Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de notificare sau comunicare de acte în Uniune (VI)

Prin Hotărârea din 15 martie 2012 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi), pronunţată în cauza C-292/10, în procedura G împotriva Cornelius de Visser, Curtea a declarat că:

„1) În împrejurări precum cele din acțiunea principală, articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că nu se opune aplicării articolului 5 punctul 3 din același regulament în cazul unei acțiuni în răspundere pentru administrarea unui site internet introduse împotriva unui pârât care este probabil cetățean al Uniunii, dar care se află într-un loc necunoscut, dacă instanța sesizată nu dispune de indicii doveditoare care să îi permită să concluzioneze că pârâtul respectiv domiciliază efectiv în afara teritoriului Uniunii Europene.

2) Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că nu se opune pronunțării unei hotărâri într-o cauză judecată în lipsă împotriva unui pârât căruia, ca urmare a imposibilității de a-l localiza, i-a fost comunicat actul de sesizare a instanței prin publicare potrivit dreptului național, cu condiția ca instanța sesizată să se fi asigurat anterior că toate demersurile impuse de principiile diligenței și bunei-credințe au fost întreprinse pentru a-l găsi pe acest pârât.

3) Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune certificării ca titlu executoriu european în sensul Regulamentului (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui Titlu Executoriu European pentru creanțele necontestate a unei hotărâri pronunțate într-o cauză judecată în lipsă împotriva unui pârât a cărui adresă nu este cunoscută.

4) Articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă („directiva privind comerțul electronic”) nu se aplică într-o situație în care locul de stabilire a furnizorului de servicii ale societății informaționale este necunoscut, din moment ce aplicarea acestei dispoziții este subordonată identificării statului membru pe al cărui teritoriu este efectiv stabilit furnizorul în discuție“.

Prin întrebările adresate, instanța de trimitere urmărea să obţină interpretarea articolului 6 TUE și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a articolului 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă, a articolului 4 alineatul (1), a articolului 5 punctul 3 și a articolului 26 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, precum și a articolului 12 din Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui Titlu Executoriu European pentru creanțele necontestate, într-un litigiu între G, pe de o parte, și domnul de Visser (proprietarul site-ului), pe de altă parte, cu privire la o acțiune în răspundere pentru publicarea pe un site internet a unor fotografii în care G apare parțial dezbrăcată.

Bineînţeles, în raport cu tema anunţată de titlu, interes prezintă punctul 2 al dispozitivului, potrivit căruia dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că nu se opune pronunțării unei hotărâri într-o cauză judecată în lipsă împotriva unui pârât căruia, ca urmare a imposibilității de a-l localiza, i-a fost comunicat actul de sesizare a instanței prin publicare potrivit dreptului național, cu condiția ca instanța sesizată să se fi asigurat anterior că toate demersurile impuse de principiile diligenței și bunei-credințe au fost întreprinse pentru a-l găsi pe acest pârât. Cu toate acestea, semnalăm şi restul dispozitivului care priveşte chestiuni conexe şi aparţinând, în acelaşi timp, tot procedurii civile internaţionale.

Curtea a observat că Regulamentul nr. 44/2001 nu are ca obiect unificarea tuturor normelor de procedură ale statelor membre, ci doar reglementarea competenței judiciare în vederea soluționării litigiilor în materie civilă și comercială în relațiile dintre aceste state și facilitarea executării hotărârilor judecătorești. Aşadar, în lipsa unei reglementări sistematice a procedurilor interne de către dreptul Uniunii, revine statelor membre, în cadrul autonomiei lor procedurale, sarcina de a stabili normele procedurale aplicabile în cazul acțiunilor introduse la instanțele acestora. Însă normele respective nu trebuie să aducă atingere dreptului Uniunii și în special prevederilor Regulamentului nr. 44/2001; prin urmare, o instanță națională nu poate, în temeiul unei dispoziții a dreptului său național, să desfășoare o procedură împotriva unei persoane al cărei domiciliu nu este cunoscut decât dacă normele de competență prevăzute de regulament nu se opun la aceasta.

Ansamblul dispozițiilor Regulamentului nr. 44/2001 exprimă intenția de a asigura ca, în cadrul obiectivelor acestuia, procedurile care conduc la pronunțarea hotărârilor judecătorești să se desfășoare cu respectarea dreptului la apărare, cerință enunțată și la articolul 47 din cartă (dreptul la apărare nu se opune unei „citări prin afișare”, cu condiția ca drepturile persoanelor interesate să fie protejate în mod corespunzător - Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 10 aprilie 2003 pronunţată în cauza Nunes Dias împotriva Portugaliei), care însă trebuie aplicată cu respectarea dreptului reclamantului de a sesiza o instanță care să se pronunțe cu privire la temeinicia cererilor sale, pentru a se evita situaţiile de denegare de dreptate.
Curtea a subliniat că atât articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1393/2007, cât și articolul 1 al doilea paragraf din Convenția de la Haga din 1965 prevăd că aceste instrumente „nu se aplică în cazul în care nu este cunoscută adresa persoanei căreia i se notifică sau i se comunică actul”. În acest caz, potrivit interpretării care trebuie dată articolului 26 alin. 2 din Regulamentul nr. 44/2001, instanța competentă potrivit regulamentului nu poate continua în mod valabil procedura în cazul în care se constată că pârâtul nu a putut primi actul de sesizare a instanței decât dacă au fost întreprinse toate demersurile pentru a-i permite acestuia să își pregătească apărarea, adică instanța sesizată trebuie să se asigure că toate demersurile impuse de principiile diligenței și bunei-credințe au fost întreprinse pentru a-l găsi pe pârâtul respectiv. Desigur, chiar dacă se respectă aceste condiții, posibilitatea de a continua procedura fără știrea pârâtului, precum în acțiunea principală, printr-o „comunicare publică”, restrânge dreptul la apărare al acestui pârât, însă restrângerea este justificată în raport cu dreptul unui reclamant la o protecție efectivă dat fiind că, în lipsa unei astfel de comunicări, acest drept ar rămâne lipsit de conținut.