Mă refer aici la Hotărârea Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a treia) din 3 septembrie 2015
pronunţată în cauza (C‑463/14) Asparuhovo Lake Investment Company OOD împotriva
Direktor na Direktsia „Obzhalvane i
danachno‑osiguritelna praktika” Varna pri Tsentralno upravlenie na
Natsionalnata agentsia za prihodite, având ca obiect trimitere preliminară, în care Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene (Camera a treia) a declarat că:
1) Articolul 24 alineatul (1) din Directiva
2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei
pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că noţiunea „prestare de
servicii” cuprinde contractele de abonament privind prestarea de servicii de
consultanţă unei întreprinderi, în special de natură juridică, comercială şi
financiară, în cadrul cărora prestatorul s‑a pus la dispoziţia beneficiarului
pe durata contractului.
2) În ceea ce priveşte contractele de
abonament privind prestarea de servicii de consultanţă precum cele în discuţie
în litigiul principal, articolul 62 alineatul (2), articolul 63 şi articolul 64
alineatul (1) din Directiva TVA trebuie interpretate în sensul că faptul
generator al taxei şi exigibilitatea acesteia intervin la expirarea perioadei
pentru care s‑a convenit plata, fără să prezinte importanţă dacă beneficiarul a
apelat efectiv sau cât de des a apelat la serviciile prestatorului.
Dacă pct. 2 al
deciziei pare a avea relevanţă jurisprudenţială mai mare, nu este mai puţin
adevărat că premisele implicite subsumate primului punct al statuării instanţei
europene prezintă şi ele importanţa lor, în sensul că aduc lămuriri de esenţă
în privinţa unei probleme referitoare la profesiile juridice care a fost tranşată
intern, printr-o jurisprudenţă masivă, extrem de superficial, brutal şi pe o
bază argumentativă subţire şi şubredă (iar pe deasupra, în lumina speţei, şi
greşit): posibilitatea acordării serviciilor de consultanţă juridică de către
firme.
Articolul 24
alin. 1 din Directiva 2006/112/CE prevede că: „«Prestare de servicii» înseamnă
orice operaţiune care nu constituie o livrare de bunuri”. Potrivit articolului
25 din aceeaşi directivă: „O prestare de servicii poate consta, între altele,
în una dintre următoarele operaţiuni: […] (b) obligaţia de a se abţine de la o
acţiune sau o situaţie sau de a tolera o acţiune sau o situaţie; […]”.
Circumstanţele
relevante ale cauzei sunt în sensul că, la 1 august 2011, societatea
reclamantă a încheiat contracte de abonament având ca obiect servicii de
consultanţă cu patru alte societăţi, în domeniile finanţării întreprinderilor,
dezvoltării comerciale, serviciilor de consultanţă juridică şi, respectiv, în
domeniul serviciilor privind securitatea informaţiilor. Toate aceste societăţi
de consultanţă erau reprezentate de aceeaşi persoană (şi aveau denumiri
similare). Părţile au reziliat aceste contracte începând de la data de 5 martie
2012.
În cadrul
contractelor, prestatorii s‑au obligat:
- să se afle la
dispoziţia reclamantei pentru consultanţă, reuniuni şi angajamente în fiecare
zi lucrătoare între orele 9-18 şi, dacă este necesar, în afara programului de
lucru, inclusiv în zilele de duminică şi de sărbători legale;
- dacă este
cazul, să asigure pe timpul necesar prezenţa fizică a unei persoane competente
la reclamantă şi/sau la un terţ care are legături cu reclamanta, inclusiv în
afara programului de lucru, în zilele de duminică şi de sărbători legale;
- să obţină
documentaţia necesară şi să facă schimb între părţi cu aceasta, precum şi cu
informaţiile necesare pentru a asigura protecţia cea mai completă şi mai
eficientă posibilă a intereselor reclamantei, precum şi
- să transmită
în timp util beneficiarului, pentru consultare, negociere şi semnare, toate
documentele necesare referitoare la protecţia intereselor sale.
Drept
contraprestaţie, reclamanta s‑a angajat să plătească prestatorilor o remuneraţie
săptămânală, plătită în fiecare zi de luni a săptămânii care urmează celei
pentru care este datorată remuneraţia. Reclamanta a dedus TVA aferent facturilor
emise de prestatori.
Cu ocazia unui
control, administrația fiscală a constatat că facturile au fost emise în
termenul indicat în contracte, contabilizate în mod corespunzător în registrele
prestatorilor, precum și în cele ale reclamantei și că au făcut obiectul unei
declarații privind TVA‑ul. Administrația fiscală a arătat de asemenea că
facturile întocmite de prestatori au fost onorate prin plăți efectuate prin
intermediul băncii. S‑a stabilit, în plus, că prestatorii dispuneau de un
personal suficient de calificat pentru executarea serviciilor convenite.
În ceea ce
privește modalitățile de executare a acestor servicii, prestatorii au declarat
că părțile nu au intenționat să constate în mod formal, pe bază de documente,
comanda și furnizarea serviciilor menționate. Sarcinile și problemele curente
erau examinate în cadrul reuniunilor, prin telefon sau prin e‑mail. Persoanele
responsabile în mod concret de executarea serviciilor respective au precizat că
persoana responsabilă de comunicarea cu clientul le atribuia, prin mijloace de
comunicare electronică, diferitele sarcini care trebuiau efectuate pentru reclamantă.
Administrația
fiscală a considerat că nu a fost prezentată nicio probă cu privire la tipul,
la cantitatea și la natura serviciilor furnizate în mod real, în special nici un
document direct referitor la numărul de ore executate, și că nu au fost
furnizate niciun fel de informații cu privire la modul de stabilire a
prețurilor serviciilor. În consecinţă, a emis o decizie de impunere
rectificativă prin care a refuzat reclamantei dreptul de a deduce TVA‑ul
facturat de prestatori asupra sumei de 33 349 de leva bulgare (BGN), adică
aproximativ 17 000 de euro.
Ceea ce trebuie reţinut este că, în
aprecierea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, serviciile de
consultanță juridică, comercială și financiară sunt incluse în domeniul de
aplicare al Directivei TVA.
Din această perspectivă, pare cu atât mai retrogradă linia de gândire întruchipată de Decizia de recurs în interesul legii nr. XXII din 12 iunie 2006 (pronunţată în Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) care a stabilit că în aplicarea dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cererile de autorizare a constituirii şi de înmatriculare a societăţilor comerciale de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică sunt inadmisibile. Să ne amintim că s-a reţinut ca motivare că deşi anumite activităţi juridice, cum sunt cele de reprezentare juridică, de redactare a unor acte juridice, de formulare de acţiuni, de exercitare şi motivare a căilor de atac, pot fi îndeplinite de consilierii juridici, astfel de activităţi le sunt permise a le presta numai în condiţiile reglementate prin art. 1-4 din Legea nr. 514/2003, adică în calitatea lor de funcţionari publici sau de angajaţi, cu contract individual de muncă, la o persoană juridică de drept public sau privat. Bineînţeles, în cazul firmelor cu activitate de consultanţă juridică, consilierii juridici angajaţi îndeplinesc respectivele acte, astfel încât este cu atât mai de neînţeles interdicţia unică şi excepţională introdusă în dreptul nostru, care, iată, nu există în Europa nici măcar în Bulgaria. Măcar după această decizie CJUE (precum şi după Noul cod de procedură fiscală, care nu le exclude dintre activităţile economice care cad sub incidenţa TVA) ar trebui să se risipească ceva din norii ridicolului care întunecă clasa juridică autohtonă, vizibili în nenumărate aspecte, pentru că, în condiţiile actuale, nimic nu împiedică consilierii juridici români să constituie societăţi bulgăreşti cu acest obiect de activitate sau să presteze servicii de consultanţă juridică pe un obiect de activitate neclasificat altundeva. Este vremea ca măcar în această materie, să ne acordăm şi noi circuitului mondial de idei, norme, practică economică, care priveşte cu maximă liberalitate outsourcing-ul inclusiv în domeniul juridic.
Din această perspectivă, pare cu atât mai retrogradă linia de gândire întruchipată de Decizia de recurs în interesul legii nr. XXII din 12 iunie 2006 (pronunţată în Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) care a stabilit că în aplicarea dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cererile de autorizare a constituirii şi de înmatriculare a societăţilor comerciale de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică sunt inadmisibile. Să ne amintim că s-a reţinut ca motivare că deşi anumite activităţi juridice, cum sunt cele de reprezentare juridică, de redactare a unor acte juridice, de formulare de acţiuni, de exercitare şi motivare a căilor de atac, pot fi îndeplinite de consilierii juridici, astfel de activităţi le sunt permise a le presta numai în condiţiile reglementate prin art. 1-4 din Legea nr. 514/2003, adică în calitatea lor de funcţionari publici sau de angajaţi, cu contract individual de muncă, la o persoană juridică de drept public sau privat. Bineînţeles, în cazul firmelor cu activitate de consultanţă juridică, consilierii juridici angajaţi îndeplinesc respectivele acte, astfel încât este cu atât mai de neînţeles interdicţia unică şi excepţională introdusă în dreptul nostru, care, iată, nu există în Europa nici măcar în Bulgaria. Măcar după această decizie CJUE (precum şi după Noul cod de procedură fiscală, care nu le exclude dintre activităţile economice care cad sub incidenţa TVA) ar trebui să se risipească ceva din norii ridicolului care întunecă clasa juridică autohtonă, vizibili în nenumărate aspecte, pentru că, în condiţiile actuale, nimic nu împiedică consilierii juridici români să constituie societăţi bulgăreşti cu acest obiect de activitate sau să presteze servicii de consultanţă juridică pe un obiect de activitate neclasificat altundeva. Este vremea ca măcar în această materie, să ne acordăm şi noi circuitului mondial de idei, norme, practică economică, care priveşte cu maximă liberalitate outsourcing-ul inclusiv în domeniul juridic.
