Sediul materiei
Modalitatea practică de sesizare a CJUE este cuprinsă în Recomandările
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene către instanţele şi tribunalele naţionale
în legătură cu iniţierea procedurilor de întrebare preliminară, act publicat în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338 din 06.11.2012. Recomandările au
fost emise în urma adoptării la Luxemburg a noilor Reguli de procedură ale Curţii
de Justiţie din 25 septembrie 2012 (publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene L 265 din 29.09.2012) şi în baza acestor reguli.
Prin urmare, la acest moment, recomandările constituie sedes materiae pentru cerinţele de fond şi de formă pe care
sesizarea în procedura întrebării preliminare trebuie să le respecte. Două
observaţii se impun: ca urmare a codificării domeniului, devin în bună parte caduce
dezvoltările jurisprudenţiale anterioare ale Curţii cu privire la aceleaşi
aspecte; noţiunea de recomandări utilizată în titulatura documentului nu
înseamnă că îndrumările nu trebuie respectate, ci numai faptul că instanţa
europeană nu poate obliga instanţele naţionale prim emiterea de instrucţiuni
obligatorii, însă poate asigura respectarea regulilor prin respingerea
sesizării.
Când se impune sesizarea
Potrivit recomandărilor, trimiterile care au ca obiect interpretarea pot
avea loc atunci când instanţa naţională consideră necesar pentru soluţionarea
procesului care-i este dedus spre judecată. Instanţele împotriva a căror
decizii nu există căi de atac în dreptul naţional sunt obligate să trimită
Curţii sesizarea cu excepţia cazurilor în care:
- Curtea a statuat deja asupra subiectului (şi nu există un nou context
care să ridice serioase îndoieli cu privire la faptul dacă jurisprudenţa
europeană poate fi aplicată în acel caz);
- dacă corecta interpretare a dreptului în discuţie este evidentă (pct. 12
din Recomandări). Astfel, instanţa naţională, în special când consideră că o
direcţie suficientă este dată de jurisprudenţa anterioară a Curţii, poate
decide însăşi asupra interpretării dreptului Uninii Europene şi aplicării sale
situaţiei de fapt.
Sesizarea este utilă mai ales atunci când este vorba despre o chestiune nouă
de interpretare, de interes general, pentru aplicarea uniformă a dreptului
Uniunii Europene sau când jurisprudenţa existentă nu pare aplicabilă unui set
nou de fapte (pct. 13 din Recomandări).
Este recomandat ca, în raport cu fiecare întrebare trimisă, instanţa
naţională să explice de ce interpretarea pe care o urmăreşte este necesară
pentru a-i permite soluţionarea procesului (pct. 14 din Recomandări).
Forma şi conţinutul sesizării
Sesizarea se face în orice formă permisă de legea naţională ca pas
procedural, conform pct. 20 din Recomandări. În ţara noastră, actul procedural
prin care se realizează în concret sesizarea este încheierea (art. 424 alin. 5
NCPC).
Având în vedere necesitatea traducerii în toate limbile oficiale, sesizarea
trebuie redactată simplu, clar şi precis, evitându-se detalii superflue (pct.
21 din Recomandări).
Punctele 22 şi urm. din Recomandări configurează conţinutul actului de
sesizare, care trebuie să conţină toate informaţiile relevante pentru a se
înţelege în mod clar contextul legal şi factual al procesului de bază. Pe lângă
textul întrebării este necesar ca încheierea să conţină:
- un rezumat al obiectului cauzei şi chestiunile de fapt relevante,
determinate de instanţa de trimitere sau cel puţin o dare de seamă a faptelor
pe care sesizarea se întemeiază;
- conţinutul oricăror prevederi naţionale aplicabile cazului şi, când este oportun,
jurisprudenţa naţională relevantă;
- o expunere a motivelor care au determinat instanţa să întrebe asupra
interpretării anumitor prevederi din dreptul european, precum şi relaţia dintre
acele prevederi şi legislaţia naţională aplicabilă litigiului. Dreptul european
relevant trebuie identificat cu cea mai mare acurateţe posibilă, iar instanţa
naţională îşi poate spune părerea cu privire la răspunsul care se impune.
Sesizarea trebuie să fie datată şi semnată, scrisă de tipar, cu paragrafe
numerotate, iar întrebările să apară într-o secţiune separată şi clar
identificată, preferabil la început sau sfârşit, fiind necesar ca ele să poată
fi înţelese de sine stătător, fără referiri la motivele sesizării.