Exceptând perioada dacică şi cea a ocupaţiei romane, perioade pentru care nu există încă dovezi care să ateste existența unor exploatări de sare la Turda, începuturile mineritului în sare, în sensul în care acest concept este definit în prezent, se situează în timp cel mai târziu la nivelul secolelor XI – XIII.
În anul 1075
cancelaria maghiară, într-un document în care face referire la Transilvania,
mentionează şi despre vama ocnelor de sare “la cetatea ce se cheamă Turda…în
locul ce se cheamă in ungureşte Aranyas, iar în latineşte Aureus”.
Primul document
care vorbeşte în mod explicit de existenţa unei exploatări de sare la Turda este
datat 1 mai 1271, fiind emis de cancelaria maghiară. Prin actul menţionat, se
dăruia capitlului din Transilvania „ocna de sare de la Turda”. Ulterior, atât
capitlul din Strigoniu, cât şi cel din Alba Iulia şi episcopul Transilvaniei
căpătau privilegii pentru folosirea sării din Ocna din Turda.
Documentele
păstrate din secolele XIII – XVI care fac referire la exploatarile de sare de
la Turda menţionează că ocnele de sare de aici au fost dispuse în
microdepresiunea Băile Sărate şi pe versantul sud-estic al Văii Sărate.
Camerele de exploatare au fost amplasate pe locaţiile actualelor lacuri sărate
din perimetrele menţionate mai sus. În secolul al XVII-lea încep primele
lucrări de exploatare a sării pe versantul NV-ic al Văii Sărate, materializate
prin puţurile din cupola camerei “Terezia”. La puţin timp este deschisă şi mina
“Sf. Anton”, perimetru în care activitatea de exploatare continuă până în prima
jumătate a secolului XX.