Asupra unei probleme de procedură civilă de la concursul de admitere în magistratură

Prezint o problemă de procedură civilă care a figurat ca subiect la lucrarea scrisă din cadrul Concursului de admitere în magistratură, organizat în perioada 25 iulie 2024 - 27 martie 2025, soluționată greșit de comisia de elaborare a subiectelor (greșeală menținută și de comisia de soluționare a contestațiilor la barem).
Enunț:
“Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul București, reclamantul X, persoană fizicã, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Y (societate) declararea nulitãții contractului de vånzare a unui autoturism și repunerea părților în situația anterioară.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a cumpărat autoturismul pentru uzul personal de la Y (societate care are ca principală activitate vânzarea de autoturisme) și ulterior a constatat existența în contractul de vânzare a unor clauze abuzive, contrare legislației privind protecția consumatorilor și care, fiind esențiale, afecteazä întregul contract.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat apărări de fond referitoare la caracterul legal al clauzelor indicate în cererea de chemare în judecată drept abuzive.
La primul termen de judecatã, reclamantul a invocate excepția de necompetență terítorială a instanței și excepția nelegalei reprezentări a pârâtului. În legătură cu excepția necompetenței teritoriale a instanței, X a solicitat trimiterea cauzei la Tribunalul Botoșani, pe raza teritorială a căruia își are domiciliul reclarnantul, indicând în acest sens faptul cä are calitatea de consumator iar pãrâtul este profesionist.
În legătură cu excepția nelegalei reprezentări a pârâtului, reclamantul a arătat că pârâtul este reprezentat în proces de consilierul juridic al unei societăți terțe (respectiv societatea Z), iar nu de propriul avocat sau consilier juridic.
Cu privire la excepția de necornpetență teritorială, pârâtul a arătat că este competentä instanța de la sediul acestuia, adică Tribunalul București.
Cu privire la excepția nelegalei reprezentări, pârâtul a arătat că este reprezentat convențional prin consilierul juridic al societății Z (societate care are aceeași asociați ca și Y) și că acest lucru se justifică prin faptul că a încheiat cu aceasta un contract de mandat, cu respectarea formelor prevăzute de lege, care prevede reprezentarea convențională a societății Y de către societatea Z, la judecarea acestei cauze.
După punerea în discuția părților a celor două excepții, instanța a respins ca nefondată excepția de necompetență teritorială și a admis excepția nelegalei reprezentări a pârâtului Y, ambele invocate de reclamant, acordând termen în vederea asigurării legalei reprezentări a pârâtului Y.
După încuviințarea și administrarea probelor și terminarea cercetării procesului, instanța a acordat cuvântul părților asupra fondului, iar după închiderea dezbaterilor și deliberare a pronunțat o hotărâre prin care a respins cererea ca neîntemeiată”.
Cerință:
Indicați argumentat care este ordinea de soluționare a excepțiilor invocate de reclamantul X la primul termen de judecată.
Soluție oficială:
“Ordinea de soluționare a a excepțiilor invocate de reclamantul X este următoarea:
mai întâi se soluționează excepția nelegalei reprezentări și apoi ce a necompetenței teritoriale a instanței. Această ordine este impusă de faptul că dezbaterea asupra excepției necompetenței instanței trebuie să aibă loc în contradictoriu, iar aceasta implică reprezentarea ambelor părți în conformitate cu cerințele legale.
(art. 248 alin. 2, art. 219 C. proc. civ.)”
Textele pe care se întemeiază soluția oficială:
- art. 248 alin. 2 C. proc. civ.
“În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc.”
- art. 219 C. proc. civ.
“Verificări privind prezentarea părților
(1) Instanța verifică identitatea părților, iar dacă ele sunt reprezentate ori asistate, verifică și împuternicirea sau calitatea celor care le reprezintă ori le asistă.
(2) În cazul în care părțile nu răspund la apel, instanța va verifica dacă procedura de citare a fost îndeplinită și, după caz, va proceda, în condițiile legii, la amânarea, suspendarea ori la judecarea procesului.”
Sunt exact textele care justifică soluția contrară celei care a fost (greșit) punctată.
A. Se citează în barem art. 219 NCPC. Acesta nu este pertinent în privința ordinii soluționării excepțiilor.
Textul alin. 1 impune doar efectuarea unor verificări, fără să prescrie nici o conduită pentru instanță în cazul în care în urma verificărilor instanța ar constata nereguli. (În măsura în care o instanță potențial necompetentă ar putea face verificările respective...). Totodată, textul nu specifică nici o regulă care să se refere la o eventuală prioritate între mai multe excepții.
Iar alin. 2 – nu prezintă nici cea mai mică relevanță.
B. Al doilea text citat în soluție ca temei al acesteia este art. 248 alin. 2 NCPC: „În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc”.
Este exact textul legal care justifică o soluție opusă celei punctate. De altfel instanța reală din speță a procedat corect la examinarea cu prioritate a excepției necompetenței.
Art. 248 alin. 2 este singurul text expres care reglementează ordinea soluționării excepțiilor. În speță, efectele excepțiilor sunt: 1. Pentru necompetență – potențiala declinare și trimitere a dosarului, care este sustras de la judecata instanței necompetente; 2. Pentru viciu de reprezentare – înlăturarea reprezentantului nelegal. Fără îndoială, 1 primează fața de 2, are efecte mult mai puternice.
Interpretarea comisiei de elaborare se bazează pe o extrem de subțire “argumentație”: “dezbaterea asupra excepției necompetenței instanței trebuie să aibă loc în contradictoriu”… De ce? Contradictorialitatea înseamnă doar posibilitatea virtuală pentru parte de a-și spune poziția pe orice chestiune relevantă din proces, nu o obligație concretă a instanței de a-i lua apărările pe fiecare element pus în discuție. Dacă partea nu e prezentă, doar nu te duci să o aduci de acasă să își spună părerea…
În plus, toate dezbaterile trebuie să aibă loc “în contradictoriu” (ca posibilitate), nu doar cea asupra necompetenței teritoriale. Iar lipsa reprezentării nu înseamnă lipsa contradictorialității, problema se pune în discuția părților (chiar și în absența acestora!), ca posibilitate, virtual, cum am spus.
C. Mai există un argument: excepția de necompetență este singularizată ca prioritară în soluționare de un text neechivoc. Astfel, art. 132 alin. 1 NCPC spune că aceasta primează: „Când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților, EA ESTE OBLIGATĂ SĂ STABILEASCĂ instanța judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent”. Textul demonstrează primatul (temporal) al excepției necompetenței.
D. Argumentul reductio ad absurdum. Soluția instanței trebuie să se aplice tuturor ipotezelor posibile, nu numai celei decupate extrem de părtinitor în favoarea unei interpretări prestabilite. Să părăsim ipoteza pârâtului și simplei sale reprezentări la termen și să ne situăm pe cealaltă poziție. Deci dacă nu întâmpinarea, ci cererea de chemare în judecată era – nu susținută – ci formulată (din nou, ipoteză identică din punct de vedere logic) – de un reprezentant nelegal? E același lucru, din perspectiva inversă, dar care trebuie să aibă aceeași soluție. Adică o instanța necompetentă ar putea să anuleze o cerere de chemare în judecată pe lipsa calității de reprezentant, ceea ce e absurd.
Deci, practic, se susține că o instanța necompetentă poate anula o cerere de chemare în judecată. Absurdum.
E. Nu există nici o cerință ca o parte să fie reprezentată în proces și încă legal reprezentată. Partea poate să nu fie reprezentată deloc. Nereprezentarea legală (pentru susținere) este identică cu nereprezentarea la faza de susținere. Idem est non esse et non probari. E același lucru ca partea să nu fie reprezentată sau reprezentantul să nu-și poată dovedi calitatea. Sunt ipoteze din punct de vedere logic egale și de același fel. Pe linia de gândire a baremului și pentru consecvență, instanța ar trebui să procedeze la fel și cu partea nereprezentată la susținere (deloc) tocmai pentru a asigura o dezbatere „în contradictoriu”, care „implică reprezentarea ambelor părți în conformitate cu cerințele legale” (?!). Deci instanța va soma pârâtul nereprezentat să își asigure un reprezentant legal instituit? E exact același lucru și e, din nou, absurd.
F. În accepțiunea baremului, nu există nici o altă excepție care să primeze legalității reprezentării procesuale, pentru că, chipurile, toate trebuie „trebuie să aibă loc în contradictoriu, iar aceasta implică reprezentarea ambelor părți în conformitate cu cerințele legale”. Este o descoperire epocală, fără îndoială...

UTIL: Procedura cererilor de valoare redusă

Una dintre procedurile sumare reglementate de Noul cod de procedură civilă este cea privitoare la cererile de valoare redusă. Nu-mi propun mai mult decât a prezenta schematic elementele de bază ale acestei proceduri, ca un mic îndrumar pentru cei care vor să recurgă la aceasta, deci fără nici o pretenție științifică, ci doar ca o postare cu un caracter practic, aplicat.

Sedes materiae

Titlul X “Procedura cu privire la cererile de valoare redusă” din Codul de procedură civilă; Regulamentul (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă.

Domeniu de aplicare (art. 1.026 alin. 1 NCPC)

Procedura se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii, nu depășește suma de 10.000 lei la data sesizării instanței.

Câteva observaţii privind nulitatea recursului redactat fără asistarea/reprezentarea prin avocat sau consilier juridic, făcute într-o decizie recentă

Prin decizia civilă nr. 1904 din 28 februarie 2014, pronunţată în dosarul nr. 10434/117/2013 al Curţii de Apel Cluj, a fost anulat recursul declarat de către intervenienta accesorie Asociaţia X.

Curtea a reţinut că potrivit alin. 2 al articolului 84 din Noul cod de procedură civilă (în continuare, NCPC) (articol intitulat „Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice”), la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele juridice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat sau consilier juridic, în condiţiile legii. 

Legile la care trimite textul normativ, în privinţa condiţiilor asistării/reprezentării, sunt: pentru avocaţi, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat; pentru consilieri juridici, Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic.

La rândul său, art. 486 NCPC („Cererea de recurs”) prevede mai multe menţiuni pe care cererea de recurs trebuie să le cuprindă, printre care: numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi prenumele consilierului juridic care întocmeşte cererea (art. 486 alin. 1 lit. a)); semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. 2 NCPC („partea sau mandatarul acesteia, soţ sau rudă, până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept”), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic (art. 486 alin. 1 lit. e)).

Ambele menţiuni sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. 3 NCPC, sub rezerva aplicabilităţii dispoziţiilor art. 82 alin. 1 NCPC (acordarea unui termen scurt pentru acoperirea lipsei dovezii calităţii de reprezentant) şi ale art. 87 alin. 2 NCPC (avocatul care a asistat sau reprezentat partea la judecarea procesului care poate face, fără mandat, actele pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi poate, totodată, introduce orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate).

După cum a rezultat din Certificatul de înscriere nr. 96/2013 eliberat de Judecătoria Cluj-Napoca, anexat răspunsului la întâmpinare, Asociaţia X este persoană juridică fără scop patrimonial, înscrisă în registrul special al Judecătoriei Cluj-Napoca. În consecinţă, Curtea a reţinut că, în raport cu textele legale deja examinate, exista obligaţia ca la redactarea cererii şi a motivelor de recurs reprezentantul legal să fie asistat de consilier juridic iar cererea să conţină numele şi prenumele consilierului juridic care a întocmit-o, sau aceste operaţiuni să fi fost efectuate de avocat; în ambele situaţii, semnătura avocatului sau consilierului juridic trebuia să se regăsească pe cererea de recurs.

Recurenta Asociaţia X a susţinut, în apărare faţă de excepţia nulităţii, că recursul este introdus sub semnătura unui avocat, astfel încât nu ar fi aplicabilă sancţiunea nulităţii recursului, prevăzută de art. 486 alin. 3 NCPC. În acest sens, a arătat că recursul declarat este semnat de mandatarul său, d-nul Y, în calitate de preşedinte, care, potrivit prevederilor art. 15 din Statut, reprezintă asociaţia în relaţiile cu terţii.

În opinia recurentei, calitatea de licenţiat în drept, respectiv avocat, a reprezentantul său legal, atrage incidenţa prevederilor art. 13 alin. 2, teza a II-a NCPC - referitor la dreptul la apărare – potrivit cărora „cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ sau rudă, până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept”.

Curtea a considerat că art. 13 alin. 2, teza a II-a NCPC nu consacră o excepţie de la regimul juridic configurat de art. 486 şi 84 NCPC, aşa cum pare să sugereze recurenta, ci, dimpotrivă, instituie un principiu general care este concretizat în materie de recurs de dispoziţiile amintite, fără să existe între acest principiu general şi dispoziţiile particulare în materie de recurs, vreo diferenţă de esenţă. În mod unitar, toate aceste texte se referă la necesitatea ca redactarea, întocmirea, cererii de recurs să fie realizată prin avocat sau consilier juridic, acţionând în condiţiile legilor care le reglementează acestora profesia, respectiv Legea nr. 51/1995 şi Legea nr. 514/2003. Din această perspectivă, Curtea a observat că are calitatea de avocat reprezentantul legal, nu cel convenţional impus de prevederile legale, iar reprezentantul legal nu putea acţiona conform prevederilor Legii nr. 51/1995 deoarece art. 28 lit. a) din acest act normativ prevede că este suspendată calitatea de avocat în caz de incompatibilitate, pe durata existenţei stării respective. Potrivit extrasului de pe site-ul Baroului Cluj, anexat răspunsului la întâmpinare formulat de Asociaţia X, la secţiunea avocaţi incompatibili se găseşte şi preşedintele asociaţiei, calitatea sa de avocat fiind, aşadar, suspendată.
Curtea a mai remarcat că recurenta s-a referit la preşedintele asociaţiei ca la un mandatar, probabil pentru a-şi argumenta susţinerea privind aplicabilitatea art. 13 alin. 2, teza a II-a NCPC, însă acest text se referă nu la orice mandatar, ci la mandatarul părţii care este soţ sau rudă cu partea, fiind deci vorba despre ipoteza părţii persoană fizică, ceea ce nu a fost cazul în speţă. Ca atare, recursul asociaţiei a fost considerat nul.

Două observaţii referitoare la pronunţarea hotărârii conform Noului cod de procedură civilă

În cadrul întâlnirii profesionale din trimestrul al IV-lea al anului 2013 de la Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, de la finele anului trecut, a fost discutată o solicitare pentru consultare venită din partea unei alte curţi de apel (Ploieşti), ocazie cu care toţi judecătorii secţiei au împărtăşit prima opinie avansată în materialul acelei curţi de apel, respectiv că nu este necesară înregistrarea pronunţării minutei în situaţia în care lipsesc părţile. Mai mult decât atât, s-a considerat că înregistrarea pronunţării hotărârii nici nu ar fi legal obligatorie, iar în consecinţă, judecătorul nu ar putea dispune înregistrarea pronunţării hotărârii, măsura nefiind prevăzută de lege.

Precizez că potrivit art. 231 alin. 2 fraza I din Noul cod de procedură civilă, instanţa va înregistra şedinţa de judecată. O atare obligaţie nu exista sub imperiul vechiului cod de procedură civilă, însă începând cu 1 iulie 2013 a expirat amânarea intrării în vigoare a art. 13 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care prevede, în esenţă, acelaşi lucru.

La curtea de apel care ne-a solicitat se conturaseră două opinii. În prima dintre acestea, exprimată atât de magistraţii din cadrul Secţiei I civilă cât şi de o parte a judecătorilor din cadrul Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal, s-a apreciat faptul că nu este necesară înregistrarea pronunţării în situaţia în care lipsesc părţile, având în vedere că se efectuează transcrierea minutei în sistem informatizat, iar publicitatea pronunţării în şedinţă publică înseamnă a asigura părţilor acces la soluţia pronunţată, incluzând posibilitatea părţilor de a accesa portalul instanţelor de judecată sau de a afla soluţia telefonic sau prin prezentarea la arhiva instanţei. De asemenea, s-a apreciat că prin anunţarea orei la care se va efectua pronunţarea, se acordă posibilitatea părţilor de a fi prezente la pronunţarea soluţiei.

Condiţia publicităţii se realizează, în opinia acestor judecători, numai în prezenţa cel puţin a unei părţi în sala de judecată la momentul efectuării pronunţării şi înregistrării acesteia în sistem informatizat; în caz contrar, o atare procedură apare ca fiind lipsită de conţinut.

În situaţia în care nici o parte nu este prezentă la pronunţări, s-a apreciat ca fiind oportună întocmirea, în caietul grefierului, a unui proces verbal, semnat de către preşedintele completului de judecată şi de către grefierul de şedinţă, în care să se menţioneze ora la care s-a terminat deliberarea, precum şi faptul că la ora respectivă părţile nu au fost prezente la pronunţări.

În cea de-a doua opinie, s-a apreciat faptul că înregistrarea pronunţării trebuie să se facă inclusiv în lipsa părţilor. În argumentarea acestei soluţii, s-a arătat faptul că potrivit dispoziţiilor art. 402 din Noul cod de procedură civilă, sub rezerva dispoziţiilor art. 396 alin. 2 din cod, hotărârea se va pronunţa în şedinţă publică, la locul unde s-au desfăşurat dezbaterile, de către preşedintele sau de către un judecător, membru al completului de judecată, care va citi minuta, indicând şi calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii.

Am rezumat oarecum cele două puncte de vedere ale curţii de apel solicitante. Este incredibil cum pot judecătorii să legifereze continuu, inventând proceduri, forme şi procese verbale care nu există nicăieri şi pe care publicul nu are cum să le cunoască, pe pretexte de “oportunitate”, scopul legii etc.

După cum am arătat, noi am considerat că nu este necesară înregistrarea pronunţării hotărârii; înregistrarea nici nu ar fi posibilă, nefiind prevăzută de lege. Într-adevăr, potrivit art. 231 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă, instanţa va înregistra şedinţele de judecată. Or, prin şedinţă de judecată se înţelege activitatea desfăşurată de instanţă de la momentul deschiderii şedinţei (începerea desfăşurării procesului în camera de consiliu – art. 213 C. pr. civ.) până la momentul închiderii dezbaterilor în fond (art. 394 C. pr. civ.), respectiv Capitolul II al Cărţii a II-a din cod („Procedura contencioasă”), intitulat chiar astfel „Judecata”. Pronunţarea hotărârii nu intră în sfera de aplicare a noţiunii de judecată sau şedinţă de judecată. Delimitarea temporală a fazei judecăţii prezintă importanţă şi sub alte aspecte. Bunăoară, judecătorul este incompatibil de a judeca (art. 42 NCPC); incomptibilitatea nu se referă astfel la activităţile care se situează în afara sferei judecăţii, anterior delimitată, prevăzute de articole care nu fac parte din cuprinsul Capitolului II, respectiv: art. 200 Verificarea cererii şi regularizarea acesteia, art. 201 Fixarea primului termen de judecată, art. 203 Măsuri pentru pregătirea judecăţii.
O altă noutate referitoare la pronunţarea hotărârii este cea prevăzută de art. 396 alin. 2 NCPC, care arată că preşedintele completului „poate stabili că pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei”, în cazul îndeplinirii unor condiţii: pronunţarea hotărârii să fie amânată (pentru un termen care nu poate depăşi 15 zile, fără posibilitate de pronunţare anterioară termenului precis indicat); să se fi stabilit că pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei; stabilirea modalităţii de pronunţare să fi avut loc odată cu anunţarea termenului la care a fost amânată pronunţarea. Motivele care pot determina stabilirea unei astfel de modalităţi de pronunţare nu sunt prevăzute de lege, astfel încât ele se apreciază de la caz la caz. Personal, am pronunţat astfel o singură hotărâre până în prezent în cauze în primă instanţă (în care şedinţa de judecată fusese nepublică, era un interes exagerat pentru soluţie din partea mass media) şi una în recurs.

Reflecţii cu privire la publicitatea şedinţei de judecată sub imperiul NCPC

În conformitate cu art. 213 din Noul Cod de Procedură Civilă (în continuare, N.C.P.C.), articol intitulat „Desfăşurarea procesului fără prezenţa publicului”, în faţa primei instanţe, cercetarea procesului se desfăşoară în camera de consiliu, dacă legea nu prevede altfel (alin. 1). De asemenea, în cazurile în care dezbaterea fondului în şedinţă publică ar aduce atingere moralităţii, ordinii publice, intereselor minorilor, vieţii private a părţilor ori intereselor justiţiei, după caz, instanţa, la cerere sau din oficiu, poate dispune ca aceasta să se desfăşoare în întregime sau în parte fără prezenţa publicului (art. 213 alin. 2). Potrivit art. 240 alin. 1 N.C.P.C., cercetarea procesului are loc în faţă judecătorului, în camera de consiliu (în căile de atac însă, dacă cercetarea procesului este necesară, ea se face în şedinţă publică – art. 240 alin. 2).

Prin urmare, legea de procedură face distincţie între faza cercetării procesului şi cea a dezbaterii fondului, sub aspectul publicităţii şedinţei de judecată, în sensul că regula publicităţii (prevăzută, cu valoare de principiu, de art. 17 N.C.P.C.) este înlăturată expres în faza cercetării procesului, ea rămând însă aplicabilă în cea a dezbaterii fondului, fază pentru care sunt conferite prerogative atât instanţei (art. 213 alin. 2, deja menţionat), cât şi părţilor, pentru înlăturarea facilă a publicităţii şedinţei. În acest sens, la art. 244 alin. 3 şi 4 N.C.P.C. se prevede că părţile pot fi de acord ca dezbaterea fondului să urmeze în camera de consiliu, acordul rezultând şi din simpla împrejurare a formulării unei cereri de judecată în lipsă, aceasta semnificând consimţământul părţii care a formulat ca dezbaterea fondului să aibă loc în camera de consiliu, în afară de cazul în care partea a solicitat expres ca dezbaterea să aibă loc în şedinţă publică. Art. 213 N.C.P.C. reprezintă, faţă de reglementarea anterioară, o evoluţie evidentă a concepţiei legiuitorului înspre judecarea procesului în condiţii de acces mult mai restrâns pentru terţi, regula fiind, în accepţiunea noii reglementări, caracterul privat, inter partes, a fazei cercetării procesului.

Este adevărat că art. 213 alin. 2 N.C.P.C. oferă instanţei posibilitatea, chiar din oficiu, de a dispune ca dezbaterea fondului să se desfăşoare în întregime sau în parte fără prezenţa publicului, fără să denumească şedinţa fără prezenţa publicului ca fiind una de cameră de consiliu, însă şi în acest caz nu poate fi vorba decât tot despre o şedinţă în camera de consiliu, existând, pe lângă considerente logice şi de consecvenţă, chiar şi un argument de text, reprezentat de art. 244 alin. 3 N.C.P.C., care vorbeşte despre dezbaterea fondului în camera de consiliu, atunci când părţile se învoiesc. Ar fi, într-adevăr, o pedanterie cu totul inutilă şi o absurditate ca dezbaterea nepublică a fondului să fie, pe de o parte, în cameră de consiliu, atunci când părţile se învoiesc în acest sens, şi, pe de altă parte, într-o şedinţă “fără prezenţa publicului” – altceva decât camera de consiliu şi fără lămuriri suplimentare. Nu este mai puţin adevărat însă că art. 213 alin. 3 N.C.P.C. prevede că, în cazurile prevăzute la alin. 1 şi 2 ale aceluiaşi articol, au acces în camera de consiliu ori în sala de şedinţă părţile, reprezentanţii lor, cei care îi asistă pe minori, apărătorii părţilor, martorii, experţii, traducătorii, interpreţii, precum şi alte persoane cărora instanţa, pentru motive temeinice, le admite să asiste la proces; să privim acest text doar ca pe o simplă inconsecvenţă. Confuzia pe care noul cod o face este între conceptele de cameră de consiliu şi sală de şedinţă, ca locaţie fizică, şi aceleaşi ca regim juridic, conferindu-le (artificial şi din greşeală) o interschimbabilitate pe care, de fapt, nu o au. O şedinţă secretă poate avea fizic loc şi într-o încăpere denumită cameră de consiliu şi în încăperea care serveşte ca sala de şedinţă, după cum sala de şedinţă însăşi poate fi declarată cameră de consiliu ca regim juridic (cum tradiţional se făcea pe vechiul cod, varaiantă oricum preferabilă biroului judecătorului, acestea fiind alternativele dintre care se făcea illo tempore alegerea). Noţiunile au, deci, primordial, un sens fizic, configuraţia fizică distinctă determinând şi regimul juridic distinct – codul nu este întotdeauna consecvent sub acest aspect.

Art. 213 alin. 2 N.C.P.C., în cazurile în care dezbaterea fondului în şedinţă publică ar aduce atingere moralităţii, ordinii publice, intereselor minorilor, vieţii private a părţilor ori intereselor justiţiei, după caz, instanţa, la cerere sau din oficiu, poate dispune ca aceasta să se desfăşoare în întregime sau în parte fără prezenţa publicului; o atare posibilitate pentru instanţă nu este prevăzută şi pentru faza cercetării procesului, deoarece, bineînţeles, în concepţia codului, în toate cazurile cercetarea procesului are loc în camera de consiliu.

Art. XII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, a prevăzut că dispoziţiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, privind cercetarea procesului şi, după caz, dezbaterea fondului în camera de consiliu se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

În urma acestei intervenţii legislative, nu rezultă cu claritate dacă ceea ce s-a suspendat până la 1 ianuarie 2016 se referă numai la locaţia camerei de consiliu sau la însuşi regimul juridic reprezentat de cercetarea procesului în camera de consiliu, care implică o componentă inerentă de restricţionare pentru public. Textele coroborate sugerează intenţia legiuitorului de a face o excepţie numai în privinţa locaţiei fizice şi nu a regimului juridic aplicabil. În acest sens, este elocvent faptul că în „expunerea de motive” aferentă proiectului legislativ materializat subsecvent în Legea nr. 2/2013, s-a subliniat că este necesară adaptarea temporară a mecanismelor procedurale instituite de noul Cod de procedură civilă care depind de alocarea resurselor financiare şi de realizarea investiţiilor în infrastructură, la condiţiile existente; alocarea de resurse se referă, în principal, la număr suficient de săli care să permită organizarea optimă, în cadrul fiecărei instanţe, a etapei cercetării judecătoreşti şi a celorlalte faze procesuale, precum şi la alte elemente de infrastructură.

De asemenea, în mod expres, expunerea de motive face vorbire despre faptul că se propune, prin proiect, ca măsură legislativă aplicabilă tranzitoriu, amânarea intrării în vigoare, „în considerarea lipsei unei infrastructuri adecvate”, a părţii din noul Cod de procedură civilă privitoare la cercetarea procesului în camera de consiliu.

Dacă s-ar admite înlăturarea cercetării procesului în camera de consiliu atât ca locaţie (prin ipoteză, încă inexistentă), cât şi ca regim juridic, ar însemna că pentru faza cercetării procesului instanţa de judecată să fie lipsită de atribuţia de declarare a desfăşurării cercetării fără prezenţa publicului (posibilitate prevăzută de lege lata numai pentru dezbaterea fondului), ceea ce ar fi absurd. Cu toate acestea, o fundamentare solidă în drept a măsurii declarării cercetării ca fiind nepublică (id est, fără prezenţa publicului) este dificilă exclusiv pe baza textelor interne, slab corelate şi imprecise. Indiferent însă de interpretarea care s-ar putea da în prezent funcţionalităţii şi aplicabilităţii art. 213 N.C.P.C., potrivit art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

Conform Curţii Europene a Drepturilor Omului (Dumitru Popescu v. România (nr. 2), 2007, Vermeire v. Belgia, 1991), prevederile Convenţiei fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare, statul, prin instanţele de judecată, având obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acestora de către legiuitor (în acelaşi sens este şi art. 3 N.C.P.C.). Totodată, “Recomandarea Rec (2004) 6 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre cu privire la îmbunătăţirea căilor de atac interne” a reamintit că mecanismul instituit de Convenţie este unul subsidiar şi că drepturile pe care aceasta le consacră trebuie să fie protejate în primul rând la nivel naţional, de către instanţele şi organele naţionale. Din perspectiva art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, text intrinsec ordinii juridice române şi superior ca forţă juridică textelor interne, este, aşadar, posibilă interzicerea accesului publicului în sala de şedinţă în faza cercetării procesului, în ipotezele largi prevăzute de text.

http://www.juridice.ro/300260/reflectii-cu-privire-la-publicitatea-sedintei-de-judecata-sub-imperiul-ncpc.html

Situația taxelor auto în cazul vehiculelor anterior înmatriculate în state ale Spațiului Economic European

Prin decizia civilă nr. 9721 din 22 noiembrie 2012, dosar nr. 1065/100/2011 (pe care am motivat-o), de respingere a recursului Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Maramureş împotriva sentinţei civile nr. 1542 din 13.03.2012 a Tribunalului Maramureş, Curtea de Apel Cluj a statuat că autovehiculele anterior înmatriculate în Norvegia au acelaşi regim fiscal la înmatricularea în România, din punct de vedere al taxei de primă înmatriculare, ca şi cele provenite din Uniunea Europeană. Considerentele deciziei sunt valabile mutatis mutandis atât în cazul celorlalte taxe auto, respectiv taxa de poluare şi taxa pe emisiile poluante provenite de la autovehicule, cât şi pentru celelalte două state SEE ne-membre UE, Islanda şi Liechtenstein.

Curtea a suplimentat argumentaţia tribunalului din hotărârea atacată prin adăugarea elementelor de specificitate impuse de situaţia particulară a existenţei unei înmatriculări anterioare nu într-un stat membru al Uniunii Europene, ipoteza cea mai frecventă, ci într-unul AELS, respectiv Norvegia, caz în care sunt aplicabile stipulaţii din Acordul SEE.

Acordul privind Spaţiul Economic European cuprinde ţările Uniunii Europene, precum şi Norvegia, Islanda, Liechtenstein. A fost înfiinţat în 1 ianuarie 1994 (participarea Liechtenstein a fost amânată până la 1 mai 1995), în urma acordului semnat la data de 2 mai 1992, ca o modalitate de integrare între statele Asociaţiei Europene de Liber Schimb (AELS) şi Comunitatea Europeană (ulterior, Uniunea Europeană). La momentul actual se compune din cele 27 state membre ale Uniunii Europene (Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Republica Cehă, Danmarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Irelanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Regatul Unit) şi trei state din Asociaţia Europeană de Liber Schimb, respectiv Norvegia, Islanda, Liechtenstein; a patra ţară AELS, Elveţia, a decis să rămână în afara Spaţiului Economic European.

Prin această înţelegere se permite celor trei ţări AELS să participle la piaţa internă a Uniunii Europene fără a avea calitatea de stat membru; ele sunt obligate să adopte toată legislaţia comunitară referitoare la piaţa unică, cu excepţia reglementărilor în materie de agricultură şi pescuit.

Acordul privind Spaţiul Economic European, astfel cum a fost amendat prin Protocolul de ajustare din 17 martie 1993, Decizia Consiliului Spaţiului Economic European nr. 1/95 din 10 martie cu privire la intrarea în vigoare a  Acordului privind Spaţiul Economic European Area pentru Principatul Liechtenstein, Acordul privind participarea Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei şi Slovaciei în SEE din 14 octombrie 2003, Acordul privind participarea Bulgariei şi României în SEE din 25 iulie 2007, Acordul între Uniunea Europeană, Islanda, Norvegia şi Liechtenstein cu privire la mecanismul financiar al SEE pentru perioada 2009-2014, stipulează în Partea a II-a, Cap. 1 Principii de bază, la art. 14 că nici o parte contractantă nu va impune, direct sau indirect, produselor altei părţi contractante nici o taxare internă, de nici un fel, mai mare decât cea impusă direct sau indirect produselor autohtone similare.

Potrivit art. 6 alin. 6 din Tratatul de aderare, Bulgaria şi România se angajează să adere, prin chiar acest act, la Acordul privind Spaţiul Economic European, în conformitate cu articolul 128 din acest acord, potrivit căruia un stat care devine membru UE are obligaţia de a solicita aderarea la SEE. Ca urmare a aderării simultane a României şi Bulgariei şi la Acordul SEE odată cu aderarea la Uniunea Europeană, au încetat acordurile de liber schimb încheiate de ţările AELS cu România şi Bulgaria începând cu data aderării, dată de la care acordurile de liber schimb au fost înlocuite cu Acordul privind Spaţiul Economic European (în raport cu Norvegia, Islanda, Liechtenstein), respectiv cu acorduri bilaterale între Elveţia şi Uniunea Europeană.