Prin
Hotărârea din 28 februarie 2019 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera
a doua), pronunţată în cauza C-579/17, în procedura BUAK Bauarbeiter-Urlaubs
- u. Abfertigungskasse împotriva Gradbeništvo Korana d.o.o., Curtea a declarat că:
„Art. 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012
al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind
competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă
şi comercială trebuie interpretat în sensul că o acţiune prin care se urmăreşte
obţinerea plăţii unei creanţe constituite din contribuţii suplimentare pentru
indemnizaţia de concediu plătit, deţinută de un organism colectiv de drept public
împotriva unui angajator, în temeiul detaşării într-un stat membru a unor
lucrători al căror loc de muncă obişnuit nu se află în acest stat membru sau în
cadrul punerii la dispoziţie de forţă de muncă în acest stat membru ori
împotriva unui angajator al cărui sediu este situat în afara teritoriului
statului membru respectiv în temeiul angajării de lucrători al căror loc de
muncă obişnuit se află în acelaşi stat membru, intră în domeniul de aplicare al
acestui regulament, în măsura în care modalităţile de exercitare a unei
asemenea acţiuni nu derogă de la normele de drept comun şi, în special, nu
înlătură posibilitatea instanţei sesizate de a verifica temeinicia datelor pe
care se bazează constatarea creanţei respective, aspect a cărui verificare este
de competenţa instanţei naţionale“.
Prin
întrebarea formulată, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se
stabilească dacă art. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în
sensul că o acţiune prin care se urmăreşte obţinerea plăţii unei creanţe
constituite din contribuţii suplimentare pentru indemnizaţia de concediu
plătit, deţinută de un organism colectiv de drept public împotriva unui
angajator, în temeiul detaşării într-un stat membru a unor lucrători al căror loc
de muncă obişnuit nu se află în acest stat membru sau în cadrul punerii la
dispoziţie de mână de lucru în acest stat membru ori împotriva unui angajator
al cărui sediu este situat în afara teritoriului statului membru menţionat
pentru angajarea de lucrători al căror loc de muncă obişnuit se află pe
teritoriul acestuia, intră în domeniul de aplicare al acestui regulament.
În
litigiul principal, BUAK, care are sediul în Viena, este un organism colectiv
de drept public, care are ca misiune gestionarea şi cu plata indemnizaţiilor de
concediu plătit ale lucrătorilor din sectorul construcţiilor.
Korana,
întreprindere de drept sloven, a detaşat lucrători în Austria, pentru
executarea unor lucrări de construcţie. La 18 octombrie 2016, BUAK a sesizat Arbeits und Sozialgericht Wien
(Tribunalul pentru Litigii de Muncă şi Securitate Socială din Viena, Austria)
cu o acţiune prin care urmărea să obţină de la Korana plata sumei de 38.477,50
euro, majorată cu dobânzi şi cu cheltuieli de judecată, în temeiul
contribuţiilor suplimentare datorate de această societate, pentru zilele de
lucru efectuate de lucrători detaşaţi de aceasta în Austria începând din luna
februarie a anului 2016 şi până în luna iunie a anului 2016.
În
susţinerea cererii sale, BUAK arăta că, în calitate de casă pentru concedii
plătite, avea dreptul să solicite angajatorului o contribuţie suplimentară,
constituită în special din indemnizaţia de concediu plătit şi din cheltuielile
administrative, calculată pentru fiecare zi de lucru efectuată de un lucrător
în sectorul construcţiilor în Austria, conform unei metode de calcul stabilite
prin lege.
Prin
hotărârea din 28 aprilie 2017, pronunţată în lipsa Korana, instanţa menţionată
a admis în totalitate cererea BUAK. Această hotărâre, care a fost notificată
Korana la 21 iunie 2017, a dobândit, în lipsa unei opoziţii din partea
acesteia, autoritate de lucru judecat. În timpul procedurii în urma căreia s-a
pronunţat hotărârea respectivă, instanţa menţionată nu pare să îşi fi verificat
competenţa conform Regulamentului nr. 1215/2012.
La
31 iulie 2017, în vederea executării acestei hotărâri, BUAK a formulat în faţa
aceleiaşi instanţe o cerere privind eliberarea certificatului vizat la art. 53
din regulamentul menţionat.
Instanţa
de trimitere subliniază că eliberarea unui astfel de certificat, în sensul art.
53 din Regulamentul nr. 1215/2012, este supusă condiţiei ca procedura în urma
căreia s-a pronunţat hotărârea din 28 aprilie 2017 să facă parte din materia
civilă şi comercială, în sensul art. 1 alin. 1 din regulamentul menţionat, ceea
ce nu ar reieşi în mod clar din împrejurările cauzei principale.
În
această privinţă, instanţa menţionată arată că, spre deosebire de situaţiile
pur interne, în cadrul cărora BUAK este abilitată, în temeiul art. 25 alin. 3
din BUAG, să emită ea însăşi o listă a sumelor restante din contribuţiile
suplimentare reclamate, care reprezintă un titlu executoriu ce poate constitui
temeiul unei proceduri de executare silită, ea nu ar dispune de aceeaşi
competenţă în ceea ce priveşte sumele restante referitoare la lucrătorii detaşaţi
al căror loc de muncă obişnuit nu se află în Austria, deoarece ar fi obligată
să sesizeze Tribunalul pentru Litigii de Muncă şi Securitate Socială din Viena
în vederea obţinerii plăţii contribuţiilor suplimentare menţionate.
Instanţa
de trimitere arată de asemenea că anumite împrejurări specifice procedurii în
urma căreia s-a pronunţat hotărârea din 28 aprilie 2017 ar putea conferi acesteia un
caracter de drept public. Astfel, această instanţă susţine că, în cadrul unei
acţiuni în plata unei creanţe constituite din contribuţii suplimentare privind
indemnizaţia de concediu plătit, cel care invocă în mod direct drepturile nu
este lucrătorul, întrucât acţiunea este exercitată împotriva angajatorului în
vederea recuperării contribuţiilor suplimentare al căror cuantum, stabilit prin
ordin al ministrului federal competent, acoperă şi cheltuielile de gestiune ale
BUAK. Pe de altă parte, pe lângă competenţele de investigare de care ar dispune
BUAK în cazul încălcării de către angajator a obligaţiei sale de informare,
aceasta ar putea de asemenea să încheie acorduri cu alte organisme de
securitate socială.
Instanţa
menţionată precizează că, în caz de nerespectare de către angajator a
obligaţiilor sale de informare, BUAK are dreptul de a calcula contribuţiile suplimentare
datorate de către acesta întemeindu-se pe propriile investigaţii. Într-un
asemenea caz, competenţele instanţei sesizate cu o acţiune în plata unei
creanţe constituite din contribuţii suplimentare pentru indemnizaţia de
concediu plătit s-ar limita la o simplă examinare a condiţiilor de aplicare a acestei
dispoziţii, excluzând orice examinare a temeiniciei creanţei menţionate.
În
aceste condiţii, Tribunalul pentru
Litigii de Muncă şi Securitate Socială din Viena a hotărât să suspende
judecarea cauzei şi să adreseze Curţii întrebarea preliminară.
Curtea
a considerat, cu titlu introductiv şi având în vedere faptul că întrebarea
preliminară priveşte art. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 în totalitate, este
necesar, în primul rând, să se examineze dacă o hotărâre precum cea pronunţată
la 28 aprilie 2017 de instanţa de trimitere ca urmare a cererii BUAK şi pentru
executarea căreia aceasta solicită eliberarea certificatului prevăzut la art.
53 din acest regulament face parte din materia civilă şi comercială, în sensul
art. 1 alin. 1 din regulament, şi, în caz afirmativ, să se cerceteze, în al
doilea rând, dacă o asemenea hotărâre intră în domeniul de aplicare al
excluderii legate de securitatea socială, aspect care nu interesează prezenta
notă.
Curtea
a amintit că rezultă din jurisprudenţa sa constantă că, în măsura în care
Regulamentul nr. 1215/2012 abrogă şi înlocuieşte Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000
privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în
materie civilă şi comercială, interpretarea dată de Curte în ceea ce
priveşte dispoziţiile acestui din urmă regulament este valabilă şi pentru
Regulamentul nr. 1215/2012 atunci când dispoziţiile celor două instrumente ale
dreptului Uniunii pot fi calificate ca echivalente (Hotărârea din 15 noiembrie
2018, Hellenische Republik, C-308/17,
punctul 31 şi jurisprudenţa citată).
Cu
privire la noţiunea „materie civilă şi comercială”, în
sensul art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, Curtea a remarcat că potrivit
unei jurisprudenţe constante, pentru a asigura, în măsura posibilului,
egalitatea şi uniformitatea drepturilor şi a obligaţiilor care decurg din
Regulamentul nr. 1215/2012 pentru statele membre şi pentru persoanele
interesate, noţiunea „materie civilă şi comercială” care figurează la art. 1
alin. 1 din acesta nu trebuie interpretată ca reprezentând o simplă trimitere
la dreptul intern al unui stat membru. Noţiunea respectivă trebuie considerată
o noţiune autonomă, care trebuie
interpretată prin referire, pe de o parte, la obiectivele şi la sistemul
regulamentului amintit şi, pe de altă parte, la principiile generale care reies
din ansamblul ordinilor juridice naţionale (Hotărârea din 9 martie 2017, Pula Parking, C-551/15,
punctul 33 şi jurisprudenţa citată).
În
plus, necesitatea asigurării bunei funcţionări a pieţei interne, precum şi a
evitării pronunţării în statele membre a unor hotărâri ireconciliabile, în
interesul funcţionării armonioase a justiţiei, impun reţinerea unei
interpretări largi a respectivei noţiuni „materie civilă şi comercială” (a se
vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2009, German Graphics
Graphische Maschinen, punctele 22 şi 23).
Pentru
a stabili dacă o materie intră sau nu intră în domeniul de aplicare al
Regulamentului nr. 1215/2012, trebuie să se identifice raportul juridic
existent între părţile din litigiu şi să se examineze temeiul şi modalităţile
de exercitare a acţiunii formulate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11
aprilie 2013, Sapir şi alţii, C-645/11,
punctele 32 şi 34, precum şi Hotărârea din 12 septembrie 2013, Sunico şi alţii, C-49/12,
punctul 35).
Astfel
cum a afirmat Curtea în mod repetat, deşi anumite litigii dintre o autoritate
publică şi o persoană de drept privat pot intra în domeniul de aplicare al
Regulamentului nr. 1215/2012, situaţia este diferită atunci când autoritatea
publică acţionează în exercitarea puterii publice (a se vedea în acest sens
Hotărârea din 12 septembrie 2013, Sunico
şi alţii, C-49/12, punctul 34 şi jurisprudenţa citată). Astfel, manifestarea unor
prerogative de putere publică de către una dintre părţile din litigiu din cauza
exercitării de către aceasta a unor puteri exorbitante în raport cu normele
aplicabile în relaţiile dintre particulari exclude un asemenea litigiu din
materia civilă şi comercială în sensul art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr.
1215/2012 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 23 octombrie 2014, flyLAL-Lithuanian Airlines, C-302/13,
punctul 31).
În
speţă, este necesar să se observe, cu titlu introductiv, că, având în vedere
jurisprudenţa menţionată la punctul precedent, calitatea de organism colectiv
de drept public a BUAK nu are, în sine, incidenţă asupra naturii raporturilor
juridice dintre aceasta şi Korana.
În
ceea ce priveşte, în primul rând, temeiul juridic al acţiunii în urma căreia s-a
pronunţat hotărârea în legătură cu executarea căreia BUAK a solicitat
eliberarea certificatului prevăzut la art. 53 din Regulamentul nr. 1215/2012,
rezultă din decizia de trimitere că, potrivit art. 21 din legea austriacă,
costul indemnizaţiilor de concediu plătit achitate de BUAK este finanţat prin
contribuţiile suplimentare la salariu pe care angajatorul este obligat să le
achite. Deşi cuantumul acestor contribuţii suplimentare este stabilit prin
ordin al ministrului federal al muncii şi al afacerilor sociale, reiese din
observaţiile BUAK, precum şi din cele ale guvernului austriac că acest ordin
defineşte numai modalităţile de calcul al contribuţiilor suplimentare
respective, luând ca bază salariul stabilit prin convenţia colectivă vizată.
Pe
de altă parte, potrivit art. 33f alin. 2 din legea austriacă, creanţa
reprezentând indemnizaţia de concediu plătit a cărei debitoare faţă de
lucrătorii detaşaţi este BUAK se naşte în cuantumul drepturilor la indemnizaţie
în temeiul cărora angajatorul achită contribuţiile suplimentare stabilite.
În
plus, însăşi instanţa de trimitere precizează că indemnizaţia respectivă, care
este finanţată din contribuţiile suplimentare a căror plată este solicitată în
speţă, face parte din remuneraţia datorată, în temeiul contractului de muncă,
de angajator pentru munca efectuată de lucrător.
În
consecinţă, în măsura în care obligaţia angajatorului de a achita contribuţiile
suplimentare este legată în mod intrinsec de drepturile, de natură civilă, ale
lucrătorilor la indemnizaţia de concediu plătit, o examinare a temeiului
acţiunii care a condus la hotărârea din 28 aprilie 2017, nu se opune concluziei
potrivit căreia creanţa statului austriac şi, prin urmare, o acţiune care are
ca obiect plata acesteia prezintă de asemenea aceeaşi natură civilă.
În
ceea ce priveşte, în al doilea rând, modalităţile de exercitare a acţiunii care
au condus la hotărârea respectivă, reiese din dispoziţiile legii austriece că,
spre deosebire de situaţiile pur interne, în care BUAK poate ea însăşi să emită
o listă a sumelor restante care constituie un titlu executoriu, aceasta
trebuie, în ceea ce priveşte sumele restante referitoare la lucrători detaşaţi
al căror loc de muncă obişnuit nu se află în Austria, să urmărească în justiţie
plata contribuţiilor suplimentare neplătite.
În
plus, atunci când, ca urmare a nerespectării obligaţiei de informare, BUAK, în
conformitate cu art. 22 alin. 5 din legea austriacă, a calculat cuantumul
contribuţiilor suplimentare întemeindu-se pe propriile investigaţii, „angajatorul
datorează contribuţiile suplimentare astfel calculate”, astfel cum prevede art.
33h alin. 2b.
În
ceea ce priveşte întinderea controlului exercitat de instanţă în cazul acţiunii
în plata unei creanţe constituite din contribuţii suplimentare pentru
indemnizaţia de concediu plătit, al cărei cuantum a fost calculat chiar de BUAK
pe baza propriilor investigaţii, instanţa de trimitere arată că un astfel de
calcul prezintă un efect constitutiv, competenţele de care dispune acest
organism diferenţiindu-l de un simplu particular. Această instanţă concluzionează că, ţinând
seama de modul său de redactare, art. 33h alin. 2b din legea austriacă ar putea
fi interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte sumele restante referitoare la
lucrători detaşaţi al căror loc de muncă obişnuit nu se află în Austria,
competenţele instanţei se limitează la o simplă examinare a condiţiilor de
aplicare a dispoziţiei menţionate, astfel încât, dacă condiţiile respective
sunt îndeplinite, instanţa nu poate proceda la o examinare a fondului în ceea
ce priveşte exactitatea creanţei de care se prevalează BUAK.
Această
interpretare a reglementării naţionale este contestată atât de BUAK, cât şi de
guvernul austriac, care afirmă că, în cadrul unei proceduri privind plata unei
creanţe constituite din contribuţii suplimentare pentru indemnizaţia de
concediu plătit pentru lucrătorii detaşaţi, instanţa austriacă exercită un
control complet al tuturor elementelor cererii.
În
această privinţă, trebuie amintit că, în cadrul unei proceduri introduse în
temeiul articolului 267 TFUE, nu este de competenţa Curţii să se pronunţe cu
privire la interpretarea dispoziţiilor naţionale, o asemenea interpretare fiind
astfel de competenţa exclusivă a instanţelor naţionale (Hotărârea din 27
octombrie 2009, ČEZ, C-115/08,
punctul 57 şi jurisprudenţa citată).
În
consecinţă, în măsura în care art. 33h alin. 2b din legea austriacă situează
BUAK pe o poziţie juridică derogatorie de la normele de drept comun care
reglementează modalităţile de exercitare a unei acţiuni în plată, atribuind un
efect constitutiv constatării de către aceasta a creanţei solicitate şi
înlăturând, potrivit instanţei de trimitere, posibilitatea instanţei sesizate
cu o asemenea acţiune să verifice temeinicia datelor pe care se bazează această
constatare, este necesar să se constate că acest organism ar acţiona, în
această ipoteză, în temeiul unei prerogative proprii de drept public conferite
de lege.
În
măsura în care aceasta ar fi situaţia în litigiul principal, aspect a cărui
verificare revine instanţei de trimitere, rolul jucat de BUAK nu poate fi
caracterizat, în acest context specific, ca fiind acela al unui simplu organism
colectiv de drept public care are ca misiune colectarea resurselor destinate
plăţii indemnizaţiilor prevăzute de legea austraică. Astfel, într-un
asemenea caz, BUAK ar trebui considerată ca acţionând în exercitarea puterii
publice în cadrul unui litigiu precum cel care a condus la pronunţarea
hotărârii din 28 aprilie 2017, ceea ce ar avea o incidenţă importantă asupra
modalităţilor de exercitare şi deci asupra înseşi naturii acestei proceduri,
astfel încât litigiul menţionat nu s-ar încadra în noţiunea „materie civilă şi
comercială” şi, prin urmare, nici nu ar intra în domeniul de aplicare al Regulamentului
nr. 1215/2012.
În
ceea ce priveşte alte prerogative de care dispune în mod specific BUAK,
subliniate de instanţa de trimitere, precum perceperea de către BUAK a unor
cheltuieli de gestionare al căror cuantum se ridică la 1 %-2 % din contribuţiile
suplimentare sau posibilitatea acesteia de a încheia acorduri cu alte organisme
de securitate socială, în măsura în care prima pare neglijabilă, iar a doua
pare să fie, potrivit explicaţiilor furnizate în această privinţă de guvernul
austriac în şedinţă, întemeiată pe încheierea contractelor de drept privat,
acestea nu pot avea ca efect excluderea din materia civilă şi comercială, în
sensul art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, a procedurii care a
condus la pronunţarea unei hotărâri precum cea în discuţie în litigiul
principal.
În
ceea ce priveşte competenţele de investigare de care dispune BUAK în cazul
încălcării de către angajator a obligaţiei sale de informare, trebuie să se
constate că nici acestea nu sunt, în sine, de natură să confere un caracter de
drept public unei proceduri precum cea care a condus la hotărârea din 28
aprilie 2017.
Astfel,
prerogativele menţionate la cele două puncte precedente nu au nici o incidenţă
asupra calităţii în temeiul căreia BUAK acţionează în cadrul unei proceduri
precum cea în discuţie în litigiul principal şi nu modifică natura şi nici nu
determină desfăşurarea acesteia.
