Foarte bun articolul lui Alexandru
Amititeloaie, Pensiile speciale, factor
de fragmentare antagonică a societăţii, din “Lumea” nr. 4/2019, p. 103-107,
preluat transcris în format electronic din “Jurnal de Neamţ”.
Corectă, mai
ales, este definiţia pe care o dă autorul pensiilor speciale: “pensii speciale,
pensii stabilite prin derogare de la principiul contributivităţii”. Aceasta
este într-adevăr definiţia pensiei speciale, pe care este bine să ne-o amintim
permanent, în condiţiile în care un partid dubios, PMP (Partidul Mişcarea
Populară), disociază într-un mod pervers pensiile nealiniate contributiv în
pensii “speciale” (rele) şi pensii “de serviciu” (chipurile bune, zic ei), în
scopul evident de a proteja componenţii aparatului de represiune al statului
român, gata oricând să-şi gazeze în stradă proprii cetăţeni.
Iată întreg
paragraful: “Pe de altă parte,
justificarea pensiilor speciale este una falsă şi imorală. Se invocă frecvent că anumite categorii profesionale date fiind condiţiile grele de muncă şi riscurilor la care se expun, ar merita
pensii speciale, pensii stabilite prin derogare de la principiul
contributivităţii. Este vorba de militari, magistraţi, aviatori etc. Iată ce
motivaţie doar de prostit lumea, pentru că în realitate acest statut
privilegiat s-a extins şi se extinde la tot felul de categorii profesionale,
exclusiv după calcule politice”.
Articolul
integral:
"Populaţia unei
ţări, numită şi societate, constituie componenta cea mai importantă a unui
stat, alături de teritoriul pe care ea trăieşte şi puterea care o diriguieşte.
De aceea, tăria unui stat, vitalitatea sa sunt dependente, într-o proporţie
covârşitoare, de nivelul calitativ ai populaţiei, înţelegând prin aceasta
starea ei de sănătate, echilibrul şi armonia dintre generaţii, nivelul de
instruire, educaţie, civilizaţie, cultură şi calificare profesională,
ataşamentul faţă de valorile etnoculturale care o definesc şi, nu în ultimul
rând, credem noi, fără a epuiza paleta largă a acestor elemente definitorii,
coeziunea şi unitatea internă sub auspiciile unui scop comun – veşnicia
neamului de care aparţine. Fără a nega diversitatea firească, naturală a
societăţii, este lesne de înţeles că supravieţuirea şi dezvoltarea ei n-ar fi
posibilă fără aportul unor factori de coeziune, care se cer stimulaţi şi
cultivaţi pentru ca acea societate, naţiune, popor sau oricare formă de
comuniune să aibă viitor.
Este lesne de
înţeles că o populaţie nu-şi poate dobândi un nivel calitativ superior într-un
timp scurt. Stimulentele sale, enumerate mai sus, nu acţionează instantaneu,
efectele lor se produc după lungi perioade de timp, într-o conjugare fecundă a
tuturor. De aceea, astfel de proiecte ar trebui ferite de subordonare politică,
pentru că mandatul politic este scurt şi croit după interesele limitate şi
egoiste ale celor ce-l adjudecă. Numai în măsura în care un astfel de proiect
transcende diversitatea politică şi alternanţa la guvernare, iar puterea,
indiferent de orientarea ei doctrinară, este obligată să-l includă în propriul
program şi să-l urmeze cu fidelitate, credem noi c-ar putea produce efectele
dorite şi aşteptate de fiecare generaţie.
Toate
guvernările de care a avut parte România în ultimii 30 de ani n-au acordat un
minim de atenţie factorilor de care depinde dezvoltarea armonioasă şi sănătoasă
a populaţiei. Din contră, voit sau nu, au subminat-o din toate punctele de
vedere. Dovada cea mai evidentă, incontestabilă, pentru o astfel de apreciere
sunt indicatorii. Ei arată o prăbuşire dezastruoasă faţă de nivelul anului
1990. Nu e cazul să intrăm în amănunte, dar să privim, chiar şi sumar, însă cu
obiectivitate, asupra câtorva domenii cum ar fi sănătatea, învăţământul,
cultura, educaţia, demografia, coeziunea socială etc. Cu câteva excepţii de nişă
şi nesemnificative, situate în zona de interes a puterii, peste tot societatea
românească înregistrează un declin îngrijorător, ce pune sub semnul întrebării
chiar şi perspectivele sale de viitor.
Ignorarea
factorilor de dezvoltare socială s-a conjugat într-un plan malefic cu cei de
discordie şi antagonism, stimulaţi, intenţionat sau nu, de forţele politice
interesate de dobândirea puterii cu orice preţ, chiar cu preţul subminării
autorităţii şi capacităţii statului de a mai administra în condiţii eficiente
ţara şi a-i asigura un viitor prosper.
Societatea
românească este supusă, de multă vreme, unui proces de fragmentare antagonică,
subminându-i-se chiar şi baza existenţială. Noţiuni ca patrie, popor, naţiune
au devenit lipsite de conţinut, constatare uşor de făcut dacă se depăşesc
limitele definiţiilor abstracte. Constatăm că puterea politică, indiferent de
doctrina cu care se legitimează, este generatorul cel mai malign de discordie
socială şi de alterare a valorilor mai sus enumerate. Tot mai multe decizii şi
acte politice se transformă în factori de stimulare a acestui proces
distructiv.
Nu ne-am propus
o analiză sociologică, ci doar o introducere într-un subiect amplu discutat în
spaţiul public, dar foarte puţin examinat sub aspectul determinărilor şi, mai
ales, al efectelor nocive ce le produce atât asupra statului, cât şi a
societăţii, în general. E vorba de „pensiile speciale”, un instrument la
dispoziţia puterii, subordonat exclusiv intereselor sale politicianiste, dar,
spunem noi, în dispreţul principiilor şi valorilor pe care se fundamentează un
stat eficient, funcţional şi o societate sănătoasă.
Discuţii
interminabile pe diferite paliere sociale, inclusiv în cele politice, precum şi
publicitatea unor cazuri revoltătoare de personaje din zona puterii,
beneficiare de sume uriaşe ca „drept” de pensii, de la vârste la care unii de
abia îşi încep munca, atrag atenţia că „pensiile speciale” se adaugă celorlalţi
factori nocivi pentru coeziunea şi armonia socială, pentru vitalitatea
edificiului statal.
Criticii acestor
privilegii – pentru că, în definitiv, asta şi sunt „pensiile speciale” – le
consideră anomalii, le tratează ca abuzuri, furturi din banul public, gesturi
de lăcomie din partea beneficiarilor etc. Toate aceste critici, desigur
îndreptăţite, concurează şi ele la accentuarea atitudinii contestatoare la
adresa puterii. În mod firesc, puterea, prin legiferarea acestor abuzuri, îşi
diminuează și mai mult cota de credibilitate, riscând un vot negativ la
următoarele alegeri. Aşa crede electoratul şi de abia aşteaptă scrutinul să-i
sancţioneze pe cei care nu-şi folosesc mandatul decât pentru propriile
interese.
Realitatea, din
păcate, este alta, constatându-se că, indiferent de nemulţumirile şi
insatisfacţiile ce le generează, puterea se menţine, chiar dacă uneori este
nevoită să-şi mai schimbe culoarea. De exemplu, legea pensiilor speciale pentru
parlamentari a fost adoptată în 2015, la mai puţin de jumătate de an înaintea
alegerilor generale din 2016. Acest act politic a provocat reacţii de dezaprobare,
intens mediatizate, aşteptându-se, cum era şi firesc, ca cei care au iniţiat şi
legiferat acest privilegiu să fie sancţionaţi la urne. S-a întâmplat însă că
tocmai ei au câştigat alegerile. Ce concluzie putem trage? Să nu mai fie votul
o soluţie pentru o guvernare democratică? A devenit el atât de alterat în
conţinut şi modalitate de exercitare, încât primenirea clasei politice, pe
această cale, să nu mai fie posibilă? Instrumentele puterii să fi devenit atât
puternice, încât pot să controleze votul în aşa măsură încât, indiferent de
opţiunea electoratului, rezultatul să fie cel dorit de putere? Punem şi noi
nişte întrebări doar.
Dar să vedem,
din perspectiva puterii, ce scop au aceste pensii speciale. Clasa politică,
constituită pe un sistem oligarhic, în care legăturile transpartinice îi
asigură unitatea, contrar disputelor de suprafaţă, a ajuns să trateze
guvernarea ţării ca un privilegiu şi nu ca o răspundere, nu ca o obligaţie faţă
de interesul public. Fiecare individ, indiferent de treapta ierarhică pe care
se află, este ghidat de două priorităţi – respectiv să-şi consolideze poziţia,
căutând să se menţină în graţiile şefilor şi apoi să-şi asigure sieşi şi
tuturor celor din cercul său de relaţii venituri cât mai mari şi cât mai
sigure. Indemnizaţii, salarii, sporuri şi tot felul de stipendii cât mai mari
şi fără nicio legătură cu importanţa şi eficienţa muncii depuse. Se adaugă
contractele cu statul şi avantajele din gestionarea arbitrară a portofoliului
sau mandatului, stimulentele din partea clientelei, beneficiul folosinţei în
scopuri personale a logisticii din dotarea postului. Şi pentru că acestea sunt
temporare, puterea a gândit un privilegiu pe termen nelimitat, „pensiile
speciale”, veniturile sigure pe tot timpul vieţii putând fi, uneori, şi moştenite.
Bazându-se pe un „drept câştigat”, în temeiul legii, ele sunt şi sigure.
Beneficiarii
sunt tocmai cei care au ocupat funcţii pe criterii politice, clientelare,
rudenie, nepotism etc. Niciun alt criteriu nu operează în cazul acestor
„pensii”, respectiv importanţa sau calitatea serviciului prestat, eficienţa sa,
binele făcut societăţii – ne gândim noi -, pentru ca pensia să fie o răsplată,
o recunoaştere a meritelor beneficiarului. Sunt atâţia funcţionari publici,
deputaţi şi senatori, magistraţi, militari şi poliţişti din generaţiile recente
care nu s-au evidenţiat prin absolut nimic, unii dintre ei generând chiar
nedreptăţi, tulburări sociale, pagube în avutul public şi, cu toate acestea, în
loc să răspundă, să suporte consecinţele unui asemenea comportament, sunt
răsplătiţi cu „pensii speciale”, societatea fiind pusă într-o dublă ipostază –
şi păgubită prin prestaţia ineficientă şi delictuală a funcţionarului, dar şi
obligată să-i suporte costul desfătării şi opulenţei, pentru că aceste pensii
speciale, după cum se ştie, sunt cu mult peste limita decenţei.
Pensiile
speciale îndeplinesc şi un rol politic deloc de neglijat. În condiţiile în care
se accentuează starea de nemulţumire la nivel social faţă de modul cum este
gestionat interesul public şi nicio alternativă credibilă nu se întrevede,
singura reacţie de răspuns a electoratului este refuzul de a mai vota. Aşa cum
se constată, de la un scrutin la altul, participarea la vot este din ce în ce
mai slabă. Desigur, o participare modestă la vot face ca rezultatul să fie mai
uşor de falsificat decât în situaţia când ar vota toţi cei înscrişi pe liste
sau, oricum, într-un procent cât mai mare. Numai că un mandat obţinut cu un
procent mic de voturi nu oferă legitimitate, nu dă suficientă tărie nici
alesului şi nici alegătorilor a căror presiune l-ar determina să fie mai
responsabil. Realitatea ne arată că absenteismul electoral este în continuă
creştere. Soluţia la acest fenomen, care riscă să delegitimeze orice putere, o
reprezintă „electoratul captiv”.
Actuala putere a
bravat pe tot timpul mandatului că a primit un vot masiv din partea
electoratului şi deci este legitimată să-şi pună în executare programul de
guvernare şi să adopte măsurile ce le crede de cuviinţă, adică să facă ceea ce
doreşte pentru că „poate”, după cum s-a şi afirmat. N-a spus însă nicio vorbă
despre faptul că acest „vot masiv”, raportat la populaţia cu drept de vot şi nu
la cei care au şi votat, nu mai reprezintă mare lucru.
Deci, soluţia de
viitor ce se degajă din laboratoarele politice constă în crearea unui electorat
fidel. Noi îndrăznim să-l numim „captiv”, pentru că el nu votează din
conştiinţă, ci din interes, iar interesul este dependent de factorul politic.
Ce votanţi ar
putea intra în acest electorat captiv? Un procent destul de mic l-ar crea, să
zicem, adepţii unei anumite doctrine sau ideologii. Pare de necrezut, dar mai
sunt alegători care votează un partid sau altul doar după numele pe care-l
poartă, nume care pentru ei are o anumită semnificaţie ce vine din trecut.
Apoi sunt
privilegiaţii din structurile administrative. Acestora li s-au mărit salariile
şi indemnizaţiile pur şi simplu în mod arbitrar, fără nicio bază justificativă
din punct de vedere al volumului şi importanţei muncii depuse. S-a ajuns astfel
la disproporţii explozive faţă de categorii salariale similare, dar din alte
domenii. De exemplu, poliţiştii comunitari, foştii gardieni, au ajuns să aibă,
în urma acestei „politici” salariale, salarii de două-trei ori mai mari decât
cei din sistemul naţional de ordine publică, faptul generând evidente
discriminări, tensiuni şi chiar stări conflictuale. De asemenea, s-a ajuns la
situaţii de-a dreptul hilare, când în unele servicii administrative fondurile
alocate s-au epuizat doar cu plata salariilor, nemairămânând resurse pentru
obiectul lor de activitate. Deci, singura lor activitate s-a redus la încasarea
salariilor, pentru că pentru serviciile ce trebuiau să le presteze n-au mai
rămas fonduri.
Fondurile
bugetare dirijate preferenţial către autorităţile administraţiei publice locale
tot un asemenea scop îl urmăresc, respectiv lărgirea electoratului captiv. O
asemenea practică, întrucât urmăreşte stimularea unor bazine electorale în
detrimentul altora, alimentează discordia nu doar la nivel social, ci şi naţional,
oferind curentelor separatiste şi autonomiste material propagandistic pentru
lărgirea audienţei lor sociale.
Nu în ultimul
rând, pentru că nu ne-am propus să epuizăm subiectul, şi pensiile speciale tot
un asemenea scop îl servesc. De aceea, fenomenul este într-o continuă extensie
la fel de fel de categorii profesionale.
De ce considerăm
noi că aceste categorii de privilegiaţi formează electoratul captiv? Dintr-un
raţionament cât se poate de simplu. Aceştia, precum şi cei legaţi ombilical de
ei, n-au cum să voteze vreo alternativă care le-ar periclita veniturile şl
confortul de care dispun. Indiferent de simpatiile politice pe care le au, dacă
au, interesul de a-şi conserva privilegiile îi facv să voteze cu cei care le-au
acordat şi care le garantează şi pe viitor.
În aceste
condiţii, s-ar crede că structura oligarhică ce domină viaţa politică din
România postdecembristă n-ar fi pândită dr riscul de a fi înlăturată de la
putere pe cale democratică. Totuşi, ca să nu disperăm, întrevedem o şansă în
votul masiv, adică într-o prezenţă cât mai mare la urne. Orice alternativă din
afara spectrului politic tradiţional ar putea fi un factor de ameliorau a
actului de guvernare. De aceea, credem că o infuzie de prospeţime ar putea pune
în mişcare acest edificiu statal anchilozat.
Pe de altă
parte, justificarea pensiilor speciale este una falsă şi imorală. Se
invocă frecvent că anumite categorii
profesionale date fiind condiţiile grele de muncă şi riscurilor la care se
expun, ar merita pensii speciale, pensii stabilite prin derogare de la
principiul contributivităţii. Este vorba de militari, magistraţi, aviatori etc.
Iată ce motivaţie doar de prostit lumea, pentru că în realitate acest statut
privilegiat s-a extins şi se extinde la tot felul de categorii profesionale, exclusiv
după calcule politice. Pentru condiţii grele de muncă, stresante, cu riscuri
majore pentru viaţa şi sănătatea angajaţilor, ei trebuie plătiţi cât sunt în
activitate, pentru a avea resurse financiare de refacere, de menţinere a
vitalităţii şi de a-şi întreţine familiile. Dacă, în timpul activităţii, vor
avea salarii mari, bineînţeles că, aplicându-se principiul contributivităţii,
şi pensiile vor fi mari. Acest raţionament, desigur, nu este operant pentru
guvernanţi, deoarece nu le-ar permite să extindă cât mai mult clientela
politică, ademenind indivizi fără valoare şi merite, obedienţi şi servili, dar
care tânjesc la un trai opulent. Nu pe baza unor principii de echitate,
competenţă, moralitate şi demnitate se poate constitui un electorat obedient, nu?
Mai atragem
atenţia că actele normative prin care s-au stabilit pensiile speciale sunt şi
neconstituţionale, neconstituţionalitate pe care autoritatea învestită să
vegheze la respectarea Constituţiei, respectiv Curtea Constituţională, deşi a
fost sesizată în numeroase cauze, nu dă semne c-ar fi interesată să rezolve şi
acest conflict.
Art. 16 din
Constituţie precizează că „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Deci „fără
privilegii şi fără discriminări”, nu?! Păi, aşa stau lucrurile de vreme ce sunt
cazuri, şi nu puţine la număr, când unii indivizi, ajunşi fără niciun merit pe
înalte trepte ierarhice şi fără să fi înfruntat condiţii grele de muncă, fără
să fi avut vreo misiune riscantă în serviciul ţării, ies la pensie cam pe la 40
de ani, băgând lunar în buzunar zeci de mii de lei, iar alţii, desigur din ce
în ce mai puţini, unii chiar veterani de război, participanţi la lupte sau alte
misiuni în serviciul ţării, se chinuie cu 2 000-3 000 de lei sau chiar mai
puţin? Despre ce egalitate mai poate fi vorba? Se pretinde tot mai insistent de
diferite categorii profesionale să se respecte principiul echităţii în
stabilirea dreptului la pensie, respectiv aceeaşi pensie pentru condiţii
similare de muncă, indiferent de perioada când aceasta a fost prestată. Însă
aplicarea acestui principiu nu i-ar mai permite puterii să-şi apropie acel
electorat captiv, întrucât acesta n-ar mai simţi că este tratat preferenţial şi
deci obligat faţă de putere.
Tot din perspectivă
constituţională mai e ceva, şi cred că acest fapt este de o gravitate extremă.
Potrivit art. 2, alin (2) din Constituţia României, „niciun grup şi nicio
persoană nu poate exercita suveranitatea în nume propriu”, suveranitatea
aparţinând poporului român, ea fiind doar încredinţată spre exercitare unor
reprezentanţi. Aceştia n-au voie să acţioneze în mod arbitrar, ci în limitele
mandatului încredinţat. Să spună domnii parlamentari, care şi-au adoptat lege
pentru pensii speciale, dacă acest act normativ se înscrie în mandatul
încredinţat de popor şi dacă nu cumva este un caz când ei au exercitat
suveranitatea în nume propriu şi în interes propriu. Mergând pe acest
raţionament, ei pot face orice altceva cu ţara, fără să existe vreun obstacol
de care să ţină seama, aşa cum, de fapt, au procedat şi în alte privinţe. Dar
cum ar putea Curtea Constituţională să soluţioneze acest caz de
neconstituţionalitate, când şi judecătorii acestei instanţe sunt răsplătiţi de
Parlament cu pensii speciale?
În concluzie,
pensiile speciale au devenit unul dintre cei mai agresivi factori de discordie
socială, de inechităţi şi abuzuri, adâncind antagonismul social şi periclitând
buna funcţionare a instituţiilor statale. Factorii de putere captivi şi ei, la
rândul lor, faţă de interese şi scopuri politicianiste au pierdut contactul cu
realitatea şi nu mai văd că poporul român se transformă treptat într-o
populaţie conflictuală, lipsită de repere şi valori naţionale".
