Prin Hotărârea
din 2 iunie 2022 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a şaptea),
pronunţată în cauza C-196/21, în procedura SR împotriva EW, cu participarea: FB, CX, IK, Curtea a declarat că:
„Art. 5 alin. 2 din Regulamentul (CE) nr.
1393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 noiembrie 2007
privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi
extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea
actelor”) şi abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului trebuie
interpretat în sensul că, atunci când o instanţă dispune transmiterea unor acte
judiciare către terţi care solicită să intervină în procedură, această instanţă
nu poate fi considerată „solicitant”, în sensul acestei dispoziţii”.
Prin întrebarea formulată, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă art. 5 alin. 2 din Regulamentul nr. 1393/2007 trebuie interpretat în sensul că o instanţă care dispune transmiterea unor acte judiciare către terţi care au solicitat să intervină în procedură trebuie considerată „solicitant”, în sensul acestei dispoziţii.În litigiul principal, SR şi EW, mama şi, respectiv, tatăl unui copil minor, au introdus, fiecare, la Judecătoria Buftea o cerere având ca obiect desfacerea căsătoriei lor, precum şi stabilirea răspunderii părinteşti faţă de copilul lor şi definirea modalităţilor de exercitare a acesteia.
Prin hotărârea din 4 iulie 2016, instanţa respectivă a pronunţat desfacerea prin acord a căsătoriei dintre SR şi EW, a stabilit reşedinţa copilului la domiciliul mamei şi a decis că autoritatea părintească urmează să fie exercitată în comun de cei doi părinţi, asigurând menţinerea legăturilor personale dintre tată şi copil conform unui program de vizite. În plus, instanţa l-a obligat pe EW la plata unei pensii de întreţinere pentru copil.
EW şi SR au formulat fiecare apel împotriva acestei hotărâri la instanţa de trimitere, Tribunalul Ilfov, în privinţa capetelor de cerere accesorii.
La 5 iulie 2018, FB, CX şi IK, care sunt fratele, sora şi, respectiv, bunicul patern al copilului, au formulat o cerere de intervenţie în susţinerea lui EW. Aceşti intervenienţi au reşedinţa în Franţa. Pentru a se pronunţa cu privire la admisibilitatea în principiu a acestor cereri de intervenţie, instanţa de trimitere a stabilit, prin încheierea de şedinţă din 15 septembrie 2020, obligaţia lui SR şi a lui EW de a asigura traducerea în limba franceză a citaţiilor emise de această instanţă în vederea comunicării lor către FB, CX şi IK, în conformitate cu dispoziţiile Regulamentului nr. 1393/2007. SR şi EW au refuzat avansarea cheltuielilor în legătură cu traducerea în limba franceză a acestor acte de procedură, considerând că instanţa de trimitere este cea care trebuie să le suporte. Aceste părţi susţin că instanţa de trimitere trebuie considerată „solicitant”, în temeiul art. 5 alin. 2 din Regulamentul nr. 1393/2007.
Sub acest aspect, instanţa de trimitere arată că noţiunea de „solicitant”, în sensul art. 5 din Regulamentul nr. 1393/2007, nu poate viza o instanţă. Astfel, o instanţă nu ar putea acţiona decât în calitate de agenţie de transmitere, în sensul art. 2 alin. 1 din regulamentul menţionat, sau în calitate de agenţie de primire, în sensul art. 2 alin. 2 din acesta. În speţă, instanţa de trimitere ar acţiona în calitate de agenţie de transmitere competentă să transmită actele judiciare în cauză în scopul notificării sau al comunicării în alt stat membru, şi anume în Franţa.
Totodată, din art. 5 alin. 1 din Regulament ar reieşi că noţiunea de „solicitant”, la fel ca cea de „destinatar”, sunt în mod vădit excluse din domeniul de aplicare al noţiunilor de „agenţie de transmitere” şi, respectiv, de „agenţie de primire”. Întrucât instanţa de trimitere este, în cauza principală, agenţia de transmitere, aceasta nu poate fi, aşadar, considerată solicitant.
Potrivit instanţei de trimitere, solicitantul, în sensul Regulamentului nr. 1393/2007, este persoana care a introdus cererea şi care are interesul ca o notificare să fie efectuată în conformitate cu acest regulament, pentru ca procedura judiciară să se poată finaliza, în speţă fiind vorba despre SR şi EW.
În aceste condiţii, Tribunalul Ilfov a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii întrebarea preliminară.
Curtea a amintit că, potrivit dispoziţiei în discuţie, solicitantul suportă toate cheltuielile pentru traducere efectuate înainte de transmiterea actului, fără a aduce atingere unei eventuale decizii adoptate ulterior de instanţă sau de autoritatea competentă cu privire la sarcina suportării acestor cheltuieli. În această privinţă, trebuie să se constate că Regulamentul nr. 1393/2007 nu conţine nici o definiţie a noţiunii de „solicitant”, iar în lipsa unei asemenea definiţii, art. 5 alin. 2 din Regulamentul nr. 1393/2007 trebuie interpretat în lumina contextului său, precum şi a obiectivelor urmărite de Regulamentul nr. 1393/2007 (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 16 septembrie 2015, Alpha Bank Cyprus, C-519/13, pct. 28, precum şi, prin analogie, în ceea ce priveşte Regulamentul nr. 1348/2000, Hotărârea din 8 mai 2008, Weiss und Partner, C-14/07, pct. 45). Geneza unei dispoziţii a dreptului Uniunii poate de asemenea să ofere elemente relevante pentru interpretarea acesteia (Hotărârea din 10 decembrie 2018, Wightman şi alţii, C-621/18, pct. 47, precum şi jurisprudenţa acolo citată).
În ceea ce priveşte, în primul rând, interpretarea contextuală şi istorică a art. 5 alin. 2 din Regulament, Curtea a observat că însuşi textul acestei dispoziţii face o distincţie între solicitantul care suportă toate cheltuielile pentru traducere efectuate înainte de transmiterea actului şi instanţa sau autoritatea competentă sesizată în statul membru de origine care poate adopta ulterior o eventuală decizie cu privire la sarcina suportării acestor cheltuieli. Această distincţie între solicitant şi instanţa naţională sesizată reiese de asemenea din jurisprudenţa Curţii referitoare la Regulamentul nr. 1393/2007, în special din Hotărârea din 16 septembrie 2015, Alpha Bank Cyprus (C-519/13, pct. 41-43), în care Curtea a subliniat, pe de o parte, că incumbă instanţei sesizate în statul membru de origine sarcina să statueze asupra chestiunilor de natură substanţială, în cazul în care solicitantul şi destinatarul actului au păreri diferite asupra acestora, şi, pe de altă parte, că instanţa menţionată trebuie să se asigure că drepturile respective ale părţilor în cauză, şi anume solicitantul şi destinatarul, sunt protejate în mod echilibrat.
O distincţie similară decurge din Ordonanţa din 28 aprilie 2016, Alta Realitat (C-384/14, pct. 75), în care Curtea a avut în vedere posibilitatea ca, prealabil declanşării procedurii de notificare sau de comunicare a actului, instanţa sesizată să fie în situaţia să efectueze o primă apreciere provizorie cu privire la cunoştinţele lingvistice ale destinatarului pentru a stabili, în acord cu solicitantul, dacă se impune sau nu o traducere a actului.
Curtea a mai reţinut că art. 5 alin. 1 din Regulamentul nr. 1393/2007 face o distincţie echivalentă cu cea din cauză atunci când dispune că solicitantul este informat de agenţia de transmitere că destinatarul poate refuza primirea actului transmis dacă nu este redactat în una dintre limbile prevăzute la art. 8 din acest regulament. Astfel, potrivit art. 2 alin. 1 din regulamentul menţionat, agenţiile de transmitere sunt funcţionarii publici, autorităţile sau alte persoane care au competenţa să transmită actele judiciare sau extrajudiciare ce urmează să fie notificate sau comunicate într-un alt stat membru. Din decizia de trimitere reiese că, în speţă, instanţa de trimitere acţionează în calitate de agenţie de transmitere. De altfel, din considerentul 4 al Regulamentului nr. 1393/2007 rezultă că Regulamentul nr. 1348/2000, pe care l-a abrogat, avea la bază, în mod substanţial, textul convenţiei încheiate în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind comunicarea şi notificarea în statele membre ale Uniunii Europene a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, adoptată prin Actul Consiliului Uniunii Europene din 26 mai 1997. Raportul explicativ referitor la această convenţie, care este relevant pentru interpretarea Regulamentului nr. 1393/2007 (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 11 noiembrie 2015, Tecom Mican şi Arias Domínguez, C-223/14, pct. 40, precum şi, prin analogie, în ceea ce priveşte Regulamentul nr. 1348/2000, Hotărârea din 8 mai 2008, Weiss und Partner, pct. 53), susţine interpretarea art. 5 alin. 2 din Regulamentul nr. 1393/2007 potrivit căreia cheltuielile pentru traducerea unui act nu pot fi puse în sarcina instanţei sesizate. Astfel, comentariul referitor la art. 5 alin. 2 din convenţia menţionată, al cărui text este în esenţă identic cu cel al art. 5 alin. 2 din Regulamentul nr. 1393/2007, care figurează în raportul explicativ menţionat, precizează că „termenul «solicitant» vizează, în toate cazurile, partea interesată de transmiterea actului. În consecinţă, nu poate fi vorba despre instanţă”. În aceste împrejurări, din interpretarea contextuală şi istorică a art. 5 alin. 2 din Regulamentul nr. 1393/2007 rezultă că, atunci când o instanţă dispune transmiterea unor acte judiciare către terţi care solicită să intervină în procedură, această instanţă nu poate fi considerată „solicitant”, în sensul acestei dispoziţii, în vederea suportării tuturor cheltuielilor pentru traducere efectuate înainte de transmiterea acestor acte.
În al doilea rând, această constatare este susţinută de interpretarea teleologică a Regulamentului nr. 1393/2007. Astfel, Curtea a avut deja ocazia să precizeze, în ceea ce priveşte obiectivele Regulamentului nr. 1393/2007, că acesta urmăreşte să instituie, astfel cum reiese din considerentul 2 al acestuia, un mecanism de notificare şi de comunicare în interiorul Uniunii a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială, în perspectiva bunei funcţionări a pieţei interne. Aşadar, în scopul îmbunătăţirii eficienţei şi a celerităţii procedurilor judiciare şi al asigurării unei bune administrări a justiţiei, Regulamentul instituie principiul unei transmiteri directe a actelor judiciare şi extrajudiciare între statele membre, ceea ce are ca efect simplificarea şi accelerarea procedurilor (Hotărârea din 16 septembrie 2015, Alpha Bank Cyprus, pct. 29 şi 30, precum şi jurisprudenţa acolo citată, şi Ordonanţa din 28 aprilie 2016, Alta Realitat, pct. 47 şi 48). Însă Curtea a declarat de asemenea că Regulamentul nr. 1393/2007 trebuie interpretat astfel încât să se garanteze, în fiecare caz concret, un just echilibru între interesele solicitantului şi cele ale destinatarului actului, prin intermediul unei concilieri a obiectivelor privind eficienţa şi celeritatea transmiterii actelor de procedură cu cerinţa de a asigura o protecţie adecvată a dreptului la apărare al destinatarului acestor acte (Hotărârea din 16 septembrie 2015, Alpha Bank Cyprus, pct. 33 şi jurisprudenţa acolo citată, precum şi Ordonanţa din 28 aprilie 2016, Alta Realitat, pct. 51).
În plus, Curtea a arătat că, deşi este esenţial, pe de o parte, ca, pentru ca destinatarul actului să îşi poată exercita efectiv dreptul la apărare, documentul în cauză să fie redactat într-o limbă pe care o înţelege, pe de altă parte, solicitantul nu trebuie să suporte consecinţele negative ale unui refuz pur dilatoriu şi vădit abuziv de a primi un act netradus, în cazul în care se stabileşte că destinatarul acestuia înţelege limba în care acest act este redactat. Revine, aşadar, instanţei în faţa căreia este pendinte litigiul în statul membru de origine sarcina de a proteja cât mai bine interesele fiecărei părţi, în special examinând toate elementele de fapt şi de probă concludente care demonstrează concret cunoştinţele lingvistice ale destinatarului (a se vedea, în acest sens, Ordonanţa din 28 aprilie 2016, Alta Realitat, pct. 78 şi 79). Or, obligaţia instanţei sesizate în statul membru de origine de a garanta un just echilibru între interesele solicitantului şi cele ale destinatarului actului s-ar opune unei interpretări potrivit căreia această instanţă ar trebui considerată solicitant, în sensul art. 5 alin. 2 din Regulamentul nr. 1393/2007. Astfel, respectarea unei asemenea obligaţii implică în mod necesar ca autoritatea căreia îi revine obligaţia respectivă să se afle într-o poziţie de imparţialitate în raport cu interesele solicitantului şi cu cele ale destinatarului. Rezultă că această autoritate nu poate fi confundată cu una dintre aceste persoane interesate, şi anume solicitantul.
Prin întrebarea formulată, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă art. 5 alin. 2 din Regulamentul nr. 1393/2007 trebuie interpretat în sensul că o instanţă care dispune transmiterea unor acte judiciare către terţi care au solicitat să intervină în procedură trebuie considerată „solicitant”, în sensul acestei dispoziţii.În litigiul principal, SR şi EW, mama şi, respectiv, tatăl unui copil minor, au introdus, fiecare, la Judecătoria Buftea o cerere având ca obiect desfacerea căsătoriei lor, precum şi stabilirea răspunderii părinteşti faţă de copilul lor şi definirea modalităţilor de exercitare a acesteia.
Prin hotărârea din 4 iulie 2016, instanţa respectivă a pronunţat desfacerea prin acord a căsătoriei dintre SR şi EW, a stabilit reşedinţa copilului la domiciliul mamei şi a decis că autoritatea părintească urmează să fie exercitată în comun de cei doi părinţi, asigurând menţinerea legăturilor personale dintre tată şi copil conform unui program de vizite. În plus, instanţa l-a obligat pe EW la plata unei pensii de întreţinere pentru copil.
EW şi SR au formulat fiecare apel împotriva acestei hotărâri la instanţa de trimitere, Tribunalul Ilfov, în privinţa capetelor de cerere accesorii.
La 5 iulie 2018, FB, CX şi IK, care sunt fratele, sora şi, respectiv, bunicul patern al copilului, au formulat o cerere de intervenţie în susţinerea lui EW. Aceşti intervenienţi au reşedinţa în Franţa. Pentru a se pronunţa cu privire la admisibilitatea în principiu a acestor cereri de intervenţie, instanţa de trimitere a stabilit, prin încheierea de şedinţă din 15 septembrie 2020, obligaţia lui SR şi a lui EW de a asigura traducerea în limba franceză a citaţiilor emise de această instanţă în vederea comunicării lor către FB, CX şi IK, în conformitate cu dispoziţiile Regulamentului nr. 1393/2007. SR şi EW au refuzat avansarea cheltuielilor în legătură cu traducerea în limba franceză a acestor acte de procedură, considerând că instanţa de trimitere este cea care trebuie să le suporte. Aceste părţi susţin că instanţa de trimitere trebuie considerată „solicitant”, în temeiul art. 5 alin. 2 din Regulamentul nr. 1393/2007.
Sub acest aspect, instanţa de trimitere arată că noţiunea de „solicitant”, în sensul art. 5 din Regulamentul nr. 1393/2007, nu poate viza o instanţă. Astfel, o instanţă nu ar putea acţiona decât în calitate de agenţie de transmitere, în sensul art. 2 alin. 1 din regulamentul menţionat, sau în calitate de agenţie de primire, în sensul art. 2 alin. 2 din acesta. În speţă, instanţa de trimitere ar acţiona în calitate de agenţie de transmitere competentă să transmită actele judiciare în cauză în scopul notificării sau al comunicării în alt stat membru, şi anume în Franţa.
Totodată, din art. 5 alin. 1 din Regulament ar reieşi că noţiunea de „solicitant”, la fel ca cea de „destinatar”, sunt în mod vădit excluse din domeniul de aplicare al noţiunilor de „agenţie de transmitere” şi, respectiv, de „agenţie de primire”. Întrucât instanţa de trimitere este, în cauza principală, agenţia de transmitere, aceasta nu poate fi, aşadar, considerată solicitant.
Potrivit instanţei de trimitere, solicitantul, în sensul Regulamentului nr. 1393/2007, este persoana care a introdus cererea şi care are interesul ca o notificare să fie efectuată în conformitate cu acest regulament, pentru ca procedura judiciară să se poată finaliza, în speţă fiind vorba despre SR şi EW.
În aceste condiţii, Tribunalul Ilfov a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii întrebarea preliminară.
Curtea a amintit că, potrivit dispoziţiei în discuţie, solicitantul suportă toate cheltuielile pentru traducere efectuate înainte de transmiterea actului, fără a aduce atingere unei eventuale decizii adoptate ulterior de instanţă sau de autoritatea competentă cu privire la sarcina suportării acestor cheltuieli. În această privinţă, trebuie să se constate că Regulamentul nr. 1393/2007 nu conţine nici o definiţie a noţiunii de „solicitant”, iar în lipsa unei asemenea definiţii, art. 5 alin. 2 din Regulamentul nr. 1393/2007 trebuie interpretat în lumina contextului său, precum şi a obiectivelor urmărite de Regulamentul nr. 1393/2007 (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 16 septembrie 2015, Alpha Bank Cyprus, C-519/13, pct. 28, precum şi, prin analogie, în ceea ce priveşte Regulamentul nr. 1348/2000, Hotărârea din 8 mai 2008, Weiss und Partner, C-14/07, pct. 45). Geneza unei dispoziţii a dreptului Uniunii poate de asemenea să ofere elemente relevante pentru interpretarea acesteia (Hotărârea din 10 decembrie 2018, Wightman şi alţii, C-621/18, pct. 47, precum şi jurisprudenţa acolo citată).
În ceea ce priveşte, în primul rând, interpretarea contextuală şi istorică a art. 5 alin. 2 din Regulament, Curtea a observat că însuşi textul acestei dispoziţii face o distincţie între solicitantul care suportă toate cheltuielile pentru traducere efectuate înainte de transmiterea actului şi instanţa sau autoritatea competentă sesizată în statul membru de origine care poate adopta ulterior o eventuală decizie cu privire la sarcina suportării acestor cheltuieli. Această distincţie între solicitant şi instanţa naţională sesizată reiese de asemenea din jurisprudenţa Curţii referitoare la Regulamentul nr. 1393/2007, în special din Hotărârea din 16 septembrie 2015, Alpha Bank Cyprus (C-519/13, pct. 41-43), în care Curtea a subliniat, pe de o parte, că incumbă instanţei sesizate în statul membru de origine sarcina să statueze asupra chestiunilor de natură substanţială, în cazul în care solicitantul şi destinatarul actului au păreri diferite asupra acestora, şi, pe de altă parte, că instanţa menţionată trebuie să se asigure că drepturile respective ale părţilor în cauză, şi anume solicitantul şi destinatarul, sunt protejate în mod echilibrat.
O distincţie similară decurge din Ordonanţa din 28 aprilie 2016, Alta Realitat (C-384/14, pct. 75), în care Curtea a avut în vedere posibilitatea ca, prealabil declanşării procedurii de notificare sau de comunicare a actului, instanţa sesizată să fie în situaţia să efectueze o primă apreciere provizorie cu privire la cunoştinţele lingvistice ale destinatarului pentru a stabili, în acord cu solicitantul, dacă se impune sau nu o traducere a actului.
Curtea a mai reţinut că art. 5 alin. 1 din Regulamentul nr. 1393/2007 face o distincţie echivalentă cu cea din cauză atunci când dispune că solicitantul este informat de agenţia de transmitere că destinatarul poate refuza primirea actului transmis dacă nu este redactat în una dintre limbile prevăzute la art. 8 din acest regulament. Astfel, potrivit art. 2 alin. 1 din regulamentul menţionat, agenţiile de transmitere sunt funcţionarii publici, autorităţile sau alte persoane care au competenţa să transmită actele judiciare sau extrajudiciare ce urmează să fie notificate sau comunicate într-un alt stat membru. Din decizia de trimitere reiese că, în speţă, instanţa de trimitere acţionează în calitate de agenţie de transmitere. De altfel, din considerentul 4 al Regulamentului nr. 1393/2007 rezultă că Regulamentul nr. 1348/2000, pe care l-a abrogat, avea la bază, în mod substanţial, textul convenţiei încheiate în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind comunicarea şi notificarea în statele membre ale Uniunii Europene a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, adoptată prin Actul Consiliului Uniunii Europene din 26 mai 1997. Raportul explicativ referitor la această convenţie, care este relevant pentru interpretarea Regulamentului nr. 1393/2007 (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 11 noiembrie 2015, Tecom Mican şi Arias Domínguez, C-223/14, pct. 40, precum şi, prin analogie, în ceea ce priveşte Regulamentul nr. 1348/2000, Hotărârea din 8 mai 2008, Weiss und Partner, pct. 53), susţine interpretarea art. 5 alin. 2 din Regulamentul nr. 1393/2007 potrivit căreia cheltuielile pentru traducerea unui act nu pot fi puse în sarcina instanţei sesizate. Astfel, comentariul referitor la art. 5 alin. 2 din convenţia menţionată, al cărui text este în esenţă identic cu cel al art. 5 alin. 2 din Regulamentul nr. 1393/2007, care figurează în raportul explicativ menţionat, precizează că „termenul «solicitant» vizează, în toate cazurile, partea interesată de transmiterea actului. În consecinţă, nu poate fi vorba despre instanţă”. În aceste împrejurări, din interpretarea contextuală şi istorică a art. 5 alin. 2 din Regulamentul nr. 1393/2007 rezultă că, atunci când o instanţă dispune transmiterea unor acte judiciare către terţi care solicită să intervină în procedură, această instanţă nu poate fi considerată „solicitant”, în sensul acestei dispoziţii, în vederea suportării tuturor cheltuielilor pentru traducere efectuate înainte de transmiterea acestor acte.
În al doilea rând, această constatare este susţinută de interpretarea teleologică a Regulamentului nr. 1393/2007. Astfel, Curtea a avut deja ocazia să precizeze, în ceea ce priveşte obiectivele Regulamentului nr. 1393/2007, că acesta urmăreşte să instituie, astfel cum reiese din considerentul 2 al acestuia, un mecanism de notificare şi de comunicare în interiorul Uniunii a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială, în perspectiva bunei funcţionări a pieţei interne. Aşadar, în scopul îmbunătăţirii eficienţei şi a celerităţii procedurilor judiciare şi al asigurării unei bune administrări a justiţiei, Regulamentul instituie principiul unei transmiteri directe a actelor judiciare şi extrajudiciare între statele membre, ceea ce are ca efect simplificarea şi accelerarea procedurilor (Hotărârea din 16 septembrie 2015, Alpha Bank Cyprus, pct. 29 şi 30, precum şi jurisprudenţa acolo citată, şi Ordonanţa din 28 aprilie 2016, Alta Realitat, pct. 47 şi 48). Însă Curtea a declarat de asemenea că Regulamentul nr. 1393/2007 trebuie interpretat astfel încât să se garanteze, în fiecare caz concret, un just echilibru între interesele solicitantului şi cele ale destinatarului actului, prin intermediul unei concilieri a obiectivelor privind eficienţa şi celeritatea transmiterii actelor de procedură cu cerinţa de a asigura o protecţie adecvată a dreptului la apărare al destinatarului acestor acte (Hotărârea din 16 septembrie 2015, Alpha Bank Cyprus, pct. 33 şi jurisprudenţa acolo citată, precum şi Ordonanţa din 28 aprilie 2016, Alta Realitat, pct. 51).
În plus, Curtea a arătat că, deşi este esenţial, pe de o parte, ca, pentru ca destinatarul actului să îşi poată exercita efectiv dreptul la apărare, documentul în cauză să fie redactat într-o limbă pe care o înţelege, pe de altă parte, solicitantul nu trebuie să suporte consecinţele negative ale unui refuz pur dilatoriu şi vădit abuziv de a primi un act netradus, în cazul în care se stabileşte că destinatarul acestuia înţelege limba în care acest act este redactat. Revine, aşadar, instanţei în faţa căreia este pendinte litigiul în statul membru de origine sarcina de a proteja cât mai bine interesele fiecărei părţi, în special examinând toate elementele de fapt şi de probă concludente care demonstrează concret cunoştinţele lingvistice ale destinatarului (a se vedea, în acest sens, Ordonanţa din 28 aprilie 2016, Alta Realitat, pct. 78 şi 79). Or, obligaţia instanţei sesizate în statul membru de origine de a garanta un just echilibru între interesele solicitantului şi cele ale destinatarului actului s-ar opune unei interpretări potrivit căreia această instanţă ar trebui considerată solicitant, în sensul art. 5 alin. 2 din Regulamentul nr. 1393/2007. Astfel, respectarea unei asemenea obligaţii implică în mod necesar ca autoritatea căreia îi revine obligaţia respectivă să se afle într-o poziţie de imparţialitate în raport cu interesele solicitantului şi cu cele ale destinatarului. Rezultă că această autoritate nu poate fi confundată cu una dintre aceste persoane interesate, şi anume solicitantul.