Despre reducerea cheltuielilor de judecată

Extras dintr-o motivare recentă:

Este adevărat, aşa cum învederează recurentul, că prima instanţă nu a motivat acordarea cheltuielilor de judecată într-un cuantum redus faţă de solicitarea reclamantului şi nici nu a precizat textul legal care a stat la baza măsurii diminuării acestora.

Cu toată această omisiune, din acordarea cheltuielilor doar parţial de către tribunal rezultă că temeiul care a fost avut în vedere este art. 274 alin. 3 C. pr. civ. (după cum chiar reclamantul recurent l-a identificat în recurs ca posibil temei de drept pentru reducere, alături de art. 275 sau 276 C. pr. civ. pe care le menţionează, de asemenea, cu titlu de posibilitate, fără însă ca ipoteza vreunuia dintre aceste două texte legale să fie manifestă în speţă).

Potrivit art. 274 alin. 3 C. pr. civ., judecătorii au dreptul să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Este adevărat că nu există în prezent un tablou al onorariilor minimale, însă Curtea, spre deosebire de reclamantul recurent, nu consideră că această împrejurare atrage caducitatea textului în discuţie, ci aplicarea lui în modul în care acesta poate avea efect, nu într-un mod în care nu poate produce nici un efect, conform acestui principiu general de interpretare a actelor normative. Din această perspectivă, textul poate avea efect prin aprecierea de către judecător a corespondenţei dintre mărimea onorariului şi cele două repere stabilite legislativ: valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Dacă în privinţa muncii îndeplinite de avocat, Curtea nu găseşte motive de reducere (cu toate că in abstracto cauza nu este una complexă şi este des întâlnită în practică, la un nivel repetitiv chiar, pentru mulţi avocaţi – efortul, „munca”, concrete, pe partea de susţinere nu sunt mai prejos decât în alte tipuri de cauze), nu este mai puţin adevărat că valoarea pricinii nu este una semnificativă, iar cheltuielile de judecată solicitate la fond au totalizat aproape valoarea capătului de cerere principal şi au chiar o proporţie mare faţă de întreaga miză a procesului pentru reclamant.

Curtea nu este de acord cu afirmaţia recurentului potrivit căreia o astfel de aplicare a textului ar fi întotdeauna arbitrară şi fără temei juridic. Dimpotrivă, există două repere (cumulative) clar stabilite, iar marja de apreciere concretă nu este diferită sau superioară multiplelor altor cazuri în care judecătorii pot face aprecieri subiective pe chestiuni factuale; este vorba despre o manifestare a esenţei atribuţiilor jurisdicţionale, de a putea tranşa diferende.

Recurentul mai consideră că menţiunea tribunalului din dispozitivul hotărârii atacate, aceea de „admite acţiunea” îl îndrituia la admiterea întregii acţiuni, inclusiv sub aspectul capătului de cerere accesoriu al cheltuielilor de judecată. Sub acest aspect, Curtea reţine că, dimpotrivă, potrivit uzanţelor de tehnică judecătorească soluţia se referă la capătul principal, nu şi la cele accesorii; în orice caz, prima instanţă şi-a detaliat soluţia în dispozitiv inclusiv la nivelul capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, neexistând astfel nici un prejudiciu procesual pentru reclamant.

Marja de reducere aplicată de prima instanţă nu a fost una arbitrară, iar suma acordată a acoperit cheltuielile intangibile cu taxa de timbru şi timbru judiciar, precum şi TVA-ul aferent onorariului integral, rămânând şi o porţiune de onorariu pe care şi Curtea o apreciază ca bine acordată în raport cu valoarea obiectului pricinii.

Chestiunea indemnizatiei de crestere a gemenilor sau tripletilor

Pentru ca este o problema supusa atentiei publice zilele acestea, iata un extras dintr-o hotarare de-a mea din 2006 (mentinuta in recurs, cred ca a fost prima hotarare pe tara dedusa judecatii in recurs la ICCJ, in aceasta materie):

Analizând excepţia de nelegalitate invocată, Curtea reţine următoarele:
Excepţia este întemeiată şi urmează a fi admisă.
Prin H. G. nr. 1.825 din 22 decembrie 2005 s-au aprobat Normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, al căror art. 2, alineatele 1, 2 şi 3, este pus în discuţie în prezenta cauză.
Potrivit acestui text legal:„(1) Concediul şi indemnizaţia pentru creşterea copilului sau, după caz, stimulentul se cuvin pentru fiecare dintre primele 3 naşteri sau, după caz, pentru primii 3 copii încredinţaţi în vederea adopţiei, adoptaţi sau aflaţi în plasament ori în plasament în regim de urgenţă, precum şi pentru cei pentru care a fost instituită tutela.
(2) Alocaţia de stat pentru copii se cuvine pentru fiecare dintre copiii rezultaţi în urma primelor 3 naşteri sau, după caz, pentru primii 3 copii încredinţaţi în vederea adopţiei, adoptaţi sau aflaţi în plasament ori în plasament în regim de urgenţă, precum şi pentru cei pentru care a fost instituită tutela.
(3) În înţelesul dispoziţiilor alin. (1) şi (2) prin naştere se înţelege aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii”.
Potrivit art. 6 alin. 1 din OUG nr. 148/2005, în raport de care se solicită controlul legalităţii, concediul şi indemnizaţia lunară prevăzute la art. 1, respectiv la art. 2, precum şi stimulentul prevăzut la art. 3 se cuvin pentru fiecare dintre primele 3 naşteri sau, după caz, pentru primii 3 copii ai persoanelor aflate în una dintre situaţiile prevăzute la art. 5 alin. (2), respectiv persoana care a adoptat copilul, căreia i s-a încredinţat copilul în vederea adopţiei sau care are copilul în plasament ori în plasament în regim de urgenţă, cu excepţia asistentului maternal profesionist, precum şi persoana care a fost numită tutore.
Ca o problemă prealabilă s-a invocat de către pârâtul Guvernul României inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate care s-ar aplica numai actelor administrative ulterioare intrării în vigoare al Legii nr. 554/2004. Această susţinere este nefondată, însă chiar dacă ar fi reală, nu ar fi pertinentă speţei deoarece actul atacat este ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Pe fondul cauzei, pasajele atacate cu excepţia de nelegalitate fraudează dispoziţiile constituţionale care consacră egalitatea între cetăţeni.
Potrivit acestui principiu, precum şi practicii CEDO în domeniu, între persoane aflate în situaţii identice sau analoage nu poate fi operată nici o discriminare.
Dacă s-ar admite ipoteza că indemnizaţia s-ar acorda nu pentru fiecare copil născut, ci pentru fiecare naştere, între nou-născuţi ar face distincţie după cum aceştia s-au născut dintr-o sarcină simplă sau multiplă, ceea ce ar încălca principiul egalităţii de tratament între aceştia.
Prin urmare, singura împrejurare prin care nou-născuţii ar beneficia de un tratament similar ar fi ca, fiecare dintre ei să beneficieze de indemnizaţie.
O atare interpretare îşi găseşte sprijin chiar în dispoziţiile OUG nr. 148/2005, care nu distinge între primii 3 copii ai persoanelor aflate în una dintre situaţiile prevăzute la art. 5 alin. (2), respectiv persoana care a adoptat copilul, căreia i s-a încredinţat copilul în vederea adopţiei sau care are copilul în plasament ori în plasament în regim de urgenţă, cu excepţia asistentului maternal profesionist, precum şi persoana care a fost numită tutore. Cu aceeaşi ocazie pot fi plasaţi sau adoptaţi doi sau trei copii, ceea ce nu împiedică acordarea drepturilor raportat la numărul lor şi nu la împrejurarea care dă naştere dreptului. Având în vedere acest fapt, precum şi că OUG nr. 148/2005 nu defineşte naşterea, nu se justifică o interpretare diferită pentru împrejurarea naşterii faţă de celelalte împrejurări generatoare ale drepturilor în discuţie, şi în cazul naşterii elementul de referinţă trebuind să fie numărul copiilor, iar nu cel al naşterilor.
În consecinţă, OUG nr. 148/2005 vizează doar de eo quod plerumque fit, în acest caz ipoteza cea mai frecventă fiind naşterea dintr-o sarcină simplă, ceea ce nu înseamnă că sunt excluşi copii proveniţi din sarcini multiple.
Trebuie remarcat că raţiunea legii, mai sus expusă, nu subzistă in privinţa concediului, care are în vedere vârsta copilului şi se acordă în funcţie de aceasta, neputând fi cumulate mai multe concedii în funcţie de numărul născuţilor.
Chiar dacă la acest moment HG nr. 1825/2005 a fost înlocuită de HG nr. 1.025 din 9 august 2006 pentru aprobarea aceloraşi norme metodologice, această împrejurare nu împiedică examinarea excepţiei, pe de o parte deoarece modul de soluţionare a conflictului de legi în timp revine instanţei fondului, care decide suveran căreia dintre cele două hotărâri succesive îi acordă prioritate, celei din momentul adoptării deciziilor administrative atacate sau celei din momentul pronunţării, iar pe de altă parte deoarece textul nou este identic cu cel în discuţie în prezenta cauză.
Faţă de cele de mai sus, instanţa urmează să admită excepţia şi să constate nelegalitatea dispoziţiilor art. 2 alin. 1, 2 şi 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1825/2005, în privinţa definirii termenului de „naştere”.