duminică, 12 iunie 2016

Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de notificare sau comunicare de acte în Uniune (III)


Prin Hotărârea din 19 decembrie 2012 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi), pronunţată în cauza C325/11, în procedura Krystyna Alder, Ewald Alder împotriva Sabina Orłowska, Czeslaw Orłowski, Curtea a declarat că:
Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea actelor”) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului trebuie interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede că actele judiciare destinate unei părți cu domiciliul sau reședința obișnuită întrun alt stat membru sunt păstrate la dosar, cu consecința că ele sunt considerate notificate în cazul în care această parte nu a desemnat un reprezentant autorizat să primească notificările domiciliat în primul stat, în care este pendinte procedura jurisdicțională“.
Întrebarea instanţei poloneze solicita Curții să stabilească, în esență, conformitatea legislaţiei poloneze care prevede că actele judiciare destinate unei părți cu domiciliul sau reședința obișnuită întrun alt stat membru sunt păstrate la dosar, cu consecința că ele sunt considerate notificate, în cazul în care această parte nu a desemnat un reprezentant autorizat să primească notificările domiciliat în primul stat membru, în care este pendinte procedura jurisdicțională, cu dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1393/2007.
Curtea a procedat la analiza domeniului de aplicare al Regulamentului nr. 1393/2007, observând că dintro interpretare sistematică a acestuia rezultă că Regulamentul prevede doar două împrejurări în care notificarea și comunicarea unui act judiciar între statele membre nu intră în domeniul său de aplicare, și anume, pe de o parte, atunci când domiciliul sau reședința obișnuită a destinatarului este necunoscută și, pe de altă parte, atunci când acesta din urmă a numit un reprezentant autorizat în statul în care este pendinte procedura jurisdicțională. În celelalte ipoteze, din moment ce destinatarul unui act judiciar domiciliază în străinătate, notificarea sau comunicarea acestui act intră în mod necesar în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1393/2007 și, prin urmare, trebuie să fie efectuate prin mijloace prevăzute de însuși regulamentul respectiv în acest scop.
Per a contrario, împrejurările în care un act judiciar „trebuie” să fie notificat sau comunicat într-un alt stat membru, în conformitate cu Regulamentul, nu trebuie să fie identificate conform dreptului național al statului membru pe teritoriul căruia se desfășoară procedura, care constituie lex fori.
În consecinţă, având în vedere că mijloacele de transmitere a actelor judiciare sunt singurele prevăzute în mod exhaustiv în sistemul instituit prin Regulament, trebuie conchis că Regulamentul nr. 1393/2007  nu rezervă nici un rol și, prin urmare, se opune unei proceduri de notificare sau de comunicare fictivă precum cea în vigoare în Polonia în temeiul articolului 11355 din Codul de procedură civilă.
Curtea şi-a dublat raţionamentul bazat pe interpretarea sistematică prin analiza finalităților regulamentului în discuţie, deci şi printr-o interpretare teleologică, precum şi prin referiri la dreptul la apărare al destinatarilor comunicărilor, care decurge din dreptul la un proces echitabil, consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și la articolul 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.