Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei prevede doi subiecţi principali care au calitate procesuală activă în cererea de deschidere a procedurii: unul dintre creditori (calificat ca “îndreptăţit” din perspectiva naturii şi cuantumului creanţei sale) sau debitorul însuşi. Cu mult mai puţină relevanţă practică, art. 26 din actul normativ în discuţie permite ca formularea cererii introductive să fie făcută şi de alte persoane sau instituţii expres prevăzute, sens în care nominalizează Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare pentru entităţile pe care aceasta le reglementează şi supraveghează; passim Legea nr. 85/2006 menţionează de mai multe ori cererea debitorului şi cererea creditorului ceea ce le conferă acestor două cereri caracter de eo quod plerumque fit şi, deci, rang primordial în orice demers analitic pe subiect.
Potrivit art. 2 pct. 6 şi 12 din lege, creditorul îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei este creditorul a cărui creanţa împotriva patrimoniului debitorului prezintă un anume cuantum şi este certă, lichidă şi scadentă de mai mult de 30 de zile. În ceea ce priveşte debitorul, îndrituirea sa vine din art. 26 alin. 1 şi art. 27 alin. 1 şi 2 din lege. Se arată în aceste texte că debitorul este obligat să adreseze tribunalului o cerere de deschidere atunci când se află în stare de insolvenţă (în maximum 30 de zile de la apariţia acestei stări); calitatea procesuală este conferită (cu titlu facultativ, ca prerogativă) şi debitorului în cazul căruia apariţia stării de insolvenţă este iminentă.
Legitimarea procesuală activă este, aşadar, oferită celor doi titulari ai cererii de două izvoare diferite, respectiv de un drept de creanţă cu anumite caracteristici şi de o stare (de fapt) specială a patrimoniului.
Conţinutul celor două cereri şi înscrisurile care trebuie anexate sunt în general similare, însă modul lor de soluţionare este complet diferit. Dacă cererea creditorului este supusă rigorilor unui proces obişnuit, cu un cadru procesual contradictoriu, în privinţa cererii debitorului se prevede expres de către art. 27 alin. 5 din lege că aceasta se judecă de urgenţă în termen de 5 zile în camera de consiliu, fără citarea părţilor, iar dacă ea corespunde condiţiilor, judecatorul-sindic va pronunţa o încheiere de deschidere a procedurii generale (art. 32 alin. 1); având în vedere că în cauză nu există un pârât şi se judecă fără citare, că nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de altă persoană, neexistând practic un litigiu, un proces, că se pronunţă o încheiere, că se judecă în camera de consiliu numai pe baza cuprinsului dosarului, este, credem, suficient de clar că deschiderea procedurii insolvenţei la cererea debitorului este o cerere în procedura necontencioasă, fiind aplicabile (art. 338 alin. 2 C. pr. civ.) dispoziţiile art. 331 şi urm. C. pr. civ. (facem observaţia că prevederile corespondente din noul cod de procedură civilă nu diferă esenţial de cele analizate, ideile expuse menţinându-şi fundamentarea şi în raport cu acestea).
Prin urmare, judecarea acestei cereri se completează, printre altele, şi cu prevederile art. 335 C. pr. civ., conform căruia dacă cererea, prin însuşi cuprinsul ei sau prin obiecţiile ridicate de persoanele care intervin, prezintă caracter contencios, instanţa o va respinge. Sunt astfel consacrate două reguli procedurale:
1. Textul instituie o cale prin care alte persoane decât debitorul petent pot învedera instanţei obiecţii în legătură cu cererea, oferindu-se acestora posibilitatea de intervenţie în soluţionarea cererii (bineînţeles, „intervenţia” aici prevăzută nu are nimic de-a face cu intervenţia principală sau intervenţia accesorie din procedura contencioasă; ca atare, nu este supusă formalităţilor specifice lor, putând fi prezentată instanţei inclusiv în formă verbală, prin înfăţişarea persoanei care obiectează şi expunerea directă a motivelor de respingere);
2. Este prevăzută o soluţie pe care instanţa o dă cererii debitorului, aceea de respingere în cazul în care se învederează obiecţiuni, dacă acestea conferă cererii caracter contencios (practic, majoritatea de astfel de posibile obiecţiuni ar conferi cererii acest caracter: instanţa cererii debitorului nu poate analiza obiecţiunile prezentate – ele pot fi antamate numai într-un cadru de contradictorialitate şi regularitate procedurală; instanţa poate doar să constate existenţa lor, ceea ce atrage automat respingerea cererii ca ridicând probleme care exced cadrului necontencios).
Cu titlu exemplificativ, persoane care pot interveni prin această cale deschisă de art. 335 C. pr. civ. ar fi salariaţii (chiar şi fără restanţe salariale), sindicatul, asociaţii/acţionarii. Ele pot chiar declara recurs împotriva încheierii şi atunci când nu au folosit calea de intervenţie, art. 336 C. pr. civ. oferind dreptul la recurs oricărei persoane interesate.
O menţiune specială se impune în privinţa creditorilor. Aceştia au la îndemână o cale specială de atac împotriva încheierii de deschidere a procedurii insolvenţei. Art. 32 alin. 2 din lege prevede că dacă în termen de 15 zile de la notificare, creditorii se opun deschiderii procedurii, judecătorul-sindic va ţine, în termen de 10 zile, o şedinţă la care vor fi citaţi administratorul judiciar, debitorul şi creditorii care se opun deschiderii procedurii, în urma căreia va soluţiona, deodată, printr-o sentinţă, toate opoziţiile. Aplicând aceeaşi regulă instituită de art. 338 alin. 2 C. pr. civ., în conformitate cu care materiile necontencioase cu privire la care legea prevede o procedură specială rămân supuse dispoziţiilor speciale, care se vor întregi cu cele prevăzute pentru procedura necontencioasă, existând o cale de atac specială pentru creditori, aceştia nu pot uza de recursul împotriva încheierii. Nimic nu se opune însă ca atunci când se soluţionează cererea debitorului în primă instanţă, creditorii să se folosească de modalitatea de intervenţie prevăzută de art. 335 C. pr. civ.http://www.juridice.ro/200312/observatii-privind-pozitia-tertilor-in-raport-cu-cererea-debitorului-de-deschidere-a-procedurii-insolventei.html
