Prin Hotărârea din 16 mai 2024 a Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a patra), pronunțată în cauza C-222/23, în procedura “Toplofikatsia Sofia” EAD, Curtea a declarat că:
3) Art. 7 din Regulamentul (UE) 2020/1784 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2020 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială (notificarea sau comunicarea actelor) trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o instanță dintr-un stat membru, competentă să emită o somație de plată împotriva unui debitor în privința căruia există motive plauzibile de a se crede că are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru, să se adreseze autorităților competente și să utilizeze mijloacele puse la dispoziție de acest alt stat membru pentru a identifica adresa respectivului debitor în vederea notificării sau a comunicării acestei somații de plată”.Prin întrebările formulate, instanța de trimitere solicita interpretarea art. 18 primul paragraf și a art. 21 TFUE, a art. 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), a art. 4 alin. 1, a art. 5 alin. 1 și a art. 62 alin. 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, precum și a art. 7 și a art. 22 alin. 1 și 2 din Regulamentul (UE) 2020/1784 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2020 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială.
În litigiul principal, este vorba despre o procedură de emitere a unei somații de plată inițiate de „Toplofikatsia Sofia” EAD, un furnizor de energie termică, împotriva lui V.Z.A., un client debitor, pentru o sumă de bani care reprezintă valoarea încălzirii furnizate pentru apartamentul acesteia aflat în coproprietate, situat în Sofia (Bulgaria), în cuantum de 700,61 leve bulgărești (BGN) (aproximativ 358 de euro), pentru motivul că aceasta nu a achitat factura corespunzătoare consumului său de energie termică în perioada cuprinsă între 15 septembrie 2020 și 22 februarie 2023 pentru acest apartament.
Instanța de trimitere precizează că din cercetările efectuate din oficiu în cursul procedurii principale, în conformitate cu obligațiile care îi revin în temeiul dreptului bulgar, rezultă că V.Z.A. este înregistrat din anul 2000 în registrul național de evidență a populației ca având adresa permanentă în Sofia. Cu toate acestea, la 6 martie 2010, V.Z.A. și-a declarat adresa actuală într-un alt stat membru decât Republica Bulgaria. În această privință, instanța de trimitere indică faptul că dreptul bulgar nu permite declararea unei adrese actuale complete în străinătate.
În aceste condiții, Sofiyski Rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții patru întrebări preliminare.
Cu privire la primele trei întrebări preliminare, Curtea a observat că în ceea ce privește, în primul rând, interpretarea dispozițiilor relevante ale Regulamentului nr. 1215/2012, cu titlu introductiv, se ridică problema dacă litigiul principal intră sub incidența respectivului regulament, întrucât aplicarea acestuia impune existența unui element de extraneitate. Or, în speță, chiar dacă debitorul în cauză nu este încă parte în procedura principală, nu este mai puțin adevărat că cererea de somație de plată este introdusă împotriva acestui debitor, a cărui reședință se află într-un alt stat membru, ceea ce constituie un element de extraneitate suficient pentru a determina aplicarea acestui regulament.
În ceea ce privește, în al doilea rând, interpretarea art. 18 TFUE, trebuie amintit că acest articol nu are vocație de a se aplica în mod autonom decât în situații reglementate de dreptul Uniunii pentru care nu există norme specifice privind nediscriminarea (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 10 februarie 2011, Missionswerk Werner Heukelbach, C-25/10, pct. 18, precum și Hotărârea din 28 septembrie 2023, Ryanair/Comisia, C-321/21, pct. 98 și jurisprudența acolo citată). Or, în speță, în ceea ce privește problematica pe care o ridică în esență întrebările adresate, și anume cea privind diferența dintre modalitățile de stabilire a domiciliului după cum sunt vizați resortisanți bulgari sau resortisanți străini care locuiesc în Bulgaria, art. 4 alin. 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 stabilește o interdicție a discriminării, în măsura în care această dispoziție interzice orice diferență de tratament pe motiv de cetățenie sau naționalitate în ceea ce privește aplicarea normelor de competență instituite prin acest regulament. Prin urmare, nu este necesar să se aplice art. 18 TFUE în mod autonom și nici, în consecință, să se facă o interpretare distinctă a acestuia.
În al treilea rând, Curtea a amintit că, în măsura în care Regulamentul nr. 1215/2012 a abrogat și înlocuit Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, care a înlocuit la rândul lui Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, astfel cum a fost modificată prin convențiile succesive referitoare la aderarea noilor state membre la această convenție, interpretarea dată de Curte dispozițiilor acestor două din urmă instrumente juridice rămâne valabilă și pentru interpretarea Regulamentului nr. 1215/2012 atunci când dispozițiile respective pot fi calificate ca „echivalente” celor ale acestui din urmă regulament (Hotărârea din 9 iulie 2020, Verein für Konsumenteninformation, C-343/19, pct. 22 și jurisprudența acolo citată).
Cu privire la prima întrebare, Curtea a reținut că prin intermediul acesteia, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă art. 62 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia se consideră că resortisanții unui stat membru care locuiesc în alt stat membru au domiciliul la o adresă care rămâne înregistrată întotdeauna în primul stat membru.
În această privință, trebuie să se observe de la bun început că noțiunea de „domiciliu” este esențială în economia Regulamentului nr. 1215/2012, întrucât ea constituie criteriul general de legătură care permite stabilirea competenței internaționale în conformitate cu art. 4 alin. 1 din acest regulament, care face referire la domiciliul pârâtului, indiferent de naționalitatea acestuia din urmă (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 19 decembrie 2013, Corman-Collins, C-9/12, pct. 22 și 23).
Astfel cum reiese din Raportul domnului Jenard cu privire la Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, ale cărui comentarii cu privire la justificarea alegerii criteriului domiciliului sunt de asemenea valabile pentru interpretarea Regulamentului nr. 1215/2012, alegerea legiuitorului Uniunii de a privilegia acest criteriu în raport cu cel al cetățeniei sau naționalității a fost dictată de necesitatea de a facilita aplicarea uniformă a normelor de competență pentru a evita norme de competență distincte, după cum litigiile sunt între resortisanți ai unui stat contractant sau între un resortisant al unui stat contractant și un resortisant străin ori între doi resortisanți străini. Asemenea Convenției din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială și Regulamentului nr. 44/2001, Regulamentul nr. 1215/2012 nu dă o definiție noțiunii de „domiciliu”. Astfel, art. 62 alin. 1 din acest din urmă regulament face trimitere la legislația internă a statului membru ale cărui instanțe au fost sesizate pentru a determina dacă o parte are domiciliul pe teritoriul acestui stat membru. Potrivit art. 62 alin. 2 din acest din urmă regulament, în cazul în care o parte nu are domiciliul pe teritoriul statului membru ale cărui instanțe au fost sesizate, pentru a determina dacă partea în cauză are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru, instanța aplică legea statului membru în cauză.
Prin urmare, statele membre sunt în principiu competente să determine domiciliul unei persoane fizice potrivit propriului drept. Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, aplicarea normelor naționale nu trebuie să aducă atingere efectului util al unui act al Uniunii. Astfel, după cum a statuat în esență Curtea în ceea ce privește Regulamentul nr. 44/2001 – jurisprudență care poate fi transpusă în cazul interpretării Regulamentului nr. 1215/2012 – aplicarea normelor de procedură ale unui stat membru nu poate aduce atingere efectului util al sistemului prevăzut de acest din urmă regulament încălcând principiile stabilite de acesta (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 28 aprilie 2009, Apostolides, C-420/07, pct. 69 și jurisprudența acolo citată). Or, după cum reiese din cuprinsul pct. 51 din prezenta hotărâre, sistemul instituit prin Regulamentul nr. 1215/2012 se întemeiază pe alegerea legiuitorului Uniunii de a întemeia normele uniforme de competență pe criteriul domiciliului, iar nu pe cel al cetățeniei sau naționalității pârâtului. În consecință, așa cum arată de asemenea Comisia în observațiile sale scrise, un stat membru nu poate modifica această alegere fundamentală prin aplicarea unor norme naționale potrivit cărora resortisanții săi au în mod obligatoriu domiciliul pe teritoriul său.
În speță, din decizia de trimitere reiese că dreptul bulgar face o distincție în privința resortisanților săi între adresa permanentă și adresa actuală a acestora. Orice resortisant bulgar are o singură adresă permanentă pe teritoriul Republicii Bulgaria, care corespunde adresei înscrise în registrul de evidență a populației și care rămâne întotdeauna pe acest teritoriu. Resortisanții bulgari care locuiesc în străinătate și care nu pot dovedi că au o adresă permanentă în Bulgaria sunt înscriși din oficiu în registrul de evidență a populației din raionul Sredets din orașul Sofia. În schimb, adresa actuală corespunde adresei la care locuiește persoana în cauză. Pentru resortisanții bulgari stabiliți în străinătate, această adresă se rezumă la menționarea în registrul de evidență a populației a numelui statului în care aceștia trăiesc, fără să existe, potrivit instanței de trimitere, nici un mijloc pentru asemenea resortisanți să înregistreze o adresă exactă situată în afara Bulgariei. Astfel cum precizează instanța menționată, resortisanții bulgari sunt, prin urmare, obligați să aibă o adresă permanentă în Bulgaria, indiferent de locul în care acești resortisanți locuiesc efectiv.
Sub rezerva verificărilor pe care va trebui să le efectueze instanța de trimitere, legislația bulgară, așa cum este descrisă de această instanță, asimilează domiciliul resortisanților bulgari cu adresa lor permanentă care se află întotdeauna în Bulgaria, indiferent dacă aceștia locuiesc în Bulgaria sau în străinătate, și nu permite acestor resortisanți să înregistreze o adresă completă într-un alt stat membru, chiar dacă locuiesc aici în mod permanent și pot fi considerați astfel ca având domiciliul pe teritoriul acestui din urmă stat membru în temeiul legislației statului membru menționat, aplicabilă în conformitate cu art. 62 alin. 2 din Regulamentul nr. 1215/2012.
Trebuie precizat de asemenea că va reveni numai instanței de trimitere sarcina de a stabili domeniul de aplicare al noțiunii de „domiciliu” în dreptul național. Totuși, în măsura în care o reglementare națională leagă în mod automat această noțiune de o adresă perenă, obligatorie și uneori fictivă, înregistrată pentru orice resortisant al statului membru în cauză, o asemenea reglementare aduce atingere efectului util al Regulamentului nr. 1215/2012, întrucât echivalează cu înlocuirea criteriului domiciliului, pe care se întemeiază normele de competență instituite prin acest regulament, cu criteriul cetățeniei sau naționalității.
În aceste condiții, nu este necesar să se examineze aspectul dacă art. 21 TFUE se opune de asemenea unei reglementări naționale precum cea descrisă la punctul anterior.
Cu privire la a doua și la a treia întrebare, Curtea a reținut că potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la art. 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate (Hotărârea din 30 ianuarie 2024, Direktor na Glavna direktsia „Natsionalna politsia” pri MVR – Sofia, C-118/22, pct. 31 și jurisprudența acolo citată).
În speță, a doua și a treia întrebare, care trebuie analizate împreună, au la origine faptul că, după cum reiese din cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere afirmă că este obligată, în conformitate cu art. 411 din GPK, astfel cum a fost interpretat în decizia din 18 iunie 2014, să emită o somație de plată împotriva unui debitor, resortisant bulgar, a cărui adresă permanentă este situată în Bulgaria, chiar dacă există motive plauzibile de a se crede că respectivul debitor avea domiciliul, la data formulării acestei cereri de somație de plată, pe teritoriul unui alt stat membru și, în consecință, instanța amintită nu ar avea competența internațională să soluționeze o asemenea cerere, în conformitate cu art. 4 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012.
Potrivit instanței de trimitere, nu se poate exclude ca ea să își poată întemeia competența pe o altă dispoziție, și anume art. 7 pct. 1 lit. b) a doua liniuță din respectivul regulament, care figurează în secțiunea 2 din capitolul II din acesta. Totuși, ea ridică problema dacă art. 5 alin. 1 din regulamentul menționat se opune ca aceasta să fie obligată să emită o somație de plată împotriva unui debitor a cărui adresă actuală se află în alt stat membru. În acest context, instanța de trimitere ridică de asemenea problema pertinenței datei la care o adresă actuală a fost înregistrată de debitorul în cauză.
Ca atare, trebuie să se considere că, prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă art. 4 alin. 1 și art. 5 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretate în sensul că se opun ca o reglementare națională, astfel cum a fost interpretată de jurisprudența națională, să confere unei instanțe dintr-un stat membru competența de a emite o somație de plată împotriva unui debitor în privința căruia există motive plauzibile de a se crede că are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru.
Art. 4 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 stabilește norma generală de competență pe care se întemeiază acest regulament, care este cea de la domiciliul pârâtului, indiferent de cetățenia sau naționalitatea acestuia din urmă. Potrivit art. 5 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din capitolul II din acest regulament. Aceste secțiuni cuprind norme de competență specială, norme de competență în materie de asigurări, în materia contractelor încheiate de consumatori, a contractelor individuale de muncă, precum și norme de competență exclusivă și norme privind prorogarea de competență. Din secțiunile menționate rezultă că se poate considera că o instanță dintr-un stat membru dispune de competența internațională pentru a soluționa o cauză împotriva unui pârât care are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru doar în situațiile reglementate de aceleași secțiuni.
În speță, instanța de trimitere ar trebui să poată emite o somație de plată împotriva unui debitor în privința căruia există motive plauzibile de a se crede că avea domiciliul, la data introducerii cererii de somație de plată, într-un alt stat membru decât Republica Bulgaria, dacă își poate întemeia competența pentru a soluționa o astfel de cerere pe una dintre normele de competență enunțate în secțiunile 2-7 din Regulamentul nr. 1215/2012.
Împrejurările care trebuie luate în considerare în vederea stabilirii competenței sunt, așadar, cele existente la data formulării cererii de somație de plată în cauză.
Cu privire la a patra întrebare, prin intermediul acesteia, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă art. 7 din Regulamentul 2020/1784 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o instanță dintr-un stat membru, competentă să emită o somație de plată împotriva unui debitor în privința căruia există motive plauzibile de a se crede că are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru, să se adreseze autorităților competente și să utilizeze mijloacele puse la dispoziție de acest alt stat membru pentru a identifica adresa respectivului debitor în vederea notificării sau a comunicării acestei somații de plată.
Cu titlu introductiv, Curtea a observat că, dacă instanța de trimitere ajunge la concluzia că este competentă să soluționeze cauza principală în temeiul uneia dintre normele de competență enunțate în secțiunile 2-7 din capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012 și, în consecință, că are dreptul să emită somația de plată solicitată împotriva debitorului în cauză, chiar dacă acesta are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru, ea este obligată să notifice sau să comunice această somație de plată debitorului respectiv.
În această privință, conform jurisprudenței Curții, atunci când destinatarul unui act judiciar locuiește în străinătate, notificarea sau comunicarea acestui act intră în principiu în domeniul de aplicare al Regulamentului 2020/1784 și trebuie să fie efectuate prin mijloace prevăzute de acest regulament, cu excepția, printre altele, a situației în care domiciliul sau reședința obișnuită a acestui destinatar este necunoscută (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 19 decembrie 2012, Alder, C-325/11, pct. 24 și 25).
În această din urmă situație, există totuși, în conformitate cu art. 1 alin. 2 din regulamentul menționat, care face trimitere la art. 7 din acesta, o obligație de asistență pentru căutarea adresei destinatarului actului care trebuie să fie notificat sau comunicat.