Exact cu un an în urmă, preşedintele rus, Vladimir Putin, a dat ordinul de intervenţie militară în apărarea celor două republici populare din Donbas, presate şi persecutate continuu de la pacea mincinoasă de la Minsk (minciuni recunoscute acum atât de Merkel, cât şi de Hollande, semnatari ai acordurilor fictive).
O intervenţie justă şi justificată, cum am arătat deja, mult prea multă vreme tergiversată. Chiar dacă nu ar fi corectă poziţia rusească, atitudinea belicoasă a Vestului e ridicolă şi pune în pericol întreaga lume. Există o singură variantă posibilă, Victoria ruşilor. Toate restul înseamnă dezastru global. Înghesuită de multă vreme, cu NATO târându-se necontenit înspre graniţele sale, într-o agresiune constantă, neprovocată, stupidă, Rusia ar putea simţi că e obligată să arunce în aer toată şandramaua, lansând întregul arsenal nuclear (nu e posibil un război nuclear limitat, cum se vehiculează în mod periculos în Vest, doar nu o să-i prindă pe ruşi eventualul sfârşit al lumii cu arme nucleare rămase în stoc...). Acesta este pericolul real, iar salvarea nu poate fi decât o victorie rusească.
Acum vedem de fapt cât de necesară a fost intervenţia ruşilor. Ucrainenii aveau (şi au încă) o armată masivă masată la doar câţiva kilometri de oraşul Doneţk, de unde (Avdeevka) încă nu a fost îndepărtată şi împotriva căreia un atac frontal ar fi extrem de dificil şi costisitor (ruşii încearcă să o înconjoare cu o buclă foarte largă, un “cleşte” din două părţi, aflat încă într-o fază incipientă).
Dificultăţile războiului au fost sporite de faptul că ucrainenii se ascund în oraşe şi după populaţie, trag din blocuri, se fortifică în fabrici, şi provoacă raderea acestora. Modul barbaric în care se manifestă se observă şi în raport cu propria populaţie. Iau cetăţenii la oaste cu arcanul de pe stradă, e plin de clipuri în care patrioţii se zbat în neştire, evident, de chef de luptă. Tot ucrainenii utilizează trupe de blocaj, precum cele SS sau NKVD din al doilea război mondial, şi sunt în regim de mobilizare generală pentru carnea de tun între 16 şi 65 de ani. Ce mai, populaţia ucraineană e asuprită de o conducere trădătoare şi abuzivă, dictatorială. Şi coruptă cât încape...
Un an de război aduce şi pericolul actual cel mai mare: posibila agresiune ucraineană asupra Republicii Transnistene. E vorba despre foamea de muniţii a ucrainenilor, care au pus ochii pe depozitele consistente existente acolo şi pe perspectiva asigurării unei aprovizionări mai sigure. Cu un lacheu NATO preşedinte în Republica Moldova, lucrurile nu arată prea bine...
Din punct de vedere militar, cea mai mare diferenţă faţă de 2014-2015 este emergenţa pe scară mare a dronelor, îndeosebi a celor mici, comerciale. Acestea sunt folosite atât pentru lansare de grenade, cât şi pentru efectuarea de recunoaşteri şi corectarea artileriei.
O altă evoluţie de impact este apariţia providenţială a Grupului Wagner, format iniţial localnici din Lugansk şi devenit între timp probabil forţa de asalt cea mai de success a ruşilor.
A treia trăsătură specială a acestui conflict poate fi socotită omniprezenţa tranşeelor şi fortificaţiilor. Nimeni nu credea că acestea mai au un rol pe câmpul de luptă, dar iată că îl au chiar pe cel principal.
La acest stadiu, ambele armate se confruntă cu lipsa muniţiei. Ucrainenii au consumat tot ce aveau şi mare parte din rezervele de proiectile de 122 mm şi 152 mm existente în fostele ţări ale Pactului de la Varşovia care au trecut la adversar, fiind obligaţi să recurgă la muniţia NATO, pe cale să dispară şi ea.
Deşi nu părea să fie cândva o problemă pentru Rusia, după ceva timp în care se zvonea că ritmul de utilizare a muniţiei s-a înjumătăţit, iată că au apărut primele blocaje. Şi încă la trupele de elită, o mare problemă, de care a ajuns să se plângă până şi Evgheni Prigojin. Încă nu ştim dacă s-a rezolvat, şeful Wagner spunând totuşi că – pe hârtie – trenul cu muniţii destinate lor e pe drum.
Insuficienţa muniţiei (pe cale să fie rezolvată de chinezi?) pare mai degrabă efectul unei slabe organizări, decât a sancţiunilor impuse. La urma urmei, chiar dacă nu ai cipuri să le pui rachetelor, bombelor inteligente şi dronelor, poţi pune circuite electronice de dimensune normală, neminiaturizate.
Armament însă există încă din plin, nu au ajuns încă la obuzierele D-1 şi la alte arme vechi, deşi se mai văd din când în când la trupele celor două republici. Obuzierul tractat D-30, tunul-obuzier tractat D-20, tunul Rapira (tunul-lunetist, antitanc) sunt suficiente deseori ca artilerie pentru un război ca lumea, dacă ai personal priceput, logistică şi muniţie de-ajuns.
S-a văzut în război că ruşii au şi ei, ca toţi alţii, generaţii slabe, oameni de tip nou, pe care nu se poate pune nici o bază. Dar există încă şi războinici, iar ei vor face diferenţa, în pofida înverşunării ucrainene, vastei superiorităţi numerice şi armelor vestice.
Economic, Rusia poate mult mai mult, dar, pe lângă problemele de producere muniţie, a dat dovadă de naivităţi în curs de remediere, totuşi. Important e că s-a schimbat paradigma: după ce Rusia s-a cramponat, auto-iluzionându-se, de relaţii cu Vestul, în loc să le reprime cu totul, par să fi înţeles marea şansă oferită de protecţionism. Dar nici măcar nu sunt obligaţi la protecţionism, au o întreagă lume cu care să facă afaceri. Oricum, populaţia a resimţit foarte puţin sancţiunile impuse de vestici. Chiar e o tragedie să rămâi fără MacDonalds? E o binefacere, de fapt...
Ruşii şi lumea liberă de americani sunt în curs de implementare de mecanisme de plată bilaterală, în monedele naţionale, rolul (privilegiul, cum îi spun unii) dolarului fiind pe ducă.
Pe fronul informaţional, la noi propaganda ucraineană pro-NATO este deşanţată, universală, prezentă peste tot. Chiar şi la americani se mai întâlnesc voci raţionale în media alternativă, aici, deloc.
