Reporter: Cum apreciaţi actuala situaţie din justiţia din
România? Care este situaţia reală din sistem?
Sergiu Leon Rus: În opinia mea, justiţia din România suferă
de o lipsă cronică de competenţă şi de un mare dezinteres, în pofida asigurării
unor condiţii materiale întru-totul excepţionale şi aflate la un maxim istoric.
Nu cred că se oferă publicului şi cetăţenilor ţării calitatea necesară, iar
banalităţile şi platitudinile sunt prezente în activităţi. Nivelul de exprimare
în scris lasă foarte mult de dorit, într-o profesie care lucrează cu peniţa;
dacă nu aveţi altă ocazie de observare este suficientă o lectură a diverşilor
magistraţi care se erijează în comunicatori din interior – veţi găsi o
“comoară” de locuri comune, stereotipuri şi repetiţii, în general într-o notă tragică
şi revendicativă care vrea să convingă atât de magnitudinea absconsă a
propriilor activităţi, cât şi de greutatea colosală a acestora.
Sergiu Leon Rus: Până acum am exprimat un punct de vedere
doar sub aspectele trecerii Inspecţiei Judiciare la Ministerul Justiţiei şi
înfiinţării unei structuri specializate în cercetarea plângerilor împotriva
magistraţilor; pe ambele le găsesc a fi foarte bune. Problema cea mai mare a
sistemului judiciar, care se simte cu o forţă evidentă, este lipsa de
răspundere a magistraţilor, nu atât în sensul lipsei unor prevederi legale în
domeniu, ci mai ales sub aspectul neaplicării acestora. De ani de zile
magistratura este supusă unui regim artificial de cosmetizare, pe de o parte,
acoperim cu fardul unor transformări formale aceleaşi lucruri existente
dintotdeauna, iar pe de altă parte reprimăm sever orice disfuncţionalităţi
printr-o politică de tăcere absolută. S-a ajuns până acolo încât se pare că există o
linie administrativă în parchete care impune evitarea înregistrării ca plângeri
sau denunţuri penale a sesizărilor făcute împotriva magistraţilor de către
cetăţeni. În disciplinar, dacă un şef de instanţă mare este deranjat de un
magistrat sau altul, poate uşor pune în mişcare un mecanism fraudulos de
retorsiune; în ipoteză inversă, dacă un judecător simplu se plânge de abuzuri
administrative se angajează într-un demers tratat în glumă a cărui finalitate
ineluctabilă este un răspuns negativ, emis în cel mai pur limbaj de lemn,
târziu şi tardiv, “de pe scaun” (adică fără minime verificări, în mod automat,
pe nevăzute). Din această perspectivă, cele două modificări sunt salutare şi
sunt de natură să încurajeze un climat de responsabilitate în rândul
magistraţilor. Ataşarea Inspecţiei Judiciare la Ministerul Justiţiei este
indispensabiă pentru frângerea legăturilor oculte inconturnabile, manifest
existente şi de neînlăturat altfel între inspectori şi conducerea instanţelor.
Prin acest demers câştigă magistratul simplu, celula de bază a sistemului
judiciar, şi justiţiabilul; pierde, bineînţeles, mafia de interese şi de
relaţii care, inevitabil, este generată de o stare de lucruri care nu cunoaşte
minime mecanisme democratice de “frâne şi contragreutăţi”. Modificările în
discuţie sunt şi urgente, perpetuarea situaţiei actuale riscând să submineze
iremediabil însăşi ideea de justiţie. Cu privire la restul propunerilor, ele nu
mi se par nici urgente, nici decisive, ci doar ajustări ale unor ipoteze de
lucru curente, care ar trebui chibzuite mai bine. Exemplificativ arăt că dacă o
majorare a vechimii necesare pentru promovare la instanţa următoare poate fi
justificată - după cum logică şi pertinentă pare a fi şi scoaterea promovării
“pe loc”, care a dat naştere în practică unor situaţii ilogice şi absurde -,
îngreunarea excesivă a accesului la funcţia de judecător trebuie evitată,
menţinerea actualelor modalităţi fiind de dorit. Este aberant să ceri unui
absolvent să lucreze 5 ani în alte profesii, să facă un institut de 3 ani şi
apoi încă doi ani de practică pentru a ajunge judecător debutant, aspecte care
se vehiculează insistent în prezent. Prilejul se poate folosi mult mai util
pentru abordarea unor chestiuni de structură şi de substanţă, cum ar fi de ce
trebuie să existe o instanţă supremă care să funcţioneze şi ca o instanţă
ordinară de judecată şi ca una de interpretare şi aplicare a legii, de ce sunt
necesare trei grade de jurisdicţie pentru atât de multe cauze, cum pot fi
evitate paralelismele în interpretarea legii, cum poate fi simplificată
administrarea justiţiei încât să se realizeze o mai bună alocare a resurselor
de personal, care în cifre totale ar trebui să fie suficiente, însă în practică
sunt acaparate de instanţele mai mari în grad în defavoarea celor care fac
fondul în majoritatea litigiilor.
Reporter: Cum credeţi că s-a ajuns ca în cel mai înalt for,
CSM, să existe asemenea blocaje? Ce se ascunde în spatele încercării de
schimbare a conducerii Inspecţiei Judiciare?
Sergiu Leon Rus: Nu se poate vorbi despre blocaje în
activitatea CSM, fiind doar un incident izolat şi punctual. Subliniez faptul că
se discută un raport de audit realizat, pe de o parte, pentru prima dată în
istoria inspecţiei şi doar după presiuni ale corpului magistraţilor, deşi
obligativitatea legală există de multă vreme, pe de altă parte, de o entitate
aleasă de inspecţie şi cu competenţe mai restrânse decât cele avute în vedere
de lege. Situaţia este, însă, una inedită; personal nu cred că un membru al
unui organ administrativ se poate retrage de la o şedinţă în timpul discutării
unui punct de pe ordinea de zi.
Reporter: Simţiţi că există presiune în sistemul judiciar?
Politică sau de altă natură pentru controlul justiţiei? Dar un conflict între
procurori şi judecători?
Sergiu Leon Rus: Nu cred că există un conflict între
judecători şi procurori. Prezenţa ambelor categorii în componenţa plenului CSM
este necesară prin prisma principiului frânelor şi contragreutăţilor (checks
and balances) care justifică, totodată, prezenţa unor reprezentanţi ai
societăţii civile în consiliu. Pe de altă parte, un membru CSM ales nu mai este
– pe durata poziţiei - nici judecător, nici procuror, ci doar membru al unui
organ administrativ; ar fi excesiv să vedem într-o componenţă gândită
democratic de-a dreptul o problemă. Nu există un control de natură politică
asupra justiţiei, iar singurele presiuni care pot fi resimţite de un magistrat
sunt cele din interior, în general pe cale ierarhică, judecătorii simpli fiind
prea puţin protejaţi împotriva unor şefi de instanţe de rea-credinţă. De ani de
zile, multe instanţe sunt conduse de aceiaşi oameni, care apucă să-şi desemneze
chiar şi succesori, iar comisiile de examinare pentru funcţii de conducere sunt
alcătuite prin combinări parodice ale elementelor aceleiaşi mulţimi mult prea
finite şi restrânse, care se permută mereu cu actualii candidaţi: eu te numesc
acum pe tine, tu mă numeşti pe mine data viitoare, când îmi expiră mandatul.
Reporter: Credeţi că mai există libertate deplină pentru
judecători?
Sergiu Leon Rus: Există libertate pentru judecători, sub
unele aspecte chiar prea mare, însă această exagerare nu este neapărat
îngăduită de lege, ci mai mult autoasumată în interes propriu de către sistemul
închis, fără cenzură exterioară, în condiţiile unei responsabilităţi cel mult
difuze, dacă nu chiar inexistente.
Disponibil aici.