Pagini

joi, 21 martie 2019

Jurisprudenţă CJUE recentă în interpretarea noţiunii de materie civilă şi comercială


Prin Hotărârea din 28 februarie 2019 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a doua), pronunţată în cauza C-579/17, în procedura BUAK Bauarbeiter-Urlaubs - u. Abfertigungskasse împotriva Gradbeništvo Korana d.o.o., Curtea a declarat că:
Art. 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretat în sensul că o acţiune prin care se urmăreşte obţinerea plăţii unei creanţe constituite din contribuţii suplimentare pentru indemnizaţia de concediu plătit, deţinută de un organism colectiv de drept public împotriva unui angajator, în temeiul detaşării într-un stat membru a unor lucrători al căror loc de muncă obişnuit nu se află în acest stat membru sau în cadrul punerii la dispoziţie de forţă de muncă în acest stat membru ori împotriva unui angajator al cărui sediu este situat în afara teritoriului statului membru respectiv în temeiul angajării de lucrători al căror loc de muncă obişnuit se află în acelaşi stat membru, intră în domeniul de aplicare al acestui regulament, în măsura în care modalităţile de exercitare a unei asemenea acţiuni nu derogă de la normele de drept comun şi, în special, nu înlătură posibilitatea instanţei sesizate de a verifica temeinicia datelor pe care se bazează constatarea creanţei respective, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei naţionale“.
Prin întrebarea formulată, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă art. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că o acţiune prin care se urmăreşte obţinerea plăţii unei creanţe constituite din contribuţii suplimentare pentru indemnizaţia de concediu plătit, deţinută de un organism colectiv de drept public împotriva unui angajator, în temeiul detaşării într-un stat membru a unor lucrători al căror loc de muncă obişnuit nu se află în acest stat membru sau în cadrul punerii la dispoziţie de mână de lucru în acest stat membru ori împotriva unui angajator al cărui sediu este situat în afara teritoriului statului membru menţionat pentru angajarea de lucrători al căror loc de muncă obişnuit se află pe teritoriul acestuia, intră în domeniul de aplicare al acestui regulament.
În litigiul principal, BUAK, care are sediul în Viena, este un organism colectiv de drept public, care are ca misiune gestionarea şi cu plata indemnizaţiilor de concediu plătit ale lucrătorilor din sectorul construcţiilor.
Korana, întreprindere de drept sloven, a detaşat lucrători în Austria, pentru executarea unor lucrări de construcţie. La 18 octombrie 2016, BUAK a sesizat Arbeits und Sozialgericht Wien (Tribunalul pentru Litigii de Muncă şi Securitate Socială din Viena, Austria) cu o acţiune prin care urmărea să obţină de la Korana plata sumei de 38.477,50 euro, majorată cu dobânzi şi cu cheltuieli de judecată, în temeiul contribuţiilor suplimentare datorate de această societate, pentru zilele de lucru efectuate de lucrători detaşaţi de aceasta în Austria începând din luna februarie a anului 2016 şi până în luna iunie a anului 2016.
În susţinerea cererii sale, BUAK arăta că, în calitate de casă pentru concedii plătite, avea dreptul să solicite angajatorului o contribuţie suplimentară, constituită în special din indemnizaţia de concediu plătit şi din cheltuielile administrative, calculată pentru fiecare zi de lucru efectuată de un lucrător în sectorul construcţiilor în Austria, conform unei metode de calcul stabilite prin lege.
Prin hotărârea din 28 aprilie 2017, pronunţată în lipsa Korana, instanţa menţionată a admis în totalitate cererea BUAK. Această hotărâre, care a fost notificată Korana la 21 iunie 2017, a dobândit, în lipsa unei opoziţii din partea acesteia, autoritate de lucru judecat. În timpul procedurii în urma căreia s-a pronunţat hotărârea respectivă, instanţa menţionată nu pare să îşi fi verificat competenţa conform Regulamentului nr. 1215/2012.
La 31 iulie 2017, în vederea executării acestei hotărâri, BUAK a formulat în faţa aceleiaşi instanţe o cerere privind eliberarea certificatului vizat la art. 53 din regulamentul menţionat.
Instanţa de trimitere subliniază că eliberarea unui astfel de certificat, în sensul art. 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, este supusă condiţiei ca procedura în urma căreia s-a pronunţat hotărârea din 28 aprilie 2017 să facă parte din materia civilă şi comercială, în sensul art. 1 alin. 1 din regulamentul menţionat, ceea ce nu ar reieşi în mod clar din împrejurările cauzei principale.
În această privinţă, instanţa menţionată arată că, spre deosebire de situaţiile pur interne, în cadrul cărora BUAK este abilitată, în temeiul art. 25 alin. 3 din BUAG, să emită ea însăşi o listă a sumelor restante din contribuţiile suplimentare reclamate, care reprezintă un titlu executoriu ce poate constitui temeiul unei proceduri de executare silită, ea nu ar dispune de aceeaşi competenţă în ceea ce priveşte sumele restante referitoare la lucrătorii detaşaţi al căror loc de muncă obişnuit nu se află în Austria, deoarece ar fi obligată să sesizeze Tribunalul pentru Litigii de Muncă şi Securitate Socială din Viena în vederea obţinerii plăţii contribuţiilor suplimentare menţionate.
Instanţa de trimitere arată de asemenea că anumite împrejurări specifice procedurii în urma căreia s-a pronunţat hotărârea din 28 aprilie 2017 ar putea conferi acesteia un caracter de drept public. Astfel, această instanţă susţine că, în cadrul unei acţiuni în plata unei creanţe constituite din contribuţii suplimentare privind indemnizaţia de concediu plătit, cel care invocă în mod direct drepturile nu este lucrătorul, întrucât acţiunea este exercitată împotriva angajatorului în vederea recuperării contribuţiilor suplimentare al căror cuantum, stabilit prin ordin al ministrului federal competent, acoperă şi cheltuielile de gestiune ale BUAK. Pe de altă parte, pe lângă competenţele de investigare de care ar dispune BUAK în cazul încălcării de către angajator a obligaţiei sale de informare, aceasta ar putea de asemenea să încheie acorduri cu alte organisme de securitate socială.
Instanţa menţionată precizează că, în caz de nerespectare de către angajator a obligaţiilor sale de informare, BUAK are dreptul de a calcula contribuţiile suplimentare datorate de către acesta întemeindu-se pe propriile investigaţii. Într-un asemenea caz, competenţele instanţei sesizate cu o acţiune în plata unei creanţe constituite din contribuţii suplimentare pentru indemnizaţia de concediu plătit s-ar limita la o simplă examinare a condiţiilor de aplicare a acestei dispoziţii, excluzând orice examinare a temeiniciei creanţei menţionate.
În aceste condiţii, Tribunalul pentru Litigii de Muncă şi Securitate Socială din Viena a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii întrebarea preliminară.
Curtea a considerat, cu titlu introductiv şi având în vedere faptul că întrebarea preliminară priveşte art. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 în totalitate, este necesar, în primul rând, să se examineze dacă o hotărâre precum cea pronunţată la 28 aprilie 2017 de instanţa de trimitere ca urmare a cererii BUAK şi pentru executarea căreia aceasta solicită eliberarea certificatului prevăzut la art. 53 din acest regulament face parte din materia civilă şi comercială, în sensul art. 1 alin. 1 din regulament, şi, în caz afirmativ, să se cerceteze, în al doilea rând, dacă o asemenea hotărâre intră în domeniul de aplicare al excluderii legate de securitatea socială, aspect care nu interesează prezenta notă.
Curtea a amintit că rezultă din jurisprudenţa sa constantă că, în măsura în care Regulamentul nr. 1215/2012 abrogă şi înlocuieşte Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, interpretarea dată de Curte în ceea ce priveşte dispoziţiile acestui din urmă regulament este valabilă şi pentru Regulamentul nr. 1215/2012 atunci când dispoziţiile celor două instrumente ale dreptului Uniunii pot fi calificate ca echivalente (Hotărârea din 15 noiembrie 2018, Hellenische Republik, C-308/17, punctul 31 şi jurisprudenţa citată).
Cu privire la noţiunea „materie civilă şi comercială”, în sensul art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, Curtea a remarcat că potrivit unei jurisprudenţe constante, pentru a asigura, în măsura posibilului, egalitatea şi uniformitatea drepturilor şi a obligaţiilor care decurg din Regulamentul nr. 1215/2012 pentru statele membre şi pentru persoanele interesate, noţiunea „materie civilă şi comercială” care figurează la art. 1 alin. 1 din acesta nu trebuie interpretată ca reprezentând o simplă trimitere la dreptul intern al unui stat membru. Noţiunea respectivă trebuie considerată o noţiune autonomă, care trebuie interpretată prin referire, pe de o parte, la obiectivele şi la sistemul regulamentului amintit şi, pe de altă parte, la principiile generale care reies din ansamblul ordinilor juridice naţionale (Hotărârea din 9 martie 2017, Pula Parking, C-551/15, punctul 33 şi jurisprudenţa citată).
În plus, necesitatea asigurării bunei funcţionări a pieţei interne, precum şi a evitării pronunţării în statele membre a unor hotărâri ireconciliabile, în interesul funcţionării armonioase a justiţiei, impun reţinerea unei interpretări largi a respectivei noţiuni „materie civilă şi comercială” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2009, German Graphics Graphische Maschinen, punctele 22 şi 23).
Pentru a stabili dacă o materie intră sau nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, trebuie să se identifice raportul juridic existent între părţile din litigiu şi să se examineze temeiul şi modalităţile de exercitare a acţiunii formulate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 aprilie 2013, Sapir şi alţii, C-645/11, punctele 32 şi 34, precum şi Hotărârea din 12 septembrie 2013, Sunico şi alţii, C-49/12, punctul 35).
Astfel cum a afirmat Curtea în mod repetat, deşi anumite litigii dintre o autoritate publică şi o persoană de drept privat pot intra în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, situaţia este diferită atunci când autoritatea publică acţionează în exercitarea puterii publice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2013, Sunico şi alţii, C-49/12, punctul 34 şi jurisprudenţa citată). Astfel, manifestarea unor prerogative de putere publică de către una dintre părţile din litigiu din cauza exercitării de către aceasta a unor puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relaţiile dintre particulari exclude un asemenea litigiu din materia civilă şi comercială în sensul art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 23 octombrie 2014, flyLAL-Lithuanian Airlines, C-302/13, punctul 31).
În speţă, este necesar să se observe, cu titlu introductiv, că, având în vedere jurisprudenţa menţionată la punctul precedent, calitatea de organism colectiv de drept public a BUAK nu are, în sine, incidenţă asupra naturii raporturilor juridice dintre aceasta şi Korana.
În ceea ce priveşte, în primul rând, temeiul juridic al acţiunii în urma căreia s-a pronunţat hotărârea în legătură cu executarea căreia BUAK a solicitat eliberarea certificatului prevăzut la art. 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, rezultă din decizia de trimitere că, potrivit art. 21 din legea austriacă, costul indemnizaţiilor de concediu plătit achitate de BUAK este finanţat prin contribuţiile suplimentare la salariu pe care angajatorul este obligat să le achite. Deşi cuantumul acestor contribuţii suplimentare este stabilit prin ordin al ministrului federal al muncii şi al afacerilor sociale, reiese din observaţiile BUAK, precum şi din cele ale guvernului austriac că acest ordin defineşte numai modalităţile de calcul al contribuţiilor suplimentare respective, luând ca bază salariul stabilit prin convenţia colectivă vizată.
Pe de altă parte, potrivit art. 33f alin. 2 din legea austriacă, creanţa reprezentând indemnizaţia de concediu plătit a cărei debitoare faţă de lucrătorii detaşaţi este BUAK se naşte în cuantumul drepturilor la indemnizaţie în temeiul cărora angajatorul achită contribuţiile suplimentare stabilite.
În plus, însăşi instanţa de trimitere precizează că indemnizaţia respectivă, care este finanţată din contribuţiile suplimentare a căror plată este solicitată în speţă, face parte din remuneraţia datorată, în temeiul contractului de muncă, de angajator pentru munca efectuată de lucrător.
În consecinţă, în măsura în care obligaţia angajatorului de a achita contribuţiile suplimentare este legată în mod intrinsec de drepturile, de natură civilă, ale lucrătorilor la indemnizaţia de concediu plătit, o examinare a temeiului acţiunii care a condus la hotărârea din 28 aprilie 2017, nu se opune concluziei potrivit căreia creanţa statului austriac şi, prin urmare, o acţiune care are ca obiect plata acesteia prezintă de asemenea aceeaşi natură civilă.
În ceea ce priveşte, în al doilea rând, modalităţile de exercitare a acţiunii care au condus la hotărârea respectivă, reiese din dispoziţiile legii austriece că, spre deosebire de situaţiile pur interne, în care BUAK poate ea însăşi să emită o listă a sumelor restante care constituie un titlu executoriu, aceasta trebuie, în ceea ce priveşte sumele restante referitoare la lucrători detaşaţi al căror loc de muncă obişnuit nu se află în Austria, să urmărească în justiţie plata contribuţiilor suplimentare neplătite.
În plus, atunci când, ca urmare a nerespectării obligaţiei de informare, BUAK, în conformitate cu art. 22 alin. 5 din legea austriacă, a calculat cuantumul contribuţiilor suplimentare întemeindu-se pe propriile investigaţii, „angajatorul datorează contribuţiile suplimentare astfel calculate”, astfel cum prevede art. 33h alin. 2b.
În ceea ce priveşte întinderea controlului exercitat de instanţă în cazul acţiunii în plata unei creanţe constituite din contribuţii suplimentare pentru indemnizaţia de concediu plătit, al cărei cuantum a fost calculat chiar de BUAK pe baza propriilor investigaţii, instanţa de trimitere arată că un astfel de calcul prezintă un efect constitutiv, competenţele de care dispune acest organism diferenţiindu-l de un simplu particular. Această instanţă concluzionează că, ţinând seama de modul său de redactare, art. 33h alin. 2b din legea austriacă ar putea fi interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte sumele restante referitoare la lucrători detaşaţi al căror loc de muncă obişnuit nu se află în Austria, competenţele instanţei se limitează la o simplă examinare a condiţiilor de aplicare a dispoziţiei menţionate, astfel încât, dacă condiţiile respective sunt îndeplinite, instanţa nu poate proceda la o examinare a fondului în ceea ce priveşte exactitatea creanţei de care se prevalează BUAK.
Această interpretare a reglementării naţionale este contestată atât de BUAK, cât şi de guvernul austriac, care afirmă că, în cadrul unei proceduri privind plata unei creanţe constituite din contribuţii suplimentare pentru indemnizaţia de concediu plătit pentru lucrătorii detaşaţi, instanţa austriacă exercită un control complet al tuturor elementelor cererii.
În această privinţă, trebuie amintit că, în cadrul unei proceduri introduse în temeiul articolului 267 TFUE, nu este de competenţa Curţii să se pronunţe cu privire la interpretarea dispoziţiilor naţionale, o asemenea interpretare fiind astfel de competenţa exclusivă a instanţelor naţionale (Hotărârea din 27 octombrie 2009, ČEZ, C-115/08, punctul 57 şi jurisprudenţa citată).
În consecinţă, în măsura în care art. 33h alin. 2b din legea austriacă situează BUAK pe o poziţie juridică derogatorie de la normele de drept comun care reglementează modalităţile de exercitare a unei acţiuni în plată, atribuind un efect constitutiv constatării de către aceasta a creanţei solicitate şi înlăturând, potrivit instanţei de trimitere, posibilitatea instanţei sesizate cu o asemenea acţiune să verifice temeinicia datelor pe care se bazează această constatare, este necesar să se constate că acest organism ar acţiona, în această ipoteză, în temeiul unei prerogative proprii de drept public conferite de lege.
În măsura în care aceasta ar fi situaţia în litigiul principal, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere, rolul jucat de BUAK nu poate fi caracterizat, în acest context specific, ca fiind acela al unui simplu organism colectiv de drept public care are ca misiune colectarea resurselor destinate plăţii indemnizaţiilor prevăzute de legea austraică. Astfel, într-un asemenea caz, BUAK ar trebui considerată ca acţionând în exercitarea puterii publice în cadrul unui litigiu precum cel care a condus la pronunţarea hotărârii din 28 aprilie 2017, ceea ce ar avea o incidenţă importantă asupra modalităţilor de exercitare şi deci asupra înseşi naturii acestei proceduri, astfel încât litigiul menţionat nu s-ar încadra în noţiunea „materie civilă şi comercială” şi, prin urmare, nici nu ar intra în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012.
În ceea ce priveşte alte prerogative de care dispune în mod specific BUAK, subliniate de instanţa de trimitere, precum perceperea de către BUAK a unor cheltuieli de gestionare al căror cuantum se ridică la 1 %-2 % din contribuţiile suplimentare sau posibilitatea acesteia de a încheia acorduri cu alte organisme de securitate socială, în măsura în care prima pare neglijabilă, iar a doua pare să fie, potrivit explicaţiilor furnizate în această privinţă de guvernul austriac în şedinţă, întemeiată pe încheierea contractelor de drept privat, acestea nu pot avea ca efect excluderea din materia civilă şi comercială, în sensul art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, a procedurii care a condus la pronunţarea unei hotărâri precum cea în discuţie în litigiul principal.
În ceea ce priveşte competenţele de investigare de care dispune BUAK în cazul încălcării de către angajator a obligaţiei sale de informare, trebuie să se constate că nici acestea nu sunt, în sine, de natură să confere un caracter de drept public unei proceduri precum cea care a condus la hotărârea din 28 aprilie 2017.
Astfel, prerogativele menţionate la cele două puncte precedente nu au nici o incidenţă asupra calităţii în temeiul căreia BUAK acţionează în cadrul unei proceduri precum cea în discuţie în litigiul principal şi nu modifică natura şi nici nu determină desfăşurarea acesteia.