Prin Hotărârea
din 3 iunie 2021 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a opta),
pronunţată în cauza C-280/20, în procedura ZN împotriva Generalno konsulstvo na Republika Bulgaria v grad
Valensia, Kralstvo Ispania, Curtea a declarat că:
“Art. 5 alin. 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială coroborat cu considerentul 3 al acestui regulament trebuie interpretat în sensul că acesta se aplică în vederea stabilirii competenţei internaţionale a instanţelor unui stat membru de a soluţiona un litigiu între un lucrător dintr-un stat membru care nu exercită atribuţii care ţin de exercitarea autorităţii publice şi o autoritate consulară a acestui stat membru situată pe teritoriul unui alt stat membru”.Prin intermediul întrebării formulate, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă art. 5 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 coroborat cu considerentul 3 al acestui regulament trebuie interpretat în sensul că acesta se aplică în vederea stabilirii competenţei internaţionale a instanţelor dintr-un stat membru de a soluţiona un litigiu între un lucrător dintr-un stat membru şi o autoritate consulară din acest stat membru situată pe teritoriul unui alt stat membru.
Răspunsul la întrebarea preliminară, care priveşte art. 5 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 coroborat cu considerentul 3 al regulamentului menţionat, impune să se stabilească aplicabilitatea Regulamentului nr. 1215/2012 în situaţia care a generat litigiul principal.
În acest sens, Curtea a considerat că trebuie să analizeze dacă litigiul principal intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 ca „materie civilă şi comercială”, în sensul art. 1 alin. 1 din acest regulament. Întrucât Regulamentul nr. 1215/2012 înlocuieşte Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, interpretarea dată de Curte în ceea ce priveşte dispoziţiile acestui din urmă regulament este valabilă şi pentru Regulamentul nr. 1215/2012 atunci când dispoziţiile celor două instrumente de drept al Uniunii pot fi calificate ca „echivalente” (Hotărârea din 16 noiembrie 2016, Schmidt, C-417/15, pct. 26 şi jurisprudenţa acolo citată).
În litigiul principal, ZN este o resortisantă bulgară cu domiciliul în Sofia, titulară a unei autorizaţii de şedere în Spania, unde, în calitate de prestator, presta servicii legate de activitatea consulatului general. La 30 aprilie 2019, ZN a introdus, în Bulgaria, o acţiune împotriva consulatului general prin care solicita, pe de o parte, recunoaşterea raportului său de muncă şi, pe de altă parte, plata unei indemnizaţii compensatorii pentru concediul anual plătit neefectuat, şi anume 120 de zile de concediu anual neutilizate, corespunzând unui număr de 30 zile pe an, pentru perioada cuprinsă între 2 ianuarie 2013 şi 29 iunie 2017.
ZN susţine că pentru perioada respectivă a prestat servicii legate de primirea de documente în dosarele deschise la consulat de resortisanţi bulgari, precum şi de gestionarea acestor dosare, în temeiul a şase contracte succesive încheiate cu consulatul general. ZN arată că, în conformitate cu Legea privind serviciul diplomatic, reprezentanţele Republicii Bulgaria nu pot angaja persoane decât în temeiul unor contracte de muncă ce oficializează raportul dintre angajator şi lucrător. În această privinţă, ea precizează că contractele încheiate îndeplinesc cerinţele referitoare la conţinutul unui contract de muncă în temeiul dreptului bulgar.
La rândul său, consulatul general contestă competenţa instanţelor bulgare de a se pronunţa asupra litigiului principal şi invocă competenţa instanţelor spaniole, în calitate de instanţe de la locul de muncă al lui ZN.
Instanţa bulgară a avut îndoieli cu privire la existenţa unei incidenţe transfrontaliere, întrucât litigiul principal priveşte un lucrător bulgar şi un angajator bulgar, iar raportul lor juridic este în strânsă legătură cu Republica Bulgaria, sens în care Sofiyski Rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria) a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii întrebarea preliminară.
Curtea a reţinut că art. 1 alin. 1 prima teză din Regulamentul nr. 44/2001 se aplică în materie civilă şi comercială. Interpretarea căreia i-a făcut obiectul noţiunea de „materie civilă şi comercială” a condus la excluderea anumitor hotărâri judecătoreşti din domeniul de aplicare al regulamentului menţionat din cauza elementelor care caracterizează natura raporturilor juridice dintre părţile în litigiu sau obiectul acestuia (a se vedea, în special, Hotărârea din 28 aprilie 2009, Apostolides, C-420/07, pct. 42 şi jurisprudenţa acolo citată).
Astfel, Curtea a considerat că, deşi anumite litigii dintre o autoritate publică şi o persoană de drept privat pot intra în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, situaţia este diferită atunci când autoritatea publică acţionează în exercitarea puterii publice. Într-adevăr, manifestarea prerogativelor de putere publică de către una dintre părţile din litigiu, prin exercitarea de către aceasta a unor puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relaţiile dintre particulari, exclude un asemenea litigiu din materia civilă şi comercială în sensul art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 (Hotărârea din 28 februarie 2019, Gradbeništvo Korana, C-579/17, pct. 49 şi jurisprudenţa acolo citată).
În ceea ce priveşte un litigiu survenit între o ambasadă a unui stat terţ situat într-un stat membru şi angajaţii săi, Curtea a statuat că funcţiile unei ambasade, astfel cum reiese din art. 3 din Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată la Viena la 18 aprilie 1961, constau în principal în reprezentarea statului acreditant, în ocrotirea intereselor acestuia, precum şi în promovarea relaţiilor cu statul acreditar. În exercitarea acestor funcţii, ambasada, ca orice altă entitate publică, poate acţiona iure gestionis şi poate deveni titulara unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, în special în urma încheierii unor contracte de drept privat. Aceasta este situaţia când ambasada încheie contracte de muncă cu persoane care nu îndeplinesc atribuţii care se înscriu în sfera exercitării autorităţii publice (Hotărârea din 19 iulie 2012, Mahamdia, C-154/11, pct. 49).
Această situaţie se regăseşte, a fortiori, şi atunci când este vorba despre un litigiu care implică un consulat general şi o persoană care prestează servicii sub forma unei munci individuale legate de primirea de documente în dosarele deschise la consulat de resortisanţi bulgari, precum şi de gestionarea acestor dosare, prestaţii care nu se înscriu în sfera exercitării autorităţii publice şi care nu riscă să afecteze interesele Republicii Bulgaria în ceea ce priveşte securitatea (Hotărârea din 19 iulie 2012, Mahamdia, C-154/11, pct. 56).
În consecinţă, un litigiu care decurge dintr-un contract precum cel în discuţie în litigiul principal poate intra în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 cu titlu de materie civilă şi comercială. Revine însă instanţei de trimitere sarcina de a stabili dacă aceasta este situaţia în raport cu ansamblul faptelor din cauza principală.
În ceea ce priveşte, în al doilea rând, elementul de extraneitate a cărui existenţă condiţionează aplicabilitatea regulamentului, este necesar să se arate că Regulamentul nr. 1215/2012, deşi utilizează în considerentele 3 şi 26 noţiunea de “litigii transfrontaliere”, nu conţine nicio definiţie în această privinţă.
Însă, art. 3 alin. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată defineşte noţiunea echivalentă de “litigiu transfrontalier” ca fiind un litigiu în care cel puţin una dintre părţi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un alt stat membru decât statul membru al instanţei sesizate (Hotărârea din 7 mai 2020, Parking şi Interplastics, C-267/19 şi C-323/19, pct. 33).
Întrucât aceste două regulamente fac parte, ambele, din domeniul cooperării judiciare în materiile civile care au o incidenţă transfrontalieră, trebuie armonizată interpretarea noţiunilor echivalente la care legiuitorul Uniunii a recurs în acestea (Hotărârea din 7 mai 2020, Parking şi Interplastics, C-267/19 şi C-323/19, pct. 35).
În temeiul articolului 3 alin. 1 menţionat, Curtea a decis că, în măsura în care reclamantul din cadrul unei proceduri de somaţie de plată are sediul în alt stat membru decât cel al forului, litigiul prezintă un caracter transfrontalier şi intră, aşadar, în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1896/2006 (Hotărârea din 7 mai 2020, Parking şi Interplastics, C-267/19 şi C-323/19, pct. 34 şi jurisprudenţa acolo citată).
În această privinţă este necesar să se arate că, în ceea ce priveşte contractele de muncă încheiate de o ambasadă în numele statului, aceasta constituie o “unitate” în sensul art. 18 alin. 2 din Regulamentul nr. 44/2001 în cazul în care atribuţiile lucrătorilor cu care a încheiat contractele menţionate sunt legate de activitatea de gestionare îndeplinită de ambasadă în statul acreditar (Hotărârea din 19 iulie 2012, Mahamdia, C-154/11, pct. 52).
Această concluzie se impune a fortiori atunci când contractul de muncă nu este încheiat de o ambasadă, ci de un consulat general, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile enumerate la pct. 48 din Hotărârea din 19 iulie 2012 din cazul Mahamdia.
Prin analogie, este necesar să se considere că consulatul general constituie o „unitate” în sensul Regulamentului nr. 1215/2012, întrucât îndeplineşte criteriile enunţate în jurisprudenţa Curţii. Mai precis, în calitate de structură teritorială a Ministerului Afacerilor Externe, consulatul general se manifestă în mod permanent către exterior ca o extensie a ministerului. Consulatul general reprezintă ministerul în statul acreditar; acesta este condus de consulul general şi este apt să îşi asume în mod autonom drepturi şi obligaţii de drept civil. Rezultă că un consulat poate fi perceput ca un centru de operaţiuni, în conformitate cu ceea ce s-a considerat la punctele 49 şi 50 din Hotărârea din 19 iulie 2012, Mahamdia.
Rezultă că, având în vedere că un consulat constituie o „unitate” a unui stat membru în alt stat membru, trebuie să se considere că una dintre părţile în litigiu are domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un alt stat membru decât cel al instanţei sesizate. În această privinţă trebuie amintit că contractele de prestări de servicii în discuţie în cauza principală au fost încheiate în Spania şi în acelaşi stat membru au fost executate obligaţiile impuse prin aceste contracte.
În lumina celor ce precedă, trebuie să se concluzioneze că litigiul principal are o incidenţă transfrontalieră.
“Art. 5 alin. 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială coroborat cu considerentul 3 al acestui regulament trebuie interpretat în sensul că acesta se aplică în vederea stabilirii competenţei internaţionale a instanţelor unui stat membru de a soluţiona un litigiu între un lucrător dintr-un stat membru care nu exercită atribuţii care ţin de exercitarea autorităţii publice şi o autoritate consulară a acestui stat membru situată pe teritoriul unui alt stat membru”.Prin intermediul întrebării formulate, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă art. 5 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 coroborat cu considerentul 3 al acestui regulament trebuie interpretat în sensul că acesta se aplică în vederea stabilirii competenţei internaţionale a instanţelor dintr-un stat membru de a soluţiona un litigiu între un lucrător dintr-un stat membru şi o autoritate consulară din acest stat membru situată pe teritoriul unui alt stat membru.
Răspunsul la întrebarea preliminară, care priveşte art. 5 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 coroborat cu considerentul 3 al regulamentului menţionat, impune să se stabilească aplicabilitatea Regulamentului nr. 1215/2012 în situaţia care a generat litigiul principal.
În acest sens, Curtea a considerat că trebuie să analizeze dacă litigiul principal intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 ca „materie civilă şi comercială”, în sensul art. 1 alin. 1 din acest regulament. Întrucât Regulamentul nr. 1215/2012 înlocuieşte Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, interpretarea dată de Curte în ceea ce priveşte dispoziţiile acestui din urmă regulament este valabilă şi pentru Regulamentul nr. 1215/2012 atunci când dispoziţiile celor două instrumente de drept al Uniunii pot fi calificate ca „echivalente” (Hotărârea din 16 noiembrie 2016, Schmidt, C-417/15, pct. 26 şi jurisprudenţa acolo citată).
În litigiul principal, ZN este o resortisantă bulgară cu domiciliul în Sofia, titulară a unei autorizaţii de şedere în Spania, unde, în calitate de prestator, presta servicii legate de activitatea consulatului general. La 30 aprilie 2019, ZN a introdus, în Bulgaria, o acţiune împotriva consulatului general prin care solicita, pe de o parte, recunoaşterea raportului său de muncă şi, pe de altă parte, plata unei indemnizaţii compensatorii pentru concediul anual plătit neefectuat, şi anume 120 de zile de concediu anual neutilizate, corespunzând unui număr de 30 zile pe an, pentru perioada cuprinsă între 2 ianuarie 2013 şi 29 iunie 2017.
ZN susţine că pentru perioada respectivă a prestat servicii legate de primirea de documente în dosarele deschise la consulat de resortisanţi bulgari, precum şi de gestionarea acestor dosare, în temeiul a şase contracte succesive încheiate cu consulatul general. ZN arată că, în conformitate cu Legea privind serviciul diplomatic, reprezentanţele Republicii Bulgaria nu pot angaja persoane decât în temeiul unor contracte de muncă ce oficializează raportul dintre angajator şi lucrător. În această privinţă, ea precizează că contractele încheiate îndeplinesc cerinţele referitoare la conţinutul unui contract de muncă în temeiul dreptului bulgar.
La rândul său, consulatul general contestă competenţa instanţelor bulgare de a se pronunţa asupra litigiului principal şi invocă competenţa instanţelor spaniole, în calitate de instanţe de la locul de muncă al lui ZN.
Instanţa bulgară a avut îndoieli cu privire la existenţa unei incidenţe transfrontaliere, întrucât litigiul principal priveşte un lucrător bulgar şi un angajator bulgar, iar raportul lor juridic este în strânsă legătură cu Republica Bulgaria, sens în care Sofiyski Rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria) a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii întrebarea preliminară.
Curtea a reţinut că art. 1 alin. 1 prima teză din Regulamentul nr. 44/2001 se aplică în materie civilă şi comercială. Interpretarea căreia i-a făcut obiectul noţiunea de „materie civilă şi comercială” a condus la excluderea anumitor hotărâri judecătoreşti din domeniul de aplicare al regulamentului menţionat din cauza elementelor care caracterizează natura raporturilor juridice dintre părţile în litigiu sau obiectul acestuia (a se vedea, în special, Hotărârea din 28 aprilie 2009, Apostolides, C-420/07, pct. 42 şi jurisprudenţa acolo citată).
Astfel, Curtea a considerat că, deşi anumite litigii dintre o autoritate publică şi o persoană de drept privat pot intra în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, situaţia este diferită atunci când autoritatea publică acţionează în exercitarea puterii publice. Într-adevăr, manifestarea prerogativelor de putere publică de către una dintre părţile din litigiu, prin exercitarea de către aceasta a unor puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relaţiile dintre particulari, exclude un asemenea litigiu din materia civilă şi comercială în sensul art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 (Hotărârea din 28 februarie 2019, Gradbeništvo Korana, C-579/17, pct. 49 şi jurisprudenţa acolo citată).
În ceea ce priveşte un litigiu survenit între o ambasadă a unui stat terţ situat într-un stat membru şi angajaţii săi, Curtea a statuat că funcţiile unei ambasade, astfel cum reiese din art. 3 din Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată la Viena la 18 aprilie 1961, constau în principal în reprezentarea statului acreditant, în ocrotirea intereselor acestuia, precum şi în promovarea relaţiilor cu statul acreditar. În exercitarea acestor funcţii, ambasada, ca orice altă entitate publică, poate acţiona iure gestionis şi poate deveni titulara unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, în special în urma încheierii unor contracte de drept privat. Aceasta este situaţia când ambasada încheie contracte de muncă cu persoane care nu îndeplinesc atribuţii care se înscriu în sfera exercitării autorităţii publice (Hotărârea din 19 iulie 2012, Mahamdia, C-154/11, pct. 49).
Această situaţie se regăseşte, a fortiori, şi atunci când este vorba despre un litigiu care implică un consulat general şi o persoană care prestează servicii sub forma unei munci individuale legate de primirea de documente în dosarele deschise la consulat de resortisanţi bulgari, precum şi de gestionarea acestor dosare, prestaţii care nu se înscriu în sfera exercitării autorităţii publice şi care nu riscă să afecteze interesele Republicii Bulgaria în ceea ce priveşte securitatea (Hotărârea din 19 iulie 2012, Mahamdia, C-154/11, pct. 56).
În consecinţă, un litigiu care decurge dintr-un contract precum cel în discuţie în litigiul principal poate intra în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 cu titlu de materie civilă şi comercială. Revine însă instanţei de trimitere sarcina de a stabili dacă aceasta este situaţia în raport cu ansamblul faptelor din cauza principală.
În ceea ce priveşte, în al doilea rând, elementul de extraneitate a cărui existenţă condiţionează aplicabilitatea regulamentului, este necesar să se arate că Regulamentul nr. 1215/2012, deşi utilizează în considerentele 3 şi 26 noţiunea de “litigii transfrontaliere”, nu conţine nicio definiţie în această privinţă.
Însă, art. 3 alin. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată defineşte noţiunea echivalentă de “litigiu transfrontalier” ca fiind un litigiu în care cel puţin una dintre părţi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un alt stat membru decât statul membru al instanţei sesizate (Hotărârea din 7 mai 2020, Parking şi Interplastics, C-267/19 şi C-323/19, pct. 33).
Întrucât aceste două regulamente fac parte, ambele, din domeniul cooperării judiciare în materiile civile care au o incidenţă transfrontalieră, trebuie armonizată interpretarea noţiunilor echivalente la care legiuitorul Uniunii a recurs în acestea (Hotărârea din 7 mai 2020, Parking şi Interplastics, C-267/19 şi C-323/19, pct. 35).
În temeiul articolului 3 alin. 1 menţionat, Curtea a decis că, în măsura în care reclamantul din cadrul unei proceduri de somaţie de plată are sediul în alt stat membru decât cel al forului, litigiul prezintă un caracter transfrontalier şi intră, aşadar, în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1896/2006 (Hotărârea din 7 mai 2020, Parking şi Interplastics, C-267/19 şi C-323/19, pct. 34 şi jurisprudenţa acolo citată).
În această privinţă este necesar să se arate că, în ceea ce priveşte contractele de muncă încheiate de o ambasadă în numele statului, aceasta constituie o “unitate” în sensul art. 18 alin. 2 din Regulamentul nr. 44/2001 în cazul în care atribuţiile lucrătorilor cu care a încheiat contractele menţionate sunt legate de activitatea de gestionare îndeplinită de ambasadă în statul acreditar (Hotărârea din 19 iulie 2012, Mahamdia, C-154/11, pct. 52).
Această concluzie se impune a fortiori atunci când contractul de muncă nu este încheiat de o ambasadă, ci de un consulat general, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile enumerate la pct. 48 din Hotărârea din 19 iulie 2012 din cazul Mahamdia.
Prin analogie, este necesar să se considere că consulatul general constituie o „unitate” în sensul Regulamentului nr. 1215/2012, întrucât îndeplineşte criteriile enunţate în jurisprudenţa Curţii. Mai precis, în calitate de structură teritorială a Ministerului Afacerilor Externe, consulatul general se manifestă în mod permanent către exterior ca o extensie a ministerului. Consulatul general reprezintă ministerul în statul acreditar; acesta este condus de consulul general şi este apt să îşi asume în mod autonom drepturi şi obligaţii de drept civil. Rezultă că un consulat poate fi perceput ca un centru de operaţiuni, în conformitate cu ceea ce s-a considerat la punctele 49 şi 50 din Hotărârea din 19 iulie 2012, Mahamdia.
Rezultă că, având în vedere că un consulat constituie o „unitate” a unui stat membru în alt stat membru, trebuie să se considere că una dintre părţile în litigiu are domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un alt stat membru decât cel al instanţei sesizate. În această privinţă trebuie amintit că contractele de prestări de servicii în discuţie în cauza principală au fost încheiate în Spania şi în acelaşi stat membru au fost executate obligaţiile impuse prin aceste contracte.
În lumina celor ce precedă, trebuie să se concluzioneze că litigiul principal are o incidenţă transfrontalieră.
