Motto: „De aia nu avem sănătate mentală în ţara
asta, că populaţia se împarte în mare măsură între opresori (psihopaţi) şi
oprimaţi (depresivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recunoaşte?”
Prof. dr. Aurel
Romila (medic psihiatru), interviu acordat pentru Formula As
Am remarcat
acest interviu al profesorului Romilă cu ceva vreme în urmă, în acest an, şi
l-am postat pe pagina mea de facebook. Ca o coincidenţă fericită, venea într-un
moment în care fusesem introdus în subiect de nişte observaţii proprii,
empirice, directe, conştientizate într-o matrice coerentă prin lectura câtorva
studii americane care au răzbătut până în presa mainstream, iar acum concluziile lor sunt atât de comune încât
aproape că nu mai există canal de pe Youtube care să nu conţină şi un material
dedicat lor.
Profesorul mai
arată (dintre cugetările pe care le consider de esenţă şi care mă scutesc de
redarea evoluţiei propriilor mele observaţii, printr-un apel facil la
autoritate) că persoanele care ocupă posturi cheie în ţară sunt psihopaţi, în
mare parte. La rândul lor, americanii au identificat aceeaşi penetrare a
psihopaţilor în conducerile marilor companii, găsind o proporţie mare de
psihopaţi printre CEO ai acestora (CEO=chief
executive officer, directorul executiv, managerul/directorul general pe
continent). Americanii pun acest aparent succes pe seama unei abilităţi
inerente condiţiei lor pseudo-medicale; eu sunt mai sceptic: NU este vorba
despre o abilitate sau cel puţin nu în sensul pozitiv al noţiunii.
Comportamentul manipulativ, mincinos, disimulat, fără remuşcări, poate aduce o
avansare într-un sistem cu reguli laxe, cum sunt cel judiciar românesc şi cel
funcţionăresc din corporaţii, două reflexii ale mandarinismului. Am remarcat la
psihopaţi mari dificultăţi de comprehensiune, contrar a ce spun americanii. În
justiţie acestea se traduc prin greutatea înţelegerii unui dosar, a stării de
fapt, a relevanţei petitelor şi textelor de lege, a unei poziţii exprimată de
parte. Cei din justiţie astfel pot fi recunoscuţi: înţeleg greu, fură idei,
aşteaptă să audă de la alţii mai întâi, nu reuşesc să se ţină de reguli, de
atribuţiile de conducere, dacă le au, de buna practică accesibilă celorlalţi
fără un efort deosebit.
Domnul psihiatru
spune că „dacă socoţi societatea ca o fracţie, atunci o să observi la mijloc un
strat subţire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte
puţini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus şi în
jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din
populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă
îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru
psihopaţi, care au ocupat toate posturile-cheie în ţară”. Clasificarea şi
surprinderea proporţiilor vin din partea unui specialist, care poate aproxima cu
acurateţe suficientă dimensiunile fenomenului.
Cine sunt deci
cei din stratul care ne apasă? Cum recunoaştem psihopaţii? Îndeobşte, se
citează ca principală trăsătură egocentrismul şi absenţa empatiei. Dar nu este
vorba numai despre o absenţă, de un gol într-un loc anume din personalitatea
umană, ci despre o golire, care poate a intervenit înainte ca deschiderea
înspre semeni să fi început, să se fi realizat, să se fi desăvârşit. Ceva
definitoriu pentru fiinţa umană s-a alcătuit incomplet, lăsând un gol care a
fost umplut de o spaimă, de o conştientizare a unui eşec, de un simţământ de
nedesăvârşire, faţă de un reper prestabilit de ei înşişi, sau indus de părinţi,
sau inoculat de societate; de aceea se amintesc de traume din copilărie ca şi
constante în precedenţă, de un pas alunecat cândva, de un obstacol care a pus o
piedică decisivă creşterii personalităţii. Această spaimă injectată, acest
sentiment de depăşire, de imposibilitate de a palpa, trăi şi îmblânzi
realitatea, declanşează comportamentul în discuţie; cei atinşi trişează la
jocul vieţii, pe care nu-l pot stăpâni şi trebuie să-l dribleze. Se dezvoltă
astfel – fără putinţă de a fi eradicat sau corectat ulterior – un tipar
înrădăcinat adânc de minciună, de scenetă, de insistenţă până la oboseală
fizică, de fixaţie; te obosesc până cedezi să-i crezi. Căci asta e miza. Se vor
crezuţi; de fapt, cerşesc o acceptare, o recunoaştere, în felul acesta sucit.
Dacă minciuna le-a izbutit, se reconfortează crezând că au primit o confirmare,
că au cârpit batista golul din personalitatea lor, că şi-au amăgit spaima
inadecvării, a imposibilităţii de a concura cu ceilalţi „în limitele jocului”;
psihopaţii au de fapt nişte complexe de inferioritate grave.
Cu toată deferenţa
cuvenită din partea unui profan într-un domeniu din care poate percepe numai
nişte frânturi străfulgerate şi ale cărui concluzii nu pot fi decât
preponderent intuitive şi empirice, nu solid fundamentate ştiinţific,
îndrăznesc totuşi să mă îndepărtez de pesimisumul profesorului: „Suntem
condamnaţi la ratare de nişte psihopaţi. Şi asta nu de ieri, de azi. Iorga,
Titulescu, câţi oameni de valoare nu au fost eliminaţi din societate de nişte
nimicuri, de nişte anonimi?”. Mica mea experienţă cu psihopaţii arată că situaţia
nu este atât de dramatică.
În plus, contrar a ceea ce psihologii americani îndeamnă a se face, evitarea în cât mai mare măsură a oricărui contact cu psihopaţii, cred că este bine ca aceştia să fie confruntaţi; în nici un caz nu trebuie să empatizăm cu ei, empatia este pentru pătura subţire de mijloc, în rest e risipită degeaba. Bineînţeles, reţeta specialiştilor e mai bună, dar este inaplicabilă în sistemul judiciar: te loveşti vrând-nevrând de ei. Bunăoară, să imaginăm o situaţie în care atât preşedintele de secţie, cât şi preşedintele de instanţă sunt psihopaţi. Nu cred că este o ipoteză cu totul improbabilă, nici pe departe. Confruntarea lor e relativ uşor de făcut, dar ea declanşează o reacţie fără pauză, fără recul, continuă şi de intensitate. Când descoperi un fals şi îl pui în lumină, apar altele, din ce în ce mai făţişe şi uşor de observat. La fel cu minciunile, la fel cu scenetele. Repetabilitatea şi irepresibilitatea comportamentului psihopat sunt de o constanţă şi o precizie de cronometru elveţian, iar energia desfăşurată de aceştia e mult mai mare decât cea a oamenilor obişnuiţi; până la urmă însă se încurcă în propriile minciuni. Nu îşi primesc confirmarea pe care o caută, nu te-au „dus”, rămân în spaima neîmplinirii cu care nu pot sta singuri nici măcar o secundă (spun unii autori americani că este cea mai mare provocare la adresa lor aceea de a nu se plictisi, trebuie să-şi umple timpul cu ceva; eu cred că este doar o frică de a rămâne singuri cu spaima lor inerentă.
În plus, contrar a ceea ce psihologii americani îndeamnă a se face, evitarea în cât mai mare măsură a oricărui contact cu psihopaţii, cred că este bine ca aceştia să fie confruntaţi; în nici un caz nu trebuie să empatizăm cu ei, empatia este pentru pătura subţire de mijloc, în rest e risipită degeaba. Bineînţeles, reţeta specialiştilor e mai bună, dar este inaplicabilă în sistemul judiciar: te loveşti vrând-nevrând de ei. Bunăoară, să imaginăm o situaţie în care atât preşedintele de secţie, cât şi preşedintele de instanţă sunt psihopaţi. Nu cred că este o ipoteză cu totul improbabilă, nici pe departe. Confruntarea lor e relativ uşor de făcut, dar ea declanşează o reacţie fără pauză, fără recul, continuă şi de intensitate. Când descoperi un fals şi îl pui în lumină, apar altele, din ce în ce mai făţişe şi uşor de observat. La fel cu minciunile, la fel cu scenetele. Repetabilitatea şi irepresibilitatea comportamentului psihopat sunt de o constanţă şi o precizie de cronometru elveţian, iar energia desfăşurată de aceştia e mult mai mare decât cea a oamenilor obişnuiţi; până la urmă însă se încurcă în propriile minciuni. Nu îşi primesc confirmarea pe care o caută, nu te-au „dus”, rămân în spaima neîmplinirii cu care nu pot sta singuri nici măcar o secundă (spun unii autori americani că este cea mai mare provocare la adresa lor aceea de a nu se plictisi, trebuie să-şi umple timpul cu ceva; eu cred că este doar o frică de a rămâne singuri cu spaima lor inerentă.
