În cadrul
întâlnirii profesionale din trimestrul al IV-lea al anului 2013 de la Curtea de
Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, de la
finele anului trecut, a fost discutată o solicitare pentru consultare venită
din partea unei alte curţi de apel (Ploieşti), ocazie cu care toţi judecătorii
secţiei au împărtăşit prima opinie avansată în materialul acelei curţi de apel,
respectiv că nu este necesară înregistrarea pronunţării minutei în situaţia în
care lipsesc părţile. Mai mult decât atât, s-a considerat că înregistrarea
pronunţării hotărârii nici nu ar fi legal obligatorie, iar în consecinţă, judecătorul
nu ar putea dispune înregistrarea pronunţării hotărârii, măsura nefiind
prevăzută de lege.
Precizez că
potrivit art. 231 alin. 2 fraza I din Noul cod de procedură civilă, instanţa va
înregistra şedinţa de judecată. O atare obligaţie nu exista sub imperiul
vechiului cod de procedură civilă, însă începând cu 1 iulie 2013 a expirat amânarea
intrării în vigoare a art. 13 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, care prevede, în esenţă, acelaşi lucru.
La curtea de apel
care ne-a solicitat se conturaseră două opinii. În prima dintre acestea,
exprimată atât de magistraţii din cadrul Secţiei I civilă cât şi de o parte a
judecătorilor din cadrul Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi
fiscal, s-a apreciat faptul că nu este necesară înregistrarea pronunţării în
situaţia în care lipsesc părţile, având în vedere că se efectuează transcrierea
minutei în sistem informatizat, iar publicitatea pronunţării în şedinţă publică
înseamnă a asigura părţilor acces la soluţia pronunţată, incluzând posibilitatea
părţilor de a accesa portalul instanţelor de judecată sau de a afla soluţia
telefonic sau prin prezentarea la arhiva instanţei. De asemenea, s-a apreciat
că prin anunţarea orei la care se va efectua pronunţarea, se acordă
posibilitatea părţilor de a fi prezente la pronunţarea soluţiei.
Condiţia
publicităţii se realizează, în opinia acestor judecători, numai în prezenţa cel
puţin a unei părţi în sala de judecată la momentul efectuării pronunţării şi
înregistrării acesteia în sistem informatizat; în caz contrar, o atare
procedură apare ca fiind lipsită de conţinut.
În situaţia în
care nici o parte nu este prezentă la pronunţări, s-a apreciat ca fiind
oportună întocmirea, în caietul grefierului, a unui proces verbal, semnat de
către preşedintele completului de judecată şi de către grefierul de şedinţă, în
care să se menţioneze ora la care s-a terminat deliberarea, precum şi faptul că
la ora respectivă părţile nu au fost prezente la pronunţări.
În cea de-a doua
opinie, s-a apreciat faptul că înregistrarea pronunţării trebuie să se facă
inclusiv în lipsa părţilor. În argumentarea acestei soluţii, s-a arătat faptul
că potrivit dispoziţiilor art. 402 din Noul cod de procedură civilă, sub
rezerva dispoziţiilor art. 396 alin. 2 din cod, hotărârea se va pronunţa în
şedinţă publică, la locul unde s-au desfăşurat dezbaterile, de către
preşedintele sau de către un judecător, membru al completului de judecată, care
va citi minuta, indicând şi calea de atac ce poate fi folosită împotriva
hotărârii.
Am rezumat oarecum
cele două puncte de vedere ale curţii de apel solicitante. Este incredibil cum
pot judecătorii să legifereze continuu, inventând proceduri, forme şi procese
verbale care nu există nicăieri şi pe care publicul nu are cum să le cunoască,
pe pretexte de “oportunitate”,
scopul legii etc.
După cum am
arătat, noi am considerat că nu este necesară înregistrarea pronunţării hotărârii;
înregistrarea nici nu ar fi posibilă, nefiind prevăzută de lege. Într-adevăr,
potrivit art. 231 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă, instanţa va
înregistra şedinţele de judecată. Or, prin şedinţă de judecată se înţelege
activitatea desfăşurată de instanţă de la momentul deschiderii şedinţei
(începerea desfăşurării procesului în camera de consiliu – art. 213 C . pr. civ.) până la momentul
închiderii dezbaterilor în fond (art. 394 C . pr. civ.), respectiv Capitolul II al Cărţii
a II-a din cod („Procedura contencioasă”), intitulat chiar astfel „Judecata”.
Pronunţarea hotărârii nu intră în sfera de aplicare a noţiunii de judecată sau
şedinţă de judecată. Delimitarea temporală a fazei judecăţii prezintă
importanţă şi sub alte aspecte. Bunăoară, judecătorul este incompatibil de a
judeca (art. 42 NCPC); incomptibilitatea nu se referă astfel la activităţile
care se situează în afara sferei judecăţii, anterior delimitată, prevăzute de articole
care nu fac parte din cuprinsul Capitolului II, respectiv: art. 200 Verificarea cererii şi regularizarea
acesteia, art. 201 Fixarea primului
termen de judecată, art. 203 Măsuri
pentru pregătirea judecăţii.
O altă noutate referitoare la pronunţarea hotărârii este cea prevăzută de art. 396 alin. 2 NCPC, care arată că preşedintele completului „poate stabili că pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei”, în cazul îndeplinirii unor condiţii: pronunţarea hotărârii să fie amânată (pentru un termen care nu poate depăşi 15 zile, fără posibilitate de pronunţare anterioară termenului precis indicat); să se fi stabilit că pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei; stabilirea modalităţii de pronunţare să fi avut loc odată cu anunţarea termenului la care a fost amânată pronunţarea. Motivele care pot determina stabilirea unei astfel de modalităţi de pronunţare nu sunt prevăzute de lege, astfel încât ele se apreciază de la caz la caz. Personal, am pronunţat astfel o singură hotărâre până în prezent în cauze în primă instanţă (în care şedinţa de judecată fusese nepublică, era un interes exagerat pentru soluţie din partea mass media) şi una în recurs.
O altă noutate referitoare la pronunţarea hotărârii este cea prevăzută de art. 396 alin. 2 NCPC, care arată că preşedintele completului „poate stabili că pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei”, în cazul îndeplinirii unor condiţii: pronunţarea hotărârii să fie amânată (pentru un termen care nu poate depăşi 15 zile, fără posibilitate de pronunţare anterioară termenului precis indicat); să se fi stabilit că pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei; stabilirea modalităţii de pronunţare să fi avut loc odată cu anunţarea termenului la care a fost amânată pronunţarea. Motivele care pot determina stabilirea unei astfel de modalităţi de pronunţare nu sunt prevăzute de lege, astfel încât ele se apreciază de la caz la caz. Personal, am pronunţat astfel o singură hotărâre până în prezent în cauze în primă instanţă (în care şedinţa de judecată fusese nepublică, era un interes exagerat pentru soluţie din partea mass media) şi una în recurs.