Un istoric valutar pe scurt între Codul civil şi contemporaneitate (V)

După cum am anunţat în debutul seriei, după partea privitoare la statele europene de după prăbuşirea sistemului Bretton Woods şi la încercările pe cont propriu ale acestora de limitare a fluctuaţiilor propriilor monede, urmează referirea la situaţia de dinaintea celui de-al doilea război mondial, perioadă în care evenimentul monetar cel mai important l-a reprezentat crearea Uniunii monetare latine la iniţiativa împăratului Napoleon al III-lea. Uniunea a fost creată în urma conferinţei monetare de la finele lui 1865 şi a reunit Franţa, Italia, Belgia şi Elveţia, primele semnatare ale unei convenţii monetare, la care ulterior s-a adăugat Grecia (care a semnat în 1868), iar apoi s-au asociat şi alte state, cum ar fi Rusia, Austro-Ungaria, Spania, prin acorduri bilaterale, multe ale ţări aliniindu-şi unilateral politica monetară pentru a fi în concordanţă cu Uniunea latină.

Principiul de funcţionare era simplu: moneda de referinţă fiecărei ţări trebuia să aibă aceeaşi greutate în aur fin (5,801 grame pentru moneda de 20 de franci), păstrând totodată denumirea sa iniţială şi simbolurile naţionale. Aceste monede şi subdiviziunile lor principale (era exclus mărunţişul cu valoare nominală sub 20 de centime, iar moneda divizionară putea fi şi din argint) puteau circula în toate ţările convenţiei, fiind posibilă, bunăoară, efectuarea de cumpărături în Paris cu plata în franci elveţieni, datorită uniformizării monetare operate. Plata în orice monede de aur sau argint ale statelor membre era liberatorie, utilizarea aurului şi argintului cu valoare intrinsecă semnificând un sistem de bimetalism integral. Moneda fiduciară nu era restricţionată şi nici cuprinsă în convenţie, însă la acea vreme cunoştea doar o circulaţie restrânsă, pe baze particulare.

Convenţia era reînnoibilă automat prin tacită reconducţiune la fiecare 15 ani (începând cu 1880, primul an după primul interval de 15 ani) dacă nu era denunţată în avans de semnatari; convenţia era deschisă la primirea de noi ţări semnatare cu acordul unanim al membrilor actuali ai Uniunii.

La congresul din 1867 la care au participat statele europene, Statele Unite ale Americii, Imperiul otoman, Uniunea a avut ambiţia de a merge mai departe şi de a realiza o monedă unică care să contribuie la pacea şi prosperitatea lumii, însă Anglia şi Prusia (precum şi mai multe bănci centrale, pe atunci private) s-au opus extinderii proiectului care a rămas astfel limitat doar la cea mai mare parte a Europei continentale, plus câteva colonii din Africa şi unele ţări din America de Sud (în total 32 de ţări, numărând distinct şi coloniile).

Problemele de funcţionare ale uniuni au fost cele clasice, generate de doi factori, respectiv fluctuaţia cursurilor relative ale metalelor, fluctuaţia cursurilor de schimb ale monedelor. Diferenţele dintre valoarea intrinsecă a metalului din monedele fizice şi cursul legal al acestora, create de variaţiile preţurilor metalelor pe piaţă şi de circulaţia monetară, au creat fenomenele cunoscute de puncte de ieşire şi intrare a metalelor, descrise de Thomas Gresham (şi anterior lui, de mai mulţi alţii, inclusiv de Copernic). Variaţia concomitentă a cursurilor metalelor şi cursurilor de schimb valutar făceau greu de înţeles şi gestionat problemele monetare, iar aceste dificultăţi au determinat evoluţia rapidă înspre monometalismul aur, monedele de argint rămânând să aibă doar curs intern şi circulaţie între graniţele naţionale.

Per ansamblu, Uniunea a funcţionat de o manieră satisfăcătoare până la primul război mondial, a cărui declanşare a constrâns ţările beligerante să finanţeze cheltuieli enorme de război, situaţie care va duce la suspendarea convertibilităţii monedelor în aur, la introducerea unui curs oficial forţat şi, în cele din urmă (1 ianuarie 1927), la dispariţia Uniunii din cauza imposibilităţii de funcţionare.

Evenimentele care au condus la apariţia Uniunii au constat în funcţionarea dificilă a schimburilor monetare europene pe fondul aprecierii argintului în raport cu aurul, în urma sosirii în Europa a unor mari cantităţi de aur generate de zăcămintele nou-descoperite în California, Siberia, Australia, Africa de Sud. Monedele principale, inclusiv francul francez, aveau o convertibilitate dublă, în aur şi în argint (în cazul francului francez, raportul aur/argint era de circa 15,5). Disproporţia de accesibilitate între argint şi aur a fost agravată de războiul de secesiune care a obligat Anglia să importe mai multe textile din India şi să-şi regleze în argint soldul debitor al balanţei de plăţi.
Raritatea argintului în raport cu aurul a modificat preţul relativ a celor două metale preţioase, iar valoarea fizică a argintului a depăşit consistent valoarea sa legal definită. Monedele de argint au disparut treptat fiind tezaurizate şi retopite în lingouri de argint pentru valorificare fizică. Dispariţia monedelor de argint a dus la o criză a circulaţiei monetare, prin absenţa unui număr suficient de însemne monetare. Conferinţa din 1865 a răspuns acestor provocări, urmărind să restabilească o circulaţie monetară (inclusiv în argint) eficientă.