Criterii pentru reducerea de către instanţă a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariului avocaţial

Art. 445 din Noul cod de procedură civilă, intitulat Cuantumul cheltuielilor de judecată, prevede, la alin. 2, că instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei (în treacăt şi fără a reveni aici asupra acestui aspect, ne place perspectiva economică a acestui text, care induce în sistemul judiciar un principiu de raţionalitate economică, de încurajare a alocării optime a resurselor).
Varianta corespondentă anterioară a textului, respectiv art. 274 alin. 3 C. pr. civ., în raport cu care am fost de părere că a rămas aplicabil şi în condiţiile dispariţiei tabloului onorariilor minimale, prevedea posibilitatea adaptării onorariului potrivit cu valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Acţiunea instanţei poate fi, conform noii reglementări, numai în sensul reducerii onorariului, nu şi în cel al majorării acestuia (permisă de vechiul cod), iar criteriile de reducere a onorariului sunt pe noua reglementare: „valoarea sau complexitatea cauzei”, „activitatea desfăşurată de avocat”; anterioare: „valoarea pricinii” sau „munca îndeplinită de avocat”. Chiar dacă textele sunt formulate diferit, în realitate nu există nici o deosebire de esenţă, complexitatea cauzei fiind cuantificată suficient de precis în activitatea sau munca (termenii sunt în context perfect sinonimi şi ambii acoperă şi situaţiile în care nu doar avocatul derulează nemijlocit activităţi specifice, ci şi persoanele pe care legal şi le poate substitui, cum ar fi dactilografa, secretara, consilierul juridic redactor etc.) avocatului.
Este adevărat că noul cod face referire şi la luarea în considerare de către judecător a circumstanţelor cauzei, însă această sintagmă nu poate fi utilizată ca temei pentru crearea de criterii suplimentare de către instanţă (operaţiune care ar face legea insuficient de previzibilă), ci semnifică doar că aprecierea se face in concreto, nu abstract, cum, de altfel, stăteau lucrurile şi înainte.

Se mai adaugă o precizare expresă potrivit căreia măsura luată de instanţă (în sensul reducerii onorariului) nu va avea nici un efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său. Nici sub imperiul art. 274 alin. 3 C. pr. civ. nu exista vreo diferenţă de tratament juridic în ipoteza reducerii; pentru instanţă contractul de asistenţă juridică era res inter alios acta şi nici nu era învestită cu o cerere în modificarea acestuia, analiza pe care o făcea fiind limitată la obligarea părţii căzute în pretenţii la rambursarea cheltuielilor părţii care câştigase. Prerogativa judecătorească de a nu încuviinţa integral cererea accesorie a părţii câştigătoare vizând cheltuielile de judecată este exercitată strict numai cu privire la situaţia pentru care a fost instituită de lege, respectiv ca protecţie pentru partea căzută în pretenţii care poate fi expusă unor solicitări ruinătoare şi punitive de cheltuieli, profitându-se de câştigul din cererea principală; dispoziţia instanţei nu se referă la valabilitatea sau nevalabilitatea contractului de asistenţă juridică, cu privire la care nu se pronunţă şi care rămâne în vigoare, clientul datorând avocatului său ceea ce s-a stipulat ca preţ al serviciilor, chiar dacă nu îşi obţine judiciar restituirea acestora, urmând să suporte o diferenţă. Nu este singurul caz similar, bunăoară, când se invocă ca apărare, prin întâmpinare, nulitatea absolută a unui contract şi nu printr-o cerere reconvenţională, iar acţiunea se respinge reţinându-se caracterul întemeiat al apărării, fără anularea contractului, în lipsa unei cereri exprese. Bineînţeles, dacă partea adversă cunoaşte din timp contractul de asistenţă juridică îl poate ataca chiar printr-o cerere reconvenţională, chiar şi numai pentru ipoteza în care ar cădea în pretenţii în cererea principală; chestiunea este însă pur teoretică, având în vedere mijlocul procedural mai lesnicios pus la dispoziţie de lege, respectiv acordarea parţială a onorariului.

Faţă de modul de formulare a textului legal, suntem de părere că sunt criterii legale pentru exercitarea atribuţiei reducerii motivate a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor: valoarea cauzei şi munca (activitatea) desfăşurată de avocat (complexitatea cauzei fiind un subcriteriu component al muncii, chiar dacă este menţionat de sine-stătător în NCPC). Cele două criterii sunt cumulative, aşa cum rezultă din formularea legii, „în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată”, ceea ce înseamnă că ele trebuie observate concomitent de către instanţă, ceea ce este normal dacă avem în vedere că protecţia instituită pentru partea care cade în pretenţii este asigurată numai combinând cele două criterii. Cu alte cuvinte, chiar dacă valoarea obiectului cauzei este una redusă, ea trebuie avută în vedere întotdeauna, chiar şi atunci când munca avocatului este complexă şi consistentă - de minimis non curat praetor, dacă ai un caz de valoare redusă, nu îl ataci cu maximă elaborare şi colecţie de competenţe profesionale, nu vânezi prepeliţe cu avionul de vânătoare.

Luarea în considerare a valorii cauzei (sintagmă care trebuie interpretată larg, cuprinzător, în sensul de miză a procesului pentru parte, care există şi în cazul acţiunilor neevaluabile în bani) nu înseamnă neapărat o raportare procentuală, mecanică, la acest criteriu; nu este exclus să fie depăşită oarecum această valoare de cuantumul onorariului avocaţial, atunci când, bunăoară, temeinicia pretenţiilor părţii câştigătoare este evidentă şi s-au făcut încercări de soluţionare prejudicare, ocolite cu rea-credinţă de partea care trebuie obligată la cheltuieli.

Cu privire la activitatea (munca) avocatului, aceasta nu trebuie să îi aparţină integral acestuia, putând în parte proveni de la persoane care prestează muncă sub conducerea sa. Recent s-a încercat să se împartă criteriul muncii în subcriterii însă acestea au fost desprinse din împrejurări care nu reprezintă izvoare de drept şi nici nu cred că sunt exhaustive (nu se menţionează, de exemplu, existenţa unor activităţi anterioare similare ale avocatului, care determină la a doua, a treia etc. repetare un cuantum mai mic de muncă): tipul activităţii, amplitudinea, complexitatea, realitatea, necesitatea, rezonabilitatea şi echitatea (faţă de cine sau ce?). Consider că nu există criterii legale şi obligatorii pentru aprecierea componentei muncă în onorariul avocaţial şi că acestea nici nu ar fi utile; judecătorii trebuie pur şi simplu să aprecieze numărul de ore-om alocate în mod necesar de avocat sau structura de care acesta dispune în exercitarea profesiei, pentru cauza în discuţie, care să fie înmulţit cu un tarif orar, apreciat liber şi el (orientativ ni se pare un reper posibil salariul net al judecătorului cauzei supra numărul de ore pretinse a fi efectuate de angajator pentru plata salariului).

Prin urmare, preferinţa noastră se îndreaptă spre o apreciere cantitativă a activităţii avocatului, în primul rând pentru că toţi sunt prezumaţi de lege capabili şi profesionişti, diferenţele individuale nefiind decisive, iar apoi pentru că de la Stalin încoace cunoaştem cantitatea ca având o dimensiune calitativă în sine. Corolarul cantităţii (care îi fixează şi măsura calitativă, totodată) este efectul util al acesteia, care în practică este luat în considerare în mod serios, adică se verifică dacă, exempli gratia, partea invocă multe ce nu trebuiesc şi nu invocă ceea ce trebuie, sau, cu alte cuvinte, care este cantitatea necesară şi suficientă de muncă pentru a câştiga cauza, fără o stricteţe exagerată însă. 

Westminster Magistrates’ Court’s Howard Riddle, Senior District Judge (Chief Magistrate), Judgment of 13 July 2012

Important paragraphs of the decision (in full, here):

„There is also no dispute that John Terry directed the words “(fucking) black cunt” in the direction of Anton Ferdinand. If he did that to insult or abuse him then he is guilty of the offence.

…

Mr Terry’s explanation is, certainly under the cold light of forensic examination, unlikely. It is not the most obvious response. It is sandwiched between other undoubted insults”.

„The prosecution point out that in the FA interview Mr Terry was asked “can you remember exactly what you said back to him?” and replied [page 65] “I think it was something along the lines of, “You black cunt, you’re a fucking knobhead”. The Crown say that this represents a true statement. It was a slip by Mr Terry. It is evidence of his guilt”.

„Weighing all the evidence together, I think it is highly unlikely that Mr Ferdinand accused Mr Terry on the pitch of calling him a black cunt”.

My estimate is that Terry said „Hey, hey, you fucking black cunt, you fucking knobhead”. „Hey, hey” is for getting Anton’s attention. I think nothing on his face or lips could suggest an interrogation mark or anything else other then insult. If this would have been my case I would have personally interrogated both „lip reading experts”, separately, on one single issue, that „heeey, heey” from the beginning of this movie. Both of them would have cracked, they warned everybody in advance: „lip reading in any given situation comprises a large measure of guesswork (?!)”.

I find extremely suspicious that the Crown insisted in finding yeah instead of hey, but being Romanian I am slighty inclined to seeing o conspiracy almost everywhere (non so rarely occurring in our country):

„The Crown say that Mr Terry responded by aiming the words “fuck off, fuck off, yeah, yeah and you fucking black cunt, fucking knobhead”, and possibly one or more other words, at Mr Ferdinand”.

And this is just another example of the pressure being put on the judge (Becali cases, anyone?):

„It may be worth mentioning here that the issue for this court to decide is not whether Mr Terry is a racist, in the broadest sense of the word. I have received a substantial volume of unchallenged evidence from witnesses, both in person and in writing, to confirm that he is not. It is not relevant to the issue I must decide”.

At least in our country the judge is prohibited to admit evidence that he knows it is not pertaining to the case at hand, not relevant.

Despre reducerea cheltuielilor de judecată

Extras dintr-o motivare recentă:

Este adevărat, aşa cum învederează recurentul, că prima instanţă nu a motivat acordarea cheltuielilor de judecată într-un cuantum redus faţă de solicitarea reclamantului şi nici nu a precizat textul legal care a stat la baza măsurii diminuării acestora.

Cu toată această omisiune, din acordarea cheltuielilor doar parţial de către tribunal rezultă că temeiul care a fost avut în vedere este art. 274 alin. 3 C. pr. civ. (după cum chiar reclamantul recurent l-a identificat în recurs ca posibil temei de drept pentru reducere, alături de art. 275 sau 276 C. pr. civ. pe care le menţionează, de asemenea, cu titlu de posibilitate, fără însă ca ipoteza vreunuia dintre aceste două texte legale să fie manifestă în speţă).

Potrivit art. 274 alin. 3 C. pr. civ., judecătorii au dreptul să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Este adevărat că nu există în prezent un tablou al onorariilor minimale, însă Curtea, spre deosebire de reclamantul recurent, nu consideră că această împrejurare atrage caducitatea textului în discuţie, ci aplicarea lui în modul în care acesta poate avea efect, nu într-un mod în care nu poate produce nici un efect, conform acestui principiu general de interpretare a actelor normative. Din această perspectivă, textul poate avea efect prin aprecierea de către judecător a corespondenţei dintre mărimea onorariului şi cele două repere stabilite legislativ: valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Dacă în privinţa muncii îndeplinite de avocat, Curtea nu găseşte motive de reducere (cu toate că in abstracto cauza nu este una complexă şi este des întâlnită în practică, la un nivel repetitiv chiar, pentru mulţi avocaţi – efortul, „munca”, concrete, pe partea de susţinere nu sunt mai prejos decât în alte tipuri de cauze), nu este mai puţin adevărat că valoarea pricinii nu este una semnificativă, iar cheltuielile de judecată solicitate la fond au totalizat aproape valoarea capătului de cerere principal şi au chiar o proporţie mare faţă de întreaga miză a procesului pentru reclamant.

Curtea nu este de acord cu afirmaţia recurentului potrivit căreia o astfel de aplicare a textului ar fi întotdeauna arbitrară şi fără temei juridic. Dimpotrivă, există două repere (cumulative) clar stabilite, iar marja de apreciere concretă nu este diferită sau superioară multiplelor altor cazuri în care judecătorii pot face aprecieri subiective pe chestiuni factuale; este vorba despre o manifestare a esenţei atribuţiilor jurisdicţionale, de a putea tranşa diferende.

Recurentul mai consideră că menţiunea tribunalului din dispozitivul hotărârii atacate, aceea de „admite acţiunea” îl îndrituia la admiterea întregii acţiuni, inclusiv sub aspectul capătului de cerere accesoriu al cheltuielilor de judecată. Sub acest aspect, Curtea reţine că, dimpotrivă, potrivit uzanţelor de tehnică judecătorească soluţia se referă la capătul principal, nu şi la cele accesorii; în orice caz, prima instanţă şi-a detaliat soluţia în dispozitiv inclusiv la nivelul capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, neexistând astfel nici un prejudiciu procesual pentru reclamant.

Marja de reducere aplicată de prima instanţă nu a fost una arbitrară, iar suma acordată a acoperit cheltuielile intangibile cu taxa de timbru şi timbru judiciar, precum şi TVA-ul aferent onorariului integral, rămânând şi o porţiune de onorariu pe care şi Curtea o apreciază ca bine acordată în raport cu valoarea obiectului pricinii.

Despre conflictul de interese

Potrivit Codului model de conduită al oficialilor publici, anexă la Recomandarea CE nr. R (2000) 10 a Comitetului de Miniştri ai Consiliului Europei către statele membre cu privire la codurile de conduită ale oficialilor publici (adoptată de Comitetul de Miniştri la cea de-a 106-a sesiune la 11 mai 2000) toţi oficialii publici au obligaţia de a se conforma prevederilor codului (art. 2 alin. 3). Oficialii publicii sunt definiţi de art. 1 alin. 2 ca fiind orice persoană aparţinând de o autoritate sau instituţie publică.

Prin urmare, nu există o limitare anume a problemei conflictului de interese, acesta urmând a avea incidenţă universală, în toate cazurile în care este vorba despre oficiali publici.

Scopul codului, definit de către art. 3, este de a specifica standarde de integritate şi comportament care trebuie respectate de către oficialii publici.

Art. 4 şi art. 5 alin. 2 prevăd că oficialii publici trebuie să îşi îndeplinească atribuţiile în conformitate cu legea şi să fie oneşti, imparţiali, având în vedere numai circumstanţele relevante ale cazului.

Potrivit art. 7, în adoptarea deciziilor, oficialii publici trebuie să acţioneze numai în conformitate cu legea şi imparţial, luând în considerare numai chestiunile relevante.

Art. 6 impune ca oficialii public, în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, să nu acţioneze arbitrar în detrimentul unei persoane, iar art. 8 alin. 1 prevede că oficialul public nu trebuie să acţioneze în interes propriu şi trebuie să evite conflictele de interese, reale, potenţiale sau aparente.

Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că oficialul public nu trebuie să obţină avantaje în interes propriu din poziţia pe care o deţine.

Reţinem că în accepţiunea CE conflictul de interese nu trebuie să fie neapărat real, ajungând ca el să fie potenţial sau aparent.

Pe plan intern, art. 721 C. pr. civ. prevede că dispoziţiile codului alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă şi comercială; ele se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice.

Modul clar de redactare a textului indică aplicarea codului în orice altă materie unde nu există dispoziţii contrare, nu doar acolo unde este vorba de o activitate de judecată. Prin urmare, garanţiile pe care codul le conţine (inclusiv cele referitoare la recuzare) sunt universale, în lipsă de prevedere specială.

Potrivit art. 27 C. pr. civ., judecătorul (id est, orice oficial public) poate fi recuzat pentru mai multe motive, mai multe dintre acestea subsumându-se conceptului de interes personal.

După cum prevede art. 34 alin. 1 şi 4 din Legea nr. 24/2000, actele normative trebuie redactate într-un limbaj clar şi precis, care să excludă orice echivoc, iar redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română modernă, cu evitarea regionalismelor.

Având în vedere că în Codul de procedură civilă nu este definit interesul, înţelesul trebuind preluat din vorbirea curentă (dicţionarul explicativ al limbii române). În conformitate cu Dex online, interes înseamnă ceea ce convine (cuiva).

Observăm că nici sub acest aspect vocaţia generică a instituţiei conflictului de interese nu este îngrădită.

Observatii privind pozitia tertilor in raport cu cererea debitorului de deschidere a procedurii insolventei

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei prevede doi subiecţi principali care au calitate procesuală activă în cererea de deschidere a procedurii: unul dintre creditori (calificat ca “îndreptăţit” din perspectiva naturii şi cuantumului creanţei sale) sau debitorul însuşi. Cu mult mai puţină relevanţă practică, art. 26 din actul normativ în discuţie permite ca formularea cererii introductive să fie făcută şi de alte persoane sau instituţii expres prevăzute, sens în care nominalizează Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare pentru entităţile pe care aceasta le reglementează şi supraveghează; passim Legea nr. 85/2006 menţionează de mai multe ori cererea debitorului şi cererea creditorului ceea ce le conferă acestor două cereri caracter de eo quod plerumque fit şi, deci, rang primordial în orice demers analitic pe subiect.

Potrivit art. 2 pct. 6 şi 12 din lege, creditorul îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei este creditorul a cărui creanţa împotriva patrimoniului debitorului prezintă un anume cuantum şi este certă, lichidă şi scadentă de mai mult de 30 de zile. În ceea ce priveşte debitorul, îndrituirea sa vine din art. 26 alin. 1 şi art. 27 alin. 1 şi 2 din lege. Se arată în aceste texte că debitorul este obligat să adreseze tribunalului o cerere de deschidere atunci când se află în stare de insolvenţă (în maximum 30 de zile de la apariţia acestei stări); calitatea procesuală este conferită (cu titlu facultativ, ca prerogativă) şi debitorului în cazul căruia apariţia stării de insolvenţă este iminentă.

Legitimarea procesuală activă este, aşadar, oferită celor doi titulari ai cererii de două izvoare diferite, respectiv de un drept de creanţă cu anumite caracteristici şi de o stare (de fapt) specială a patrimoniului.

Conţinutul celor două cereri şi înscrisurile care trebuie anexate sunt în general similare, însă modul lor de soluţionare este complet diferit. Dacă cererea creditorului este supusă rigorilor unui proces obişnuit, cu un cadru procesual contradictoriu, în privinţa cererii debitorului se prevede expres de către art. 27 alin. 5 din lege că aceasta se judecă de urgenţă în termen de 5 zile în camera de consiliu, fără citarea părţilor, iar dacă ea corespunde condiţiilor, judecatorul-sindic va pronunţa o încheiere de deschidere a procedurii generale (art. 32 alin. 1); având în vedere că în cauză nu există un pârât şi se judecă fără citare, că nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de altă persoană, neexistând practic un litigiu, un proces, că se pronunţă o încheiere, că se judecă în camera de consiliu numai pe baza cuprinsului dosarului, este, credem, suficient de clar că deschiderea procedurii insolvenţei la cererea debitorului este o cerere în procedura necontencioasă, fiind aplicabile (art. 338 alin. 2 C. pr. civ.) dispoziţiile art. 331 şi urm. C. pr. civ. (facem observaţia că prevederile corespondente din noul cod de procedură civilă nu diferă esenţial de cele analizate, ideile expuse menţinându-şi fundamentarea şi în raport cu acestea).

Prin urmare, judecarea acestei cereri se completează, printre altele, şi cu prevederile art. 335 C. pr. civ., conform căruia dacă cererea, prin însuşi cuprinsul ei sau prin obiecţiile ridicate de persoanele care intervin, prezintă caracter contencios, instanţa o va respinge. Sunt astfel consacrate două reguli procedurale:

1. Textul instituie o cale prin care alte persoane decât debitorul petent pot învedera instanţei obiecţii în legătură cu cererea, oferindu-se acestora posibilitatea de intervenţie în soluţionarea cererii (bineînţeles, „intervenţia” aici prevăzută nu are nimic de-a face cu intervenţia principală sau intervenţia accesorie din procedura contencioasă; ca atare, nu este supusă formalităţilor specifice lor, putând fi prezentată instanţei inclusiv în formă verbală, prin înfăţişarea persoanei care obiectează şi expunerea directă a motivelor de respingere);

2. Este prevăzută o soluţie pe care instanţa o dă cererii debitorului, aceea de respingere în cazul în care se învederează obiecţiuni, dacă acestea conferă cererii caracter contencios (practic, majoritatea de astfel de posibile obiecţiuni ar conferi cererii acest caracter: instanţa cererii debitorului nu poate analiza obiecţiunile prezentate – ele pot fi antamate numai într-un cadru de contradictorialitate şi regularitate procedurală; instanţa poate doar să constate existenţa lor, ceea ce atrage automat respingerea cererii ca ridicând probleme care exced cadrului necontencios).

Cu titlu exemplificativ, persoane care pot interveni prin această cale deschisă de art. 335 C. pr. civ. ar fi salariaţii (chiar şi fără restanţe salariale), sindicatul, asociaţii/acţionarii. Ele pot chiar declara recurs împotriva încheierii şi atunci când nu au folosit calea de intervenţie, art. 336 C. pr. civ. oferind dreptul la recurs oricărei persoane interesate.

O menţiune specială se impune în privinţa creditorilor. Aceştia au la îndemână o cale specială de atac împotriva încheierii de deschidere a procedurii insolvenţei. Art. 32 alin. 2 din lege prevede că dacă în termen de 15 zile de la notificare, creditorii se opun deschiderii procedurii, judecătorul-sindic va ţine, în termen de 10 zile, o şedinţă la care vor fi citaţi administratorul judiciar, debitorul şi creditorii care se opun deschiderii procedurii, în urma căreia va soluţiona, deodată, printr-o sentinţă, toate opoziţiile. Aplicând aceeaşi regulă instituită de art. 338 alin. 2 C. pr. civ., în conformitate cu care materiile necontencioase cu privire la care legea prevede o procedură specială rămân supuse dispoziţiilor speciale, care se vor întregi cu cele prevăzute pentru procedura necontencioasă, existând o cale de atac specială pentru creditori, aceştia nu pot uza de recursul împotriva încheierii. Nimic nu se opune însă ca atunci când se soluţionează cererea debitorului în primă instanţă, creditorii să se folosească de modalitatea de intervenţie prevăzută de art. 335 C. pr. civ.http://www.juridice.ro/200312/observatii-privind-pozitia-tertilor-in-raport-cu-cererea-debitorului-de-deschidere-a-procedurii-insolventei.html

26 octombrie - Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie a trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu (284- 311) şi era fiul conducătorului cetăţii Tesalonicului, botezat în taină de părinţii săi, de frica cruntelor prigoane împotriva creştinilor. Şi îl învăţau părinţii în cămara cea ascunsă a palatului lor toate tainele sfintei credințe, luminându-i cunoștința despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum și milostenia cea către săraci. Și așa, Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinților săi, dar, mai ales, a început a lucra într-însul darul lui Dumnezeu. Și tânărul creștea cu anii și cu înțelepciunea, urcând ca pe o scară, din putere în putere. Ajungând la vârsta cea mai desăvârșită, părinții lui s-au dus din vremelnica viață, lăsând pe tânărul Dimitrie moștenitor nu numai al multor averi, ci și al bunului lor nume.

Deci, Maximian împăratul, auzind de moartea conducătorului Tesalonicului, a chemat la dânsul pe fiul acestuia și, cunoscându-i înțelepciunea, l-a făcut conducător în locul tatălui său. Și a fost primit Sfântul cu mare cinste de cetățeni, iar el cârmuia cu multă vrednicie poporul, propovaduind pe față dreapta credință și aducând pe mulți la Hristos.

Nu după multă vreme, a cunoscut împăratul că voievodul Dimitrie este creștin și s-a mâniat foarte. Drept aceea, întorcându-se biruitor dintr-un război cu sciții, Maximian a poruncit să se facă praznice în fiecare cetate, în cinstea zeilor, și a venit împăratul și la Tesalonic. Și, Dimitrie fiind întrebat de sunt adevărate cele auzite despre dânsul, a răspuns cu îndrazneală, mărturisind că este creștin și a defăimat închinarea păgânească. Și îndată împăratul a poruncit să-l închidă în temniță, până la încheierea jocurilor în cinstea venirii sale.

Se bucura împăratul, mai ales, văzând pe un luptător vestit, Lie, vandal de neam, înalt, puternic și înfricoșător la chip, că se lupta cu cei viteji și-i ucidea aruncându-i în sulițe. Era acolo un tânăr creștin, anume Nestor, cunoscut Sfântului Dimitrie. Acesta, văzând pe Lie ucigând fără cruțare pe oameni, mai ales pe creștini, s-a aprins de râvnă. Și vrând sș se lupte cu Lie a alergat la Sfântul, în temniță, cerând de la dânsul rugăciuni și binecuvantare ca să-l poată birui pe acel ucigaș de oameni. Însemnându-l cu semnul crucii pe frunte, Sfântul i-a zis: "Du-te și pe Lie vei birui și pe Hristos vei mărturisi!"

Intrând în luptă cu Lie, Nestor a strigat: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!". Și îndată, trântindu-l jos pe Lie, l-a omorât. S-a întristat împăratul de moartea lui Lie. Aflând însă că Sfântul Dimitrie este cel care l-a îndemnat pe Nestor să se lupte cu Lie, împăratul a trimis ostași, poruncindu-le să-l străpungă cu sulițele pe Sfânt, în temniță, că a fost pricina morții lui Lie. Și aceasta făcându-se îndată, marele Dimitrie și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezcu. Și s-au făcut la moaștele lui multe minuni și prea slăvite tămăduiri. Tot atunci, din porunca împăratului, s-a tăiat și capul Sfantului Nestor.

Sursa: http://www.sfantuldumitru.com/

Repere care circumscriu aplicabilitatea art. 53 din Constituţie în cazul reducerilor salariilor bugetarilor

1. Problema de drept care a preocupat deopotrivă jurişti şi profani în această perioadă o constituie identificarea eventualului fundament al reducerii salariilor, pensiilor şi asistenţei suportate din buget. Cred că un astfel de temei de drept există în privinţa salariilor bugetarilor (precum şi în cazul pensiilor speciale, nu şi în cel al pensiilor calculate în sistem contributiv – discuţia nu face însă obiectul prezentului articol) şi că a fost corect nominalizat de Guvern, care este însă în eroare cu privire la împrejurarea de fapt concretă care atrage incidenţa acestui temei.
Potrivit art. 53 din Constituţie:
“Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”.
2. Art. 1 din Legea nr. 51/1991 defineşte siguranţa naţională ca fiind starea de ... echilibru şi de stabilitate ... economică ... necesară existenţei şi dezvoltării statului ... român.
Astfel, art. 53 din Constituţie şi-ar găsi aplicabilitatea sub aspectul securităţii (siguranţei) naţionale (cu obiecţiunea că această accepţiune este mult prea largă), însă termenii constituţionali trebuie interpretaţi în primul rând prin prisma propriului înţeles configurat de norme constituţionale, nu într-un mod tributar noţiunilor de nivel infraconstituţional. De aceea, prefer o altă abordare.
3. Extrăgând părţile pe care le consider pertinente ipotezei în discuţie, reţinem că restrângerea prin lege a exerciţiului (nu a înseşi existenţei) unor drepturi sau al unor libertăţi poate avea loc, dacă se impune, pentru, inter alia, prevenirea consecinţelor unui dezastru, iar restrângerea să fie aplicată în mod nediscriminatoriu.
4. Potrivit DEX 1998 (1), “DEZÁSTRU, dezastre, s.n. Nenorocire mare; catastrofă. Din fr. désastre”.
Înţelesul termenului dezastru este clar prin el însuşi, iar din faptul că legea constituţională nu distinge între diferitele feluri de dezastre impune interpretului să nu distingă nici el. Dezastru este o noţiune neutră în sine, dacă spunem dezastru economic sau dezastru natural nu există nici o nuanţă pleonastică în vreuna dintre întrebuinţări. Cel mai apropiat sinonim pentru dezastru este catastrofă, care, la rândul ei, poate fi şi economică.
Criza economică mondială are proporţiile unui dezastru. Potrivit guvernatorului Băncii Angliei, Mervyn King, este vorba despre cea mai gravă criză financiară din toate timpurile (2). La aceeaşi adresă web se găsesc cugetări similare în raport de criza economică sau componente ale acesteia din partea unor specialişti precum Ben Bernanke, Alan Greenspan, Paul Volcker, Nassim Nicholas Taleb, Marc Faber, John Whitehead, George Soros. Jose Manuel Barroso (3) crede chiar că actuala criză economică pune în pericol existenţa democraţiei în unele state europene, nemaivorbind de pericolul destrămării UE (Mario Monti (4)) sau dispariţiei euro (Angela Merkel(5)).
Situaţia României este chiar mai grea decât a altor ţări, bugetul fiind depăşit de efortul care i se pretinde. Pentru a nu ne pierde vremea cu truisme, citez doar un titlu din presa străină în perioada primului tur al prezidenţialelor de anul trecut: “Românii îsi aleg preşedintele pentru a ieşi din dezastrul economic”(6). Titlul reprezintă, practic, chintesenţa stării de lucruri.
5. Prin urmare, dezastrul poate fi şi economic, într-unul de acest fel se găseşte România. Este posibil, aşadar, ca în caz de dezastru economic să fie restrânse drepturi constituţional consacrate? Răspunsul depinde de natura dreptului în discuţie.
Tradiţional, bazic şi unanim recunoscut, drepturile şi libertăţile individuale se împart în anumite categorii (7), cea mai importantă distincţie fiind cea între drepturile civile şi politice, cel mai larg şi cu întâietate istorică acceptate, şi drepturi sociale şi economice. Dreptul la salariu este o componentă a dreptului socio-economic, complex, la muncă (aşa cum rezultă din chiar art. 41 din Constituţie), şi, deci, împrumută trăsăturile acestuia. Un drept constituţional de natură economică poate fi restrans în caz de dezastru economic, ipoteză care nu este însă valabilă pentru un drept civil sau politic (e. g., dreptul de a alege, dreptul de a fi ales), care nu poate fi restrâns pe motive economice.
Art. 53 nu impune ca restrângerea dreptului să fie temporară, ci doar proporţională (termen care poate avea într-adevăr şi o conotaţie temporală, care nu este însă obligatorie). Criza economică actuală a modificat definitiv regulile jocului; este posibil ca statul român să nu-şi mai permită vreodată costurile cu aparatul de stat la nivelul ultimilor doi ani. În privinţa justiţiei, raportul dintre venitul mediu net din sistem şi venitul mediu net pe economia naţională, precum şi cel dintre cel mai mare şi cel mai mic venit net din sistem sunt cele mai mari din Europa – nu mai pot fi susţinute. Aceasta este marja de manevră. În loc să strige patetic şi prin constucţii “interpretative” fanteziste (cu substratul şi sensul general de luaţi de la alţii, nu de la noi), actorii din sistemul judiciar ar trebui să se concentreze pe apropierea salariilor între începători şi cei de la vârf, precum şi pe reducerea mamutului instituţional – nimeni nu ar simţi dispariţia curţii supreme în forma actuală (care ar trebui restrânsă la rolul interpretativ, de unificare a aplicării legii, prin câteva persoane competente, în locul instanţei ordinare pentru aproape toate procesele din ţară), nimeni nu ar simţi dispariţia unei căi de atac (să rămână doar un recurs, devolutiv complet în fapt, în drept şi ca probaţiune).
6. Reducerea salariului nu afectează existenţa dreptului, ci doar exerciţiul acestuia. Dreptul la salariu rămâne neatins, însă limitele materiale în care acesta se exercită pot suferi modificări - pentru exerciţiul unui drept şi limitele acestuia, recomand orice curs bun de civil, partea de abuz de drept. Apreciez că măsura reducerii încă nu este proporţională cu situaţia care o generează şi că există încă justificări pentru reducerea suplimentară. Fără a antama deloc o discuţie sub acest aspect, doar cu titlu de părere personală, cred că în ultimii ani instanţele (nu fără un interes născut din similitudinea de situaţie, toţi judecătorii sunt litiganţi pe drepturi salariale) s-au dat peste cap să găsească presupuse drepturi băneşti ale funcţionarilor publici, ceea ce a atras o spirală de creşteri salariale (judiciară şi administrativă) nesustenabilă şi periculoasă, care cere o corecţie.
7. Aplicarea nediscriminatorie a unei măsuri de restrângere nu înseamnă un procent egal al reducerii. Veniturile mari puteau fi taxate progresiv şi se putea găsi o limită inferioară a salariului exceptată de la reducere, iar la fel se putea proceda şi în cazul pensiilor. Cred că s-ar fi dorit aceste lucruri şi că modul în care a fost concepută măsura a fost influenţat de o nejustificată stare de nesiguranţă sub aspectul receptării juridice a acesteia.


1 http://dexonline.ro/definitie/dezastru.
2 http://www.georgewashington2.blogspot.com/2010/05/mervyn-king-worlds-worst-financial.html.
3 http://www.dailymail.co.uk/news/worldnews/article-1286480/EU-chief-warns-democracy-disappear-Greece-Spain-Portugal.html.
4 http://www.telegraph.co.uk/finance/economics/6183857/EU-faces-existential-danger-from-economic-crisis.html.
5 http://pragcap.com/merkel-the-euro-is-in-danger.
6 Les Roumains élisent leur président pour sortir du "désastre économique": http://www.ladepeche.fr/article/ 2009/11/22/ 720846-Les- Roumains- elisent-leur- president- pour-sortir- du-desastre- economique.html.
7 http://en.wikipedia.org/wiki/Three_generations_of_human_rights.

Chestiunea indemnizatiei de crestere a gemenilor sau tripletilor

Pentru ca este o problema supusa atentiei publice zilele acestea, iata un extras dintr-o hotarare de-a mea din 2006 (mentinuta in recurs, cred ca a fost prima hotarare pe tara dedusa judecatii in recurs la ICCJ, in aceasta materie):

Analizând excepţia de nelegalitate invocată, Curtea reţine următoarele:
Excepţia este întemeiată şi urmează a fi admisă.
Prin H. G. nr. 1.825 din 22 decembrie 2005 s-au aprobat Normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, al căror art. 2, alineatele 1, 2 şi 3, este pus în discuţie în prezenta cauză.
Potrivit acestui text legal:„(1) Concediul şi indemnizaţia pentru creşterea copilului sau, după caz, stimulentul se cuvin pentru fiecare dintre primele 3 naşteri sau, după caz, pentru primii 3 copii încredinţaţi în vederea adopţiei, adoptaţi sau aflaţi în plasament ori în plasament în regim de urgenţă, precum şi pentru cei pentru care a fost instituită tutela.
(2) Alocaţia de stat pentru copii se cuvine pentru fiecare dintre copiii rezultaţi în urma primelor 3 naşteri sau, după caz, pentru primii 3 copii încredinţaţi în vederea adopţiei, adoptaţi sau aflaţi în plasament ori în plasament în regim de urgenţă, precum şi pentru cei pentru care a fost instituită tutela.
(3) În înţelesul dispoziţiilor alin. (1) şi (2) prin naştere se înţelege aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii”.
Potrivit art. 6 alin. 1 din OUG nr. 148/2005, în raport de care se solicită controlul legalităţii, concediul şi indemnizaţia lunară prevăzute la art. 1, respectiv la art. 2, precum şi stimulentul prevăzut la art. 3 se cuvin pentru fiecare dintre primele 3 naşteri sau, după caz, pentru primii 3 copii ai persoanelor aflate în una dintre situaţiile prevăzute la art. 5 alin. (2), respectiv persoana care a adoptat copilul, căreia i s-a încredinţat copilul în vederea adopţiei sau care are copilul în plasament ori în plasament în regim de urgenţă, cu excepţia asistentului maternal profesionist, precum şi persoana care a fost numită tutore.
Ca o problemă prealabilă s-a invocat de către pârâtul Guvernul României inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate care s-ar aplica numai actelor administrative ulterioare intrării în vigoare al Legii nr. 554/2004. Această susţinere este nefondată, însă chiar dacă ar fi reală, nu ar fi pertinentă speţei deoarece actul atacat este ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Pe fondul cauzei, pasajele atacate cu excepţia de nelegalitate fraudează dispoziţiile constituţionale care consacră egalitatea între cetăţeni.
Potrivit acestui principiu, precum şi practicii CEDO în domeniu, între persoane aflate în situaţii identice sau analoage nu poate fi operată nici o discriminare.
Dacă s-ar admite ipoteza că indemnizaţia s-ar acorda nu pentru fiecare copil născut, ci pentru fiecare naştere, între nou-născuţi ar face distincţie după cum aceştia s-au născut dintr-o sarcină simplă sau multiplă, ceea ce ar încălca principiul egalităţii de tratament între aceştia.
Prin urmare, singura împrejurare prin care nou-născuţii ar beneficia de un tratament similar ar fi ca, fiecare dintre ei să beneficieze de indemnizaţie.
O atare interpretare îşi găseşte sprijin chiar în dispoziţiile OUG nr. 148/2005, care nu distinge între primii 3 copii ai persoanelor aflate în una dintre situaţiile prevăzute la art. 5 alin. (2), respectiv persoana care a adoptat copilul, căreia i s-a încredinţat copilul în vederea adopţiei sau care are copilul în plasament ori în plasament în regim de urgenţă, cu excepţia asistentului maternal profesionist, precum şi persoana care a fost numită tutore. Cu aceeaşi ocazie pot fi plasaţi sau adoptaţi doi sau trei copii, ceea ce nu împiedică acordarea drepturilor raportat la numărul lor şi nu la împrejurarea care dă naştere dreptului. Având în vedere acest fapt, precum şi că OUG nr. 148/2005 nu defineşte naşterea, nu se justifică o interpretare diferită pentru împrejurarea naşterii faţă de celelalte împrejurări generatoare ale drepturilor în discuţie, şi în cazul naşterii elementul de referinţă trebuind să fie numărul copiilor, iar nu cel al naşterilor.
În consecinţă, OUG nr. 148/2005 vizează doar de eo quod plerumque fit, în acest caz ipoteza cea mai frecventă fiind naşterea dintr-o sarcină simplă, ceea ce nu înseamnă că sunt excluşi copii proveniţi din sarcini multiple.
Trebuie remarcat că raţiunea legii, mai sus expusă, nu subzistă in privinţa concediului, care are în vedere vârsta copilului şi se acordă în funcţie de aceasta, neputând fi cumulate mai multe concedii în funcţie de numărul născuţilor.
Chiar dacă la acest moment HG nr. 1825/2005 a fost înlocuită de HG nr. 1.025 din 9 august 2006 pentru aprobarea aceloraşi norme metodologice, această împrejurare nu împiedică examinarea excepţiei, pe de o parte deoarece modul de soluţionare a conflictului de legi în timp revine instanţei fondului, care decide suveran căreia dintre cele două hotărâri succesive îi acordă prioritate, celei din momentul adoptării deciziilor administrative atacate sau celei din momentul pronunţării, iar pe de altă parte deoarece textul nou este identic cu cel în discuţie în prezenta cauză.
Faţă de cele de mai sus, instanţa urmează să admită excepţia şi să constate nelegalitatea dispoziţiilor art. 2 alin. 1, 2 şi 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1825/2005, în privinţa definirii termenului de „naştere”.