Prin Hotărârea din 15 septembrie 2022 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a treia), pronunţată în cauza C-18/21, în procedura Uniqa Versicherungen AG împotriva VU, Curtea a declarat că:
„Art. 16, 20 şi 26 din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2015/2421 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 decembrie 2015, trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării unei reglementări naţionale, adoptată cu ocazia apariţiei pandemiei de COVID-19 şi care a întrerupt timp de aproximativ cinci săptămâni termenele procedurale în materie civilă, în privinţa termenului de 30 de zile acordat la art. 16 alin. 2 din acest regulament pârâtului pentru a formula opoziţie la o somaţie europeană de plată”.
Prin întrebarea formulată, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă art. 16, 20 şi 26 din Regulamentul nr. 1896/2006 trebuie interpretate în sensul că se opun aplicării unei reglementări naţionale, adoptată cu ocazia apariţiei pandemiei de COVID-19 şi care a întrerupt timp de aproximativ cinci săptămâni termenele procedurale în materie civilă, în privinţa termenului de 30 de zile acordat la art. 16 alin. 2 din acest regulament pârâtului pentru a formula opoziţie la o somaţie europeană de plată.În litigiul principal, Bezirksgericht für Handelssachen Wien (Tribunalul Districtual pentru Cauze Comerciale din Viena, Austria) a emis la data de 6 martie 2020, la cererea Uniqa Versicherungen, o somaţie europeană de plată care i a fost notificată la 4 aprilie 2020 lui VU, persoană fizică cu reşedinţa în Germania. Aceasta din urmă a formulat opoziţie la respectiva somaţie de plată prin actul depus la poştă la 18 mai 2020. Instanţa menţionată a respins opoziţia formulată de VU pentru motivul că nu a fost introdusă în termenul de 30 de zile prevăzut la art. 16 alin. 2 din Regulamentul nr. 1896/2006.
Handelsgericht Wien (Tribunalul Comercial din Viena, Austria), instanţă de apel, a anulat această ordonanţă în temeiul art. 1 alin. 1 din Legea austriacă privind COVID-19.
Uniqa Versicherungen a declarat recurs împotriva deciziei Handelsgericht Wien (Tribunalul Comercial din Viena) la Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria), instanţa de trimitere în prezenta cauză. Această instanţă subliniază că art. 1 alin. 1 din Legea austriacă privind COVID-19 constituie un răspuns la o situaţie în care, din cauza bolii atât a personalului judiciar, cât şi a personalului auxiliar de justiţie sau a părţilor sau ca urmare a măsurilor luate, respectarea termenelor procedurale nu era întotdeauna posibilă.
Potrivit instanţei de trimitere, în doctrina austriacă s-au exprimat opinii divergente cu privire la aspectul dacă această reglementare naţională poate fi aplicată termenului de formulare a opoziţiei la o somaţie europeană de plată, care este stabilit la 30 de zile prin art. 16 alin. 2 din Regulamentul nr. 1896/2006, sau dacă art. 20 din acest regulament exclude aplicarea reglementării naţionale menţionate în privinţa termenului pentru formularea opoziţiei. O parte a doctrinei austriece ar susţine că art. 20 din regulamentul respectiv prevede o posibilitate de reexaminare a somaţiei europene de plată care poate conduce la anularea acestei somaţii, în special în cazurile de forţă majoră sau de circumstanţe extraordinare, precum criza legată de COVID-19. Potrivit acestui aviz, nu ar fi permis să se recurgă la dreptul naţional pentru a ţine seama de un astfel de caz, acesta din urmă fiind reglementat în mod exhaustiv de acelaşi regulament. Potrivit unei alte opinii susţinute în doctrină, art. 20 din Regulamentul nr. 1896/2006 nu ar împiedica aplicarea unei reglementări naţionale precum art. 1 alin. 1 din Legea austriacă privind COVID-19. Astfel, art.l 16 alin. 2 din acest regulament ar prevedea numai durata termenului de opoziţie, în timp ce problema întreruperii eventuale a acestui termen nu ar fi fost reglementată de dreptul Uniunii. Prin urmare, ar trebui să se aplice art. 26 din Regulament, care face trimitere la dreptul naţional pentru orice aspect de procedură care nu este reglementat în mod expres de acelaşi regulament.
Curtea a amintit, pe de o parte, că reiese din considerentul 9 şi din art. 1 alin. 1 lit. a) din Regulament că acesta are drept obiect printre altele simplificarea, accelerarea şi reducerea costurilor litigiilor transfrontaliere referitoare la creanţele pecuniare necontestate prin instituirea unei proceduri europene de somaţie de plată. Această procedură simplificată şi uniformă nu este contradictorie. Pârâtul nu are cunoştinţă de emiterea somaţiei europene de plată decât în momentul în care aceasta îi este comunicată sau notificată. Astfel cum reiese din art. 12 alin. 3 din Regulamentul nr. 1896/2006, doar la acest moment el este informat cu privire la faptul că are posibilitatea fie de a plăti reclamantului suma care este menţionată în somaţie, fie de a se opune, făcând opoziţie la instanţa de origine (Hotărârea din 13 iunie 2013, Goldbet Sportwetten, C-144/12, pct. 29). Art. 16 alin. 1 din regulamentul respectiv precizează în această privinţă că pârâtul poate face opoziţie la somaţia europeană de plată la instanţa de origine. Alin. 2 al acestui articol adaugă că opoziţia se trimite în termen de 30 de zile de la data comunicării sau notificării somaţiei către pârât.
După cum se arată la art. 17 din Regulamentul nr. 1896/2006, interpretat în lumina considerentului 24 al acestui regulament, pârâtul poate, prin formularea opoziţiei în termenul acordat, să pună capăt procedurii europene de somaţie de plată şi să determine trecerea automată a litigiului la procedura europeană cu privire la cererile cu valoare redusă prevăzută de Regulamentul nr. 861/2007 sau la orice procedură civilă naţională adecvată, cu excepţia cazului în care reclamantul a cerut în mod expres oprirea procedurii în această eventualitate.
Această posibilitate de a formula opoziţie urmăreşte să compenseze faptul că sistemul instituit prin Regulamentul nr. 1896/2006 nu prevede participarea pârâtului la procedura europeană de somaţie de plată, permiţându-i-se să conteste creanţa după emiterea somaţiei europene de plată (Hotărârea din 13 iunie 2013, Goldbet Sportwetten, pct. 30). Aşadar, această fază a procedurii este esenţială pentru a garanta respectarea dreptului la apărare, consacrat la art. 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Procedura de opoziţie este completată de dreptul pârâtului de a solicita reexaminarea somaţiei europene de plată, după scurgerea termenului pentru formularea opoziţiei. Această reexaminare poate interveni însă, după cum o arată chiar titlul art. 20 din Regulament, doar în „cazuri excepţionale” (Hotărârea din 22 octombrie 2015, Thomas Cook Belgium, C-245/14, pct. 29).
În ceea ce priveşte art. 20 alin. 1 lit. b) din Regulamentul nr. 1896/2006, acesta prevede că se poate proceda la reexaminarea unei somaţii europene de plată atunci când nerespectarea termenului de opoziţie de 30 de zile, prevăzut la art. 16 alin. 2 din Regulament, rezultă din existenţa unui caz de forţă majoră sau a unor circumstanţe extraordinare care au împiedicat pârâtul să formuleze opoziţie în acest termen. După cum reiese din modul de redactare a respectivului art. 20 alin. 1 lit. b), pentru ca pârâtul să poată solicita în mod întemeiat reexaminarea somaţiei europene în plată în temeiul acestei dispoziţii, este necesar să fie îndeplinite trei condiţii cumulative, şi anume, în primul rând, prezenţa unor circumstanţe extraordinare sau a unui caz de forţă majoră din cauza cărora pârâtul a fost împiedicat să conteste creanţa în termenul prevăzut în acest scop, în al doilea rând, inexistenţa unei culpe a pârâtului şi, în al treilea rând, condiţia ca acesta din urmă să acţioneze cu promptitudine (a se vedea, în acest sens, Ordonanţa din 21 martie 2013, Novontech Zala, C-324/12, pct. 24).
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte economia Regulamentului nr. 1896/2006, din art. 1 alin. 1 lit. b), interpretat în lumina considerentului 9 al acestuia, reiese că Regulamentul corespunde unor „standarde minime” stabilite pentru a asigura libera circulaţie a somaţiilor europene de plată. Acelaşi regulament instituie astfel un instrument uniform de recuperare care garantează condiţii identice creditorilor şi debitorilor în întreaga Uniune, prevăzând totodată aplicarea dreptului procedural al statelor membre în ceea ce priveşte orice aspect de procedură care nu este reglementat în mod expres de acest regulament (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 10 martie 2016, Flight Refund, C-94/14, pct. 53).
Ţinând cont de aceste consideraţii, Curtea a observat că, în speţă, instanţa de trimitere ridică problema dacă art. 26 din Regulamentul nr. 1896/2006 permite aplicarea, în termenul de 30 de zile prevăzut la art. 16 alin. 2 din acest regulament pentru a formula opoziţie la o somaţie europeană de plată, a unei reglementări naţionale care, din cauza pandemiei de COVID-19, a întrerupt, pentru o perioadă de aproximativ cinci săptămâni, termenele procedurale în materie civilă sau dacă, dimpotrivă, art. 20 alin. 1 lit. b) din Regulament trebuie interpretat în sensul că reglementează în mod exhaustiv drepturile procedurale ale pârâtului în cazul unor circumstanţe excepţionale, precum cele legate de pandemia de COVID-19, astfel încât art. 26 din acelaşi regulament nu ar fi aplicabil. În această privinţă, este desigur posibil ca un pârât într o procedură europeană de somaţie de plată să fi fost împiedicat să formuleze opoziţie la această somaţie din cauza unor circumstanţe extraordinare legate de pandemia de COVID-19. În acest caz, el este îndreptăţit, cu respectarea tuturor condiţiilor enunţate la art. 20 alin. 1 lit. b) din Regulamentul nr. 1896/2006 să solicite reexaminarea somaţiei menţionate în faţa instanţei competente din statul membru de origine.
În aceste condiţii, Curtea a statuat deja că, întrucât legiuitorul Uniunii a intenţionat să limiteze procedura de reexaminare la situaţii excepţionale, această dispoziţie trebuie în mod necesar să facă obiectul unei interpretări stricte (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 22 octombrie 2015, Thomas Cook Belgium, C-245/14, pct. 31). Astfel cum rezultă din însuşi modul de redactare a dispoziţiei menţionate, în special din condiţia enunţată în aceasta referitoare la inexistenţa unei culpe a pârâtului, circumstanţele extraordinare vizate de aceeaşi dispoziţie corespund unor circumstanţe specifice situaţiei individuale a pârâtului în cauză. În contextul pandemiei de COVID-19, această situaţie se regăseşte, de exemplu, în cazul unei afecţiuni sau a unei spitalizări a acestuia din urmă, legată de coronavirus, care l-ar fi împiedicat să îşi exercite dreptul la opoziţie în termenul prevăzut în acest scop.
Art. 20 alin. 1 lit. b) din Regulamentul nr. 1896/2006 nu are în schimb vocaţia de a se aplica unor circumstanţe extraordinare de natură sistemică, precum cele legate de apariţia pandemiei de COVID-19, care au afectat, în mod generalizat, funcţionarea şi administrarea justiţiei, a cărei colaborare este totuşi indispensabilă, potrivit art. 12 alin. 3 lit. b) şi a art. 16 alin. 1 din Regulament, pentru a permite pârâtului să îşi exercite în mod util dreptul de a formula opoziţie, în termenul prevăzut, la somaţia europeană de plată care i-a fost comunicată sau notificată. Regulamentul nr. 1896/2006 nu realizează o armonizare completă a tuturor aspectelor procedurii europene de somaţie de plată. El prevede astfel, conform art. 26, aplicarea dreptului procesual al statelor membre în privinţa oricărui aspect de procedură care nu este reglementat în mod expres prin regulamentul menţionat. Or, deşi art. 16 şi 20 din acest regulament consacră dreptul pârâtului de a formula opoziţie la somaţia europeană de plată care i-a fost comunicată sau notificată prin armonizarea unui anumit număr de aspecte ale acestui drept, precum formalităţile şi termenul de exercitare a dreptului menţionat, momentul de la care începe să curgă acest termen, precum şi cazurile excepţionale în care, după expirarea termenului amintit, pârâtul poate solicita reexaminarea acestei somaţii, nici aceste articole, nici vreo altă dispoziţie din regulamentul respectiv nu reglementează, în schimb, alte aspecte precum cauzele de întrerupere sau de suspendare a aceluiaşi termen pe durata curgerii sale. Prin urmare şi conform art. 26 din acelaşi regulament, statele membre au dreptul să reglementeze aceste din urmă aspecte şi astfel să completeze aspectele procedurale care nu sunt reglementate de art. 16 şi 20 din Regulamentul nr. 1896/2006.
În aceste condiţii, este necesar să se precizeze că, deşi, în lipsa unor norme ale Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuţia de a le stabili, în temeiul principiului autonomiei procedurale, acest lucru este valabil numai cu condiţia ca aceste norme procedurale să nu fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor situaţii similare supuse dreptului intern (principiul echivalenţei) şi să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivităţii) (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 21 decembrie 2021, Randstad Italia, C-497/20, pct. 58 şi jurisprudenţa acolo citată).
În ceea ce priveşte, în primul rând, respectarea principiului echivalenţei, din cererea de decizie preliminară reiese că art. 1 alin. 1 din Legea austriacă privind COVID-19 se aplică fără distincţie tuturor termenelor procedurale în cauzele civile, indiferent de temeiul juridic al acţiunii în discuţie. Prin urmare, sub rezerva verificării de către instanţa de trimitere, o astfel de reglementare pare să garanteze un tratament egal al procedurilor de somaţie de plată întemeiate pe dreptul naţional şi al celor similare întemeiate pe Regulamentul nr. 1896/2006.
În ceea ce priveşte, în al doilea rând, principiul efectivităţii, o reglementare procedurală naţională trebuie considerată conformă cu acest principiu dacă nu aduce atingere echilibrului instituit de Regulamentul nr. 1896/2006 între drepturile reclamantului şi cele ale pârâtului în cadrul unei proceduri europene de somaţie de plată. În special, o reglementare naţională care are ca efect întreruperea termenului de opoziţie la o astfel de somaţie, stabilit la art. 16 alin. 2 din Regulament, respectă acest principiu atunci când este justificată de obiectivul care constă în garantarea respectării dreptului la apărare al pârâtului fără a face, în practică, excesiv de dificilă recuperarea rapidă şi eficientă a creanţelor în cauză. În acest scop, perioada în care termenul respectiv este întrerupt trebuie să fie limitată la strictul necesar.
În speţă, reglementarea naţională în discuţie în litigiul principal nu a adus nicidecum atingere aspectelor care au făcut obiectul unei armonizări prin Regulamentul nr. 1896/2006. Sub rezerva verificării de către instanţa de trimitere, o asemenea reglementare procedurală naţională pare, aşadar, să fi permis amânarea doar cu câteva săptămâni a recuperării creanţelor, garantând în acelaşi timp menţinerea efectivă a dreptului de opoziţie, prevăzut la art. 16 din Regulamentul nr. 1896/2006, esenţial pentru echilibrul urmărit de legiuitorul Uniunii.