Un istoric valutar pe scurt între Codul civil şi contemporaneitate (VI)

După cum am văzut, Uniunea monetară latină a ajuns în dificultate odată cu primul război mondial şi cheltuielile uriaşe de ducere a acestuia şi a dispărut la puţină vreme după încheierea conflagraţiei. Consecinţele în plan monetar şi economic ale primului război mondial vor marca evoluţiile de până la cel de-al doilea, previzibil după termenii în care pacea a fost încheiată. A fost prezis, bunăoară, de John Maynard Keynes în Consecinţele economice ale păcii (1919) (care i-a aproximat chiar şi debutul, după douăzeci de ani), celebrul economist (va juca un rol important în proiectarea sistemului Bretton Woods în 1944) fiind un participant la Conferinţa de pace de la Versailles ca delegat al Trezoreriei britanice (în calitate de consultant pentru guvernul britanic), unde lucra de câţiva ani şi unde-şi construise o reputaţie solidă şi de practician. Poziţia sa a fost în favoarea unor condiţii blânde pentru încheierea păcii, chiar fără reparaţii de război sau cel mult cu o limită a reparaţiilor pe care Germania să le suporte, considerând că o iertare a datoriilor de război va fi benefică Marii Britanii; milita pentru o intervenţie americană pentru restaurarea prosperităţii europene, după o schemă nu mult diferită de ceea ce va fi Planul Marshall de după cel de-al doilea război mondial.

Situaţia la finele primului război mondial era extrem de dificilă în termeni monetari. Cheltuielile angajate în vederea susţinerii războiului au fost suportate în principal prin emisiune monetară şi doar izolat prin credit sau fiscalitate. Problemele monetare erau însă mai profunde şi anterioare greutăţilor create de război, care doar le-a pus în evidenţă şi exacerbat. Ţări europene mari nu aveau practic bugete, iar cele care le aveau şi evidenţiau fluxurile publice ca atare, cunoşteau deficite imense. Astfel era cazul Germaniei, al cărui buget era acoperit de încasări abia într-o proporţie de aproximativ 40%, fără a socoti reparaţiile pe care trebuia să le plătească. Prin urmare, subzistau condiţii inflaţioniste, manifestarea lor concretă fiind grăbită de război. De asemenea, multe guverne au recurs la controlul preţurilor, ceea ce a descurajat suplimentar producţia de bunuri. Bunurile produse fiind din ce în ce mai puţine, iar cantitatea de bani din ce în ce mai mare, chiar şi în lipsa războiului, ameninţarea inflaţiei nu ar mai fi putut fi înlăturată.

Problema inflaţiei s-a manifestat cel mai acut în Germania (Republica de la Weimar, care a înlocuit imperiul), ajungând la hiperinflaţie pe o durată de doi ani şi jumătate, între iunie 1921 şi ianuarie 1924. Deşi învinsă, Germania era relativ neatinsă de război, nu a fost teatru principal de operaţiuni, cu industria aproape intactă, economie solidă, în poziţia de a deveni forţa dominantă a Europei. După ce a suspendat convertibilitatea mărcii în aur, efortul propriu de război a fost finanţat pe bază de credit, ceea ce a atras deprecierea constantă a mărcii pe parcursul războiului, depreciere accelerată după Tratatul de la Versailles, unde îi fuseseră impuse reparaţii enorme. Totuşi, deprecierea a fost relativ constantă, fiind înregistrată o perioadă de relativă stabilitate în prima jumătate a anului 1921, până când s-a cerut Germaniei plata reparaţiilor în aur sau monedă străină, în tranşe plus un procent semnificativ din valoarea exporturilor. Prima plată în noile condiţii era scadentă în iunie şi a marcat începutul devalorizării rapide a mărcii. Germania a început să printeze bani pentru a cumpăra valută străină, necesară plăţii reparaţiilor, iar în decembrie 1922 fenomenul deprecierii ajunsese la dimensiuni de hiperinflaţie. Reparaţiile au ajuns să fie plătite în bunuri, Franţa şi Belgia ocupând chiar regiunea industrială a Ruhr-ului pentru a preleva cărbune în contul reparaţiilor. În noiembrie 1923, un dolar american valora 4.210.500.000.000 mărci germane, valoarea acesteia fiind sub costul hârtiei pentru tipărirea sa.

Au existat destule voci în epocă, îndeosebi francezi, care au considerat hiperinflaţia germană o încercare de a scăpa de datoriile de război, însă reparaţiile au reprezentat doar o treime din deficitul bugetar german între 1920 şi 1923. Restul cauzelor ţin de elemente ale spiralei inflaţioniste, prima dată observată şi studiată cu amănuntul în acest caz. Când populaţia a realizat că puterea de cumpărare se depreciază rapid, a încercat să scape de bani prin achiziţionarea de bunuri tangibile, până preţul acestora nu creştea şi mai mult. Rezultatul a fost sporirea vitezei de circulaţie a banilor, ceea ce a atras la rândul său alte creşteri de preţuri, fenomenul auto-alimentându-se în continuare.
Soluţia a constat în reformă monetară, introducere treptată de noi monede şi eliminarea celei vechi, şi a ţinut până la urmă, dar nu datorită faptului că noua monedă era acoperită de valoarea terenurilor agricole sau activelor industriale (un reflex care de atunci încoace a intrat în gândirea majorităţii economiştilor care încearcă să găsească întotdeauna o relaţie între valoarea monedei şi avuţia naţională), ci pur şi simplu pentru că noua marcă a prins un moment de acalmie în psihoza populaţiei şi pentru că efortul depus de statul german pentru plata reparaţiilor a fost uşurat de planul Dawes.