trebuie deduse dintr-un refuz nejustificat de a primi un act, este aplicabil lex fori, care cârmuieşte modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de efectul direct al dreptului Uniunii, modalităţi care nu pot fi totuși mai puțin favorabile decât cele care privesc drepturi ce își au originea în ordinea juridică internă (principiul echivalenței) și nu pot face practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității). Într-un caz precum cel în discuție în litigiul principal, în care pârâtul nu se înfățișează, Regulamentul nr. 1393/2007 impune, așa cum reiese mai precis din articolul 19 alineatul (1) din acesta, să se asigure faptul că persoana interesată a primit realmente și efectiv actul de sesizare a instanței (în acelaşi sens este Hotărârea din 19 decembrie 2012, cauza C‑325/11, Alder, punctele 36 și 41), care îi permite astfel să ia cunoștință de procedura judiciară declanșată împotriva sa, precum și să identifice obiectul și cauza cererii (Hotărârea Weiss und Partner, precitată, punctele 73 și 75), și că a dispus de suficient timp pentru a se apăra (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2005, C‑443/03, Leffler, punctul 52).
Dacă, în schimb, concluzionează în sensul netemeiniciei refuzului, nimic nu se opune, în principiu, ca această instanță să aplice consecințele prevăzute de dreptul său procedural național refuzului nejustificat al destinatarului de a primi actul, cu condiția asigurării deplinei eficacități a respectivului regulament, cu respectarea finalității sale; în procedura noastră civilă, procedura de citare ar fi considerată îndeplinită. Deci din moment ce Regulamentul nr. 1393/2007 nu prevede el însuși consecințele care trebuie deduse dintr-un refuz nejustificat de a primi un act, este aplicabil lex fori, care cârmuieşte modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de efectul direct al dreptului Uniunii, modalităţi care nu pot fi totuși mai puțin favorabile decât cele care privesc drepturi ce își au originea în ordinea juridică internă (principiul echivalenței) și nu pot face practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității). Într-un caz precum cel în discuție în litigiul principal, în care pârâtul nu se înfățișează, Regulamentul nr. 1393/2007 impune, așa cum reiese mai precis din articolul 19 alineatul (1) din acesta, să se asigure faptul că persoana interesată a primit realmente și efectiv actul de sesizare a instanței (în acelaşi sens este Hotărârea din 19 decembrie 2012, cauza C‑325/11, Alder, punctele 36 și 41), care îi permite astfel să ia cunoștință de procedura judiciară declanșată împotriva sa, precum și să identifice obiectul și cauza cererii (Hotărârea Weiss und Partner, precitată, punctele 73 și 75), și că a dispus de suficient timp pentru a se apăra (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2005, C‑443/03, Leffler, punctul 52).