După cum am anunţat în debutul seriei, după partea
privitoare la statele europene de după prăbuşirea sistemului Bretton Woods şi la
încercările pe cont propriu ale acestora de limitare a fluctuaţiilor propriilor
monede, urmează referirea la situaţia de dinaintea celui de-al doilea război
mondial, perioadă în care evenimentul monetar cel mai important l-a reprezentat
crearea Uniunii monetare latine la iniţiativa împăratului Napoleon al III-lea. Uniunea
a fost creată în urma conferinţei monetare de la finele lui 1865 şi a reunit
Franţa, Italia, Belgia şi Elveţia, primele semnatare ale unei convenţii
monetare, la care ulterior s-a adăugat Grecia (care a semnat în 1868), iar apoi
s-au asociat şi alte state, cum ar fi Rusia, Austro-Ungaria, Spania, prin
acorduri bilaterale, multe ale ţări aliniindu-şi unilateral politica monetară
pentru a fi în concordanţă cu Uniunea latină.
Principiul de funcţionare era simplu: moneda de
referinţă fiecărei ţări trebuia să aibă aceeaşi greutate în aur fin (5,801
grame pentru moneda de 20 de franci), păstrând totodată denumirea sa iniţială
şi simbolurile naţionale. Aceste monede şi subdiviziunile lor principale (era
exclus mărunţişul cu valoare nominală sub 20 de centime, iar moneda divizionară
putea fi şi din argint) puteau circula în toate ţările convenţiei, fiind
posibilă, bunăoară, efectuarea de cumpărături în Paris cu plata în franci
elveţieni, datorită uniformizării monetare operate. Plata în orice monede de
aur sau argint ale statelor membre era liberatorie, utilizarea aurului şi
argintului cu valoare intrinsecă semnificând un sistem de bimetalism integral.
Moneda fiduciară nu era restricţionată şi nici cuprinsă în convenţie, însă la
acea vreme cunoştea doar o circulaţie restrânsă, pe baze particulare.
Convenţia era reînnoibilă automat prin tacită
reconducţiune la fiecare 15 ani (începând cu 1880, primul an după primul
interval de 15 ani) dacă nu era denunţată în avans de semnatari; convenţia era
deschisă la primirea de noi ţări semnatare cu acordul unanim al membrilor
actuali ai Uniunii.
La congresul din 1867 la care au participat
statele europene, Statele Unite ale Americii, Imperiul otoman, Uniunea a avut
ambiţia de a merge mai departe şi de a realiza o monedă unică care să
contribuie la pacea şi prosperitatea lumii, însă Anglia şi Prusia (precum şi
mai multe bănci centrale, pe atunci private) s-au opus extinderii proiectului
care a rămas astfel limitat doar la cea mai mare parte a Europei continentale,
plus câteva colonii din Africa şi unele ţări din America de Sud (în total 32 de
ţări, numărând distinct şi coloniile).
Problemele de funcţionare ale uniuni au fost cele
clasice, generate de doi factori, respectiv fluctuaţia cursurilor relative ale
metalelor, fluctuaţia cursurilor de schimb ale monedelor. Diferenţele dintre
valoarea intrinsecă a metalului din monedele fizice şi cursul legal al
acestora, create de variaţiile preţurilor metalelor pe piaţă şi de circulaţia
monetară, au creat fenomenele cunoscute de puncte de ieşire şi intrare a
metalelor, descrise de Thomas Gresham (şi anterior lui, de mai mulţi alţii,
inclusiv de Copernic). Variaţia concomitentă a cursurilor metalelor şi
cursurilor de schimb valutar făceau greu de înţeles şi gestionat problemele
monetare, iar aceste dificultăţi au determinat evoluţia rapidă înspre
monometalismul aur, monedele de argint rămânând să aibă doar curs intern şi
circulaţie între graniţele naţionale.
Per ansamblu, Uniunea a funcţionat de o manieră
satisfăcătoare până la primul război mondial, a cărui declanşare a constrâns
ţările beligerante să finanţeze cheltuieli enorme de război, situaţie care va
duce la suspendarea convertibilităţii monedelor în aur, la introducerea unui
curs oficial forţat şi, în cele din urmă (1 ianuarie 1927), la dispariţia
Uniunii din cauza imposibilităţii de funcţionare.
Evenimentele care au condus la apariţia Uniunii au
constat în funcţionarea dificilă a schimburilor monetare europene pe fondul
aprecierii argintului în raport cu aurul, în urma sosirii în Europa a unor mari
cantităţi de aur generate de zăcămintele nou-descoperite în California,
Siberia, Australia, Africa de Sud. Monedele principale, inclusiv francul
francez, aveau o convertibilitate dublă, în aur şi în argint (în cazul
francului francez, raportul aur/argint era de circa 15,5). Disproporţia de
accesibilitate între argint şi aur a fost agravată de războiul de secesiune
care a obligat Anglia să importe mai multe textile din India şi să-şi regleze
în argint soldul debitor al balanţei de plăţi.
Raritatea argintului în raport cu aurul a modificat preţul relativ a celor două metale preţioase, iar valoarea fizică a argintului a depăşit consistent valoarea sa legal definită. Monedele de argint au disparut treptat fiind tezaurizate şi retopite în lingouri de argint pentru valorificare fizică. Dispariţia monedelor de argint a dus la o criză a circulaţiei monetare, prin absenţa unui număr suficient de însemne monetare. Conferinţa din 1865 a răspuns acestor provocări, urmărind să restabilească o circulaţie monetară (inclusiv în argint) eficientă.
Raritatea argintului în raport cu aurul a modificat preţul relativ a celor două metale preţioase, iar valoarea fizică a argintului a depăşit consistent valoarea sa legal definită. Monedele de argint au disparut treptat fiind tezaurizate şi retopite în lingouri de argint pentru valorificare fizică. Dispariţia monedelor de argint a dus la o criză a circulaţiei monetare, prin absenţa unui număr suficient de însemne monetare. Conferinţa din 1865 a răspuns acestor provocări, urmărind să restabilească o circulaţie monetară (inclusiv în argint) eficientă.