Prin Proiectul Ordonanței de
urgență pentru modificarea și completarea Codului Penal și a Codului de
Procedură Penală, aflat în dezbatere publică până azi,
24 ianuarie 2017 inclusiv, în temeiul art. 7 din Legea nr. 52/2003 privind
transparenţa decizională în administraţia publică, se propune modificarea art.
297 și 298 din Codul penal în sensul realizării unei dezincriminări a
infracţiunilor de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu până la un anumit
prag, dezincriminare parţială în aparenţă, însă aproape completă în practică
având în vedere pragul stabilit foarte sus.
Este evident că dezincriminarea propusă va constitui o încurajare deschisă adresată funcţionarilor de a nesocoti şi încălca legea şi drepturile particularilor, fără a risca nimic şi fără a răspunde efectiv.
Prin proiect se
propune ca infracţiunea de “abuz în serviciu” să nu existe decât în situaţiile
în care se produce o pagubă mai mare de 200.000 de lei şi
se afirmă – ca justificare a necesităţii -, atât în preambul, cât şi în nota de
fundamentare, că prin Decizia nr. 405/2016, instanța de contencios
constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constat că
dispozițiile art. 297 alin. 1 din Codul penal sunt constituționale în măsura în
care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestora
se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii".
Observăm că a mai considerat Curtea
Constituţională că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie
analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres
prin legislația primară, deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară
care vin să detalieze legislația primară se realizează doar în limitele și
potrivit normelor care le ordonă. Această corecţie importantă impusă de Curte
nu a fost menţionată în proiectul de modificare, a cărui singură ţinta pare a
fi fost dorinţa de dezincriminare parţială a infracţiunii de abuz în serviciu,
prin plafonarea – extrem de înaltă – a punctului de început al răspunderii
penale.
Această concluzie este îndreptăţită
suplimentar de analiza altor elemente ale Deciziei nr. 405/2016, la care Curtea
s-a referit, în opinia noastră, ultra
vires, fără legătură cu dispozitivul şi cu ceea ce Curtea a decis efectiv.
Este adevărat că instanţa constituţională a constatat că, în prezent, orice
acțiune sau inacțiune a persoanei care se circumscrie calităților cerute
subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârșite, poate intra în
sfera normei de incriminare, iar această constatare a determinat Curtea să aibă
rezerve în a aprecia că aceasta a fost voința legiuitorului când a incriminat
fapta de abuz în serviciu. Curtea a exprimat o simplă rezervă şi nu a
sancţionat, în nici un mod, eventuala voinţă a legiuitorului de a nu stabili o limită inferioară, astfel
încât acest plafon care acum se propune nu
are izvor în decizia Curţii. Pe de altă parte, chiar dacă Curtea ar fi fost mai
tranşantă, ar fi fost vorba despre o simplă opinie, la prima vedere şi
neangajantă, fără legătură cu dispozitivul şi care ar fi putut fi avută în
vedere de Guvern doar ca simplu reper teoretic şi ca simplă posibilitate, nu
obligaţie. Că Guvernul a înţeles sensul acestei „constatări” a Curţii o
dovedeşte faptul că a ignorat aici alte noţiuni şi alte concepte la care
ordonanţa în stadiul de proiect nu se referă şi le ignoră – cum este cea de
„act” - alegând să reglementeze strict numai chestiunea pragului de
incriminare.
Modificarea preconizată are în justiţie două
consecinţe fundamentale, negative, periculoase:
- pe de o parte, contrar a ceea ce se afirmă
ca deziderat în această perioadă, îngrădeşte până la eliminare răspunderii
judecătorilor şi procurorilor;
- expune judecătorii abuzurilor de funcţie la
care pot recurge - de acum fără teamă - conducătorii instanţelor şi organele
care gestionează cariera judecătorilor; este complet eliminată răspunderea
penală a decidenţilor abuzivi pentru că manifestările abuzurilor acestora nu
au, de regulă, o componentă patrimonială.
Măsura preconizată este profund dăunătoare şi
pentru mediul de afaceri şi pentru populaţie, care vor suferi de pe urma
încurajării abuzului funcţionarilor administrativi în contra dispoziţiilor
legale. Întreaga administraţie funcţionează în baza principiului legalităţii,
astfel încât orice nerespectare a legii atrage anularea actelor administraţiei
şi răspunderea civilă şi penală a funcţionarului vinovat, reguli care trebuie
să se menţină integral şi pentru viitor.
Mai trebuie avut în vedere că infracţiunea de abuz în serviciu prezintă un caracter subsidiar, rezidual, şi că ea intervine numai atunci când nu se fapta poate încadra la un nivel superior de gravitate, de cele mai multe ori din cauza dificultăţii de probare; abuzul în serviciu este anticamera faptelor de corupţie şi pragul minim al acestora, mijlocul de atragere a răspunderii penale atunci când nu se poate demonstra în plus. Ne întrebăm cum vor mai putea răspunde judecătorii (sau orice alt funcţionar public în sensul legii penale) care soluţionează discreţionar dosare şi cu privire la care nu s-ar putea demonstra imboldul pecuniar.
Mai trebuie avut în vedere că infracţiunea de abuz în serviciu prezintă un caracter subsidiar, rezidual, şi că ea intervine numai atunci când nu se fapta poate încadra la un nivel superior de gravitate, de cele mai multe ori din cauza dificultăţii de probare; abuzul în serviciu este anticamera faptelor de corupţie şi pragul minim al acestora, mijlocul de atragere a răspunderii penale atunci când nu se poate demonstra în plus. Ne întrebăm cum vor mai putea răspunde judecătorii (sau orice alt funcţionar public în sensul legii penale) care soluţionează discreţionar dosare şi cu privire la care nu s-ar putea demonstra imboldul pecuniar.
