Prin
Hotărârea din 25 martie 2021 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera
întâi), pronunţată în cauza C 307/19, în procedura Obala i lučice
d.o.o. împotriva NLB Leasing d.o.o., Curtea a declarat că:
“Art.
1 alin. 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi
al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea
şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretat
în sensul că intră sub incidenţa noţiunii de „materie civilă şi comercială”, în
sensul acestei dispoziţii, o acţiune în recuperarea unei taxe aferente unui
tichet zilnic de parcare pe un loc de parcare marcat şi situat pe un drum
public, iniţiată de o societate care a fost mandatată de o autoritate locală
pentru administrarea unor astfel de locuri de parcare.
Art. 24 pct. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că nu intră sub incidenţa noţiunii de „închiriere a unor imobile”, în sensul acestei dispoziţii, o acţiune în recuperarea unei taxe aferente unui tichet zilnic de parcare pe un loc de parcare marcat, situat pe un drum public.
Art. 7 pct. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul, pe de o parte, că ţine de „materia contractuală”, în sensul acestei dispoziţii, o acţiune în recuperarea unei taxe care decurge dintr‑un contract care are ca obiect parcarea pe unul dintre locurile de parcare marcate, situate pe un drum public, organizate şi administrate de o societate mandatată în acest sens şi, pe de altă parte, că acest contract constituie un contract de prestare de servicii în sensul articolului 7 punctul 1 litera (b) a doua liniuţă din acest regulament”.
Prin întrebările formulate, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, clarificări cu privire la mai multe aspecte ale litigiului principal, în special legalitatea comunicării prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire către intimată a unei ordonanţe de executare în cadrul unei proceduri de executare silită iniţiate în faţa unui notar în temeiul unui înscris constatator al creanţei, calificarea raportului juridic existent între părţile din litigiul principal în scopul stabilirii competenţei instanţelor croate de soluţionare a acestui litigiu, precum şi dreptul material aplicabil, precum şi conţinut noţiunii de „materie civilă şi comercială”.
În litigiul principal, Obala, societate comercială înfiinţată de oraşul Zadar (Croaţia) în scopul perceperii taxelor de parcare a vehiculelor pe drumurile publice, a iniţiat la un notar care îşi desfăşoară activitatea în Croaţia, în temeiul unui înscris constatator al creanţei, o procedură de executare silită împotriva NLB Leasing, privind recuperarea costurilor corespunzătoare tichetului zilnic de parcare a unui vehicul pe un loc de parcare marcat, situat pe un drum public în Zadar. La 8 martie 2017, acest notar a emis o ordonanţă de executare prin care a dispus ca NLB Leasing să plătească creanţa solicitată, în cuantum de 84 de kuna croate (HRK) (aprox. 11 euro), cu titlu de creanţă principală reprezentând taxa zilnică de parcare, precum şi sumele de 1.235 HRK (aprox. 165 de euro) pentru cheltuielile efectuate în cadrul procedurii şi de 506,25 HRK (aprox. 67 de euro) cu titlu de cheltuieli previzibile privind procedura.
Pentru a comunica ordonanţa de executare către NLB Leasing, notarul a expediat o scrisoare recomandată cu confirmare de primire. NLB Leasing a contestat această ordonanţă. Trgovački sud u Pazinu (Tribunalul Comercial din Pazin, Croaţia) a anulat ordonanţa menţionată în măsura în care dispunea executarea silită, dar şi‑a declinat competenţa în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiei, transmiţând cauza către Trgovački sud u Zadru (Tribunalul Comercial din Zadar, Croaţia), care, la rândul său, şi‑a declinat competenţa şi a sesizat instanţa de trimitere, Visoki trgovački sud (Curtea Comercială de Apel, Croaţia), cu acest conflict negativ de competenţă, iar instanţa croată a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să se adreseze Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Curtea a reordonat întrebările adresate de instanţa de trimitere şi a înlăturat o parte dintre acestea; vom oferi soluţia numai în privinţa celor care au dus la emiterea răspunsurilor. Instanţa europeană a amintit că, în ceea ce priveşte noţiunea de „materie civilă şi comercială”, care figurează la art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, a statuat în repetate rânduri că, pentru a asigura, în măsura posibilului, egalitatea şi uniformitatea drepturilor şi a obligaţiilor care decurg din acest regulament pentru statele membre şi pentru persoanele interesate, noţiunea menţionată nu trebuie interpretată ca reprezentând o simplă trimitere la dreptul intern al unui stat membru. Această noţiune trebuie considerată o noţiune autonomă, care trebuie interpretată prin referire, pe de o parte, la obiectivele şi la sistemul regulamentului amintit şi, pe de altă parte, la principiile generale care reies din ansamblul ordinilor juridice naţionale (Hotărârea din 28 februarie 2019, Gradbeništvo Korana, C‑579/17, pct. 46 şi jurisprudenţa acolo citată).
În plus, necesitatea asigurării bunei funcţionări a pieţei interne, precum şi a evitării, în interesul funcţionării armonioase a justiţiei, a pronunţării în statele membre a unor hotărâri ireconciliabile impun reţinerea unei concepţii largi a respectivei noţiuni de „materie civilă şi comercială” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2009, German Graphics Graphische Maschinen, C‑292/08, pct. 22 şi 23).
Pentru a determina dacă o acţiune în justiţie intră sau nu sub incidenţa noţiunii de „materie civilă şi comercială”, în sensul art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 şi, pe cale de consecinţă, în domeniul de aplicare al acestui regulament, trebuie să se identifice raportul juridic existent între părţile din litigiu şi obiectul acestuia sau, alternativ, să se examineze temeiul şi modalităţile de exercitare a acţiunii formulate (Hotărârea din 16 iulie 2020, Movic şi alţii, C‑73/19, pct. 37, precum şi jurisprudenţa citată).
Astfel, deşi anumite litigii dintre o autoritate publică şi o persoană de drept privat pot intra în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 atunci când acţiunea în justiţie priveşte acte îndeplinite iure gestionis, situaţia este diferită atunci când autoritatea publică acţionează în exercitarea puterii publice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 mai 2020, Rina, C‑641/18, pct. 33 şi jurisprudenţa acolo citată).
Astfel, manifestarea unor prerogative de putere publică de către una dintre părţile din litigiu ca urmare a exercitării de către aceasta a unor puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relaţiile dintre particulari exclude un asemenea litigiu din „materia civilă şi comercială” în sensul art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 (Hotărârea din 3 septembrie 2020, Supreme Site Services şi alţii, C‑186/19, pct. 57, precum şi jurisprudenţa citată).
Pe de altă parte, finalitatea publică a anumitor activităţi nu constituie în sine un element suficient pentru a califica aceste activităţi ca fiind îndeplinite iure imperii, în măsura în care ele nu corespund exercitării unor puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relaţiile dintre particulari (Hotărârea din 3 septembrie 2020, Supreme Site Services şi alţii, pct. 66, precum şi jurisprudenţa citată).
În speţă, în ceea ce priveşte obiectul acţiunii principale, aceasta priveşte recuperarea unei creanţe care corespunde cuantumului tichetului zilnic de parcare pe un loc de parcare marcat, situat pe un drum public, însoţită de cheltuieli de procedură, şi se bazează pe un raport juridic de drept privat în cadrul căruia părţile îşi asumă drepturi şi obligaţii în conformitate cu condiţiile generale ale contractului de parcare prevăzute de Decizia privind parcarea în oraşul Zadar, inclusiv în ceea ce priveşte obligaţia de plată fie a unui tichet orar, fie a unui tichet zilnic, precum şi preţul acestor tichete. Un contract privind un tichet zilnic se consideră că a fost încheiat în lipsa plăţii tichetului orar. Pe de altă parte, după cum reiese din răspunsurile scrise formulate de guvernul croat la întrebările transmise de Curte, obligaţia de a achita, în caz de neplată a unui tichet zilnic de parcare, costurile reale, precum şi dobânzile moratorii legale se bazează pe Legea croată privind obligaţiile, care prevede dreptul la o despăgubire integrală a creditorului. Tichetul zilnic de parcare nu constituie sancţionarea unei încălcări a normelor de circulaţie.
În ceea ce priveşte temeiul şi modalităţile de exercitare a acţiunii principale, trebuie observat de asemenea că Obala urmăreşte să obţină recuperarea taxei de parcare potrivit normelor de drept comun, aceasta iniţiind, în conformitate cu Legea privind executarea silită, o procedură iniţială în faţa unui notar, care este urmată de o procedură în faţa unei instanţe, după ce debitorul urmărit în cadrul procedurii de executare a contestat ordonanţa de executare emisă de notarul menţionat.
În plus, similar situaţiei în discuţie în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea din 9 martie 2017, Pula Parking (C‑551/15), prin eliberarea tichetului zilnic de parcare persoanelor interesate, Obala nu îşi acordă ei înseşi un titlu executoriu, prin derogare de la normele de drept comun, deoarece, ca urmare a eliberării acestui tichet, această societate se află în măsură numai să se prevaleze de un înscris constatator al creanţei de natură să îi permită iniţierea unei proceduri în conformitate cu dispoziţiile din Legea privind executarea silită sau, eventual, în caz de contestare, a unei proceduri judiciare.
Reiese din ceea ce precedă că nici raportul juridic existent între părţile la o acţiune precum cea în discuţie în litigiul principal, nici temeiul şi modalităţile unei asemenea acţiuni nu pot fi considerate ca revelând exercitarea unor prerogative de putere publică în sensul dreptului Uniunii, astfel încât trebuie să se considere că o acţiune de acest tip se încadrează în noţiunea de „materie civilă şi comercială” în sensul art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 şi intră în domeniul de aplicare al acestui regulament.
Cu privire la chestiunea dacă art. 24 pct. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că intră sub incidenţa noţiunii de „închiriere a unor imobile”, în sensul acestei dispoziţii, o acţiune în recuperarea unei taxe aferente unui tichet zilnic de parcare pe un loc de parcare marcat, situat pe un drum public, Curtea a reţinut că potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul atribuirii de competenţe comune prevăzute în capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012 se întemeiază pe norma generală enunţată la art. 4 alin. 1 din acesta, potrivit căreia persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acţionate în justiţie, indiferent de naţionalitatea acestora, în faţa instanţelor acelui stat (Hotărârea din 4 octombrie 2018, Feniks, C‑337/17, pct. 35).
Capitolul II secţiunea 6 din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede o serie de norme de competenţă exclusivă, printre care figurează cea de la art. 24 pct. 1, care atribuie instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul competenţa de a se pronunţa în materie de închiriere a unor imobile, însă numai prin derogare de la norma generală a competenţei instanţelor de la domiciliul pârâtului (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 10 iulie 2019, Reitbauer şi alţii, C‑722/17, pct. 38). Având în vedere caracterul lor derogatoriu, dispoziţiile art. 24 pct. 1 din Regulament nu trebuie interpretate într‑un sens mai larg decât impune obiectivul lor (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 16 noiembrie 2016, Schmidt, C‑417/15, pct. 28 şi jurisprudenţa citată).
În ceea ce priveşte obiectivul urmărit de aceste dispoziţii, trebuie amintit, după cum reiese din jurisprudenţa constantă a Curţii, că motivul esenţial al atribuirii competenţei exclusive instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul constă în împrejurarea că instanţa de la locul situării imobilului este cea mai în măsură, dată fiind proximitatea, să aibă o bună cunoaştere a situaţiilor de fapt şi să aplice normele şi uzanţele care sunt, în general, cele ale statului membru în care este situat imobilul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2016, Schmidt, C‑417/15, pct. 29 şi jurisprudenţa citată).
În ceea ce priveşte în special închirierea imobilelor, rezultă din jurisprudenţa Curţii că această competenţă exclusivă este justificată de complexitatea raportului proprietar‑locatar, care presupune o serie de drepturi şi obligaţii, în plus faţă de cea aferentă chiriei. Acest raport este reglementat de legi speciale, printre care unele cu caracter imperativ, ale statului în care este situat imobilul care face obiectul închirierii, precum cele care determină responsabilul pentru întreţinerea imobilului şi plata impozitelor pe proprietate, cele care reglementează obligaţiile ocupantului imobilului faţă de vecini, precum şi cele care controlează sau limitează dreptul proprietarului de a reintra în posesia imobilului la sfârşitul perioadei de închiriere (Ordonanţa din 15 mai 2019, MC, C‑827/18, nepublicată, pct. 27 şi jurisprudenţa citată). În speţă, după cum reiese din decizia de trimitere, acţiunea principală nu priveşte condiţiile de folosinţă a unui imobil, ci recuperarea unei taxe generate de parcarea pe un loc de parcare marcat, situat pe un drum public. Independent de calificarea raportului juridic astfel stabilit în temeiul dreptului naţional, o asemenea acţiune, având în vedere obiectul său şi conţinutul verificărilor pe care va trebui să le efectueze instanţa naţională, nu poate intra sub incidenţa normei de competenţă exclusivă prevăzută la art. 24 pct. 1 din Regulament.
În ceea ce priveşte, în primul rând, natura contractuală sau delictuală a acţiunii principale, trebuie amintit că noţiunile de „materie contractuală” şi „materie delictuală şi cvasidelictuală”, în sensul pct. 1 şi, respectiv, al pct. 2 ale art. 7 din Regulamentul nr. 1215/2012, trebuie interpretate în mod autonom, prin referire în principal la sistemul şi la obiectivele acestui regulament, pentru a se garanta aplicarea lui uniformă în toate statele membre. În consecinţă, aceste noţiuni nu pot fi înţelese în sensul că ar face trimitere la calificarea pe care legea naţională aplicabilă o dă raportului juridic în discuţie în faţa instanţei naţionale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 2016, Granarolo, C‑196/15, pct. 19 şi jurisprudenţa citată).
În această privinţă, Curtea a statuat că noţiunea de „materie delictuală şi cvasidelictuală”, în sensul art. 7 pct. 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, cuprinde orice cerere care urmăreşte angajarea răspunderii unui pârât şi care nu decurge din „materia contractuală”, în sensul art. 7 pct. 1 lit. a) din acest regulament, întrucât nu se bazează pe o obligaţie juridică liber consimţită de o persoană în raport cu alta (Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Wikingerhof, C‑59/19, pct. 23 şi jurisprudenţa citată).
Aplicabilitatea fie a art. 7 pct. 1, fie a art. 7 pct 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, depinde, pe de o parte, de opţiunea reclamantului de a invoca sau nu una dintre aceste norme de competenţă specială şi, pe de altă parte, de examinarea de către instanţa sesizată a condiţiilor specifice prevăzute de aceste dispoziţii (Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Wikingerhof, pct. 29). Atunci când reclamantul invocă una dintre normele menţionate, este, prin urmare, necesar ca instanţa sesizată să verifice dacă pretenţiile reclamantului sunt, independent de calificarea lor în dreptul naţional, de natură contractuală sau, dimpotrivă, de natură delictuală sau cvasidelictuală, în sensul regulamentului respectiv (Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Wikingerhof, pct. 30).
Rezultă că trebuie verificat de la bun început dacă o acţiune în recuperarea unei taxe aferente unui tichet zilnic de parcare pe un loc de parcare marcat, situat pe un drum public, are, independent de calificarea sa în dreptul naţional, o natură contractuală. În această privinţă trebuie să se observe că, deşi art. 7 pct.l 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu impune încheierea unui contract scris, identificarea unei obligaţii contractuale este totuşi indispensabilă pentru aplicarea acestei dispoziţii. Trebuie să se precizeze că o astfel de obligaţie poate fi considerată ca fiind născută în mod tacit, în special atunci când acest aspect rezultă din actele neechivoce care exprimă voinţa părţilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 2016, Granarolo, pct. 24 şi jurisprudenţa citată).
În speţă, din elementele dosarului de care dispune Curtea reiese că condiţiile generale de utilizare a zonelor de parcare publice, şi anume în special determinarea locurilor de parcare, orarele şi tarifele de parcare, inclusiv obligaţia de plată a unui tichet zilnic de parcare, au fost publicate în Decizia privind parcarea în oraşul Zadar. Parcarea pe un loc de parcare marcat, situat pe un drum public, dă naştere unui raport juridic între managerul acestui loc şi persoana care l‑a utilizat, prin intermediul plăţii unui tichet orar sau zilnic de parcare, a cărui natură poate fi calificată drept contractuală.
Acţiunea în recuperarea unei taxe aferente unui tichet zilnic de parcare se bazează, prin urmare, pe o pretinsă neîndeplinire a obligaţiilor contractuale şi ţine de „materia contractuală”, în sensul art. 7 pct. 1 lit. a) din Regulamentul nr. 1215/2012, astfel încât competenţa instanţelor croate se poate întemeia pe această dispoziţie, independent de natura contractului de parcare în discuţie în litigiul principal.
Curtea a mai observat că o instanţă sesizată cu o acţiune în executarea unui contract este competentă în temeiul art. 7 pct. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 chiar şi atunci când, ca mijloc de apărare, pârâtul invocă inexistenţa acestui contract (Hotărârea din 4 martie 1982, Effer, 38/81, pct. 8).
În ceea ce priveşte posibilitatea de a califica contractul de parcare din litigiul principal drept contract de prestare de servicii, în scopul aplicării art. 7 pct. 1 lit. b) din Regulamentul nr. 1215/2012, trebuie precizat că o asemenea calificare ar exclude aplicarea normei de competenţă prevăzute la art. 7 pct. 1 lit. a) din Regulament. Astfel, ţinând seama de ierarhia stabilită între lit. a) şi lit. b) de litera c) a acestei dispoziţii, norma de competenţă prevăzută la lit. a) nu are vocaţia de a interveni decât în mod alternativ şi prin excludere în raport cu normele de competenţă care figurează la lit. b) menţionată (Hotărârea din 8 martie 2018, Saey Home & Garden, C‑64/17, pct. 34, precum şi jurisprudenţa citată).
Noţiunea de „servicii”, în sensul art. 7 pct. 1 lit. b) a doua liniuţă din Regulamentul nr. 1215/2012, presupune cel puţin ca partea care le prestează să efectueze o activitate determinată în schimbul unei remuneraţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 martie 2018, Saey Home & Garden, pct. 38, precum şi jurisprudenţa citată).
În ceea ce priveşte criteriul referitor la existenţa unei activităţi, acesta impune îndeplinirea unor acte pozitive, cu excluderea unor simple abţineri (Hotărârea din 8 martie 2018, Saey Home & Garden, pct. 39). Astfel, Curtea a statuat că un contract prin care titularul unui drept de proprietate intelectuală acordă celeilalte părţi contractante dreptul de a‑l exploata în schimbul plăţii unei remuneraţii nu presupune o asemenea activitate, întrucât titularul dreptului de proprietate intelectuală nu efectuează nicio prestaţie prin acordarea dreptului de exploatare, ci se obligă numai să permită celeilalte părţi contractante să exploateze în mod liber dreptul respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2009, Falco Privatstiftung şi Rabitsch, C‑533/07, pct. 30 şi 31). Însă, în speţă, Obala este responsabilă de administrarea zonelor de parcare publice, ceea ce presupune o activitate determinată care constă cel puţin în stabilirea, delimitarea şi marcarea pe un drum public a locurilor de parcare, precum şi gestionarea modalităţilor de încasare a taxelor de parcare.
În ceea ce priveşte criteriul remuneraţiei plătite în schimbul unei activităţi, în speţă nu se contestă că plata unui tichet zilnic de parcare poate fi calificată drept remuneraţie, iar contractul de parcare în discuţie în litigiul principal poate fi calificat drept „contract de prestare de servicii” în sensul art. 7 pct. 1 lit. b) a doua liniuţă din Regulamentul nr. 1215/2012.
