Prin încheierea şedinţei camerei de consiliu din
data de 5 septembrie 2016, din dosarul nr. 3132/117/2015/a1 al Curţii de Apel
Cluj, Secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea
de îndreptare a erorii materiale strecurată în dispozitivul deciziei civile nr.
547 din 18 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
3132/117/2015/a1, şi s-a dispus îndreptarea omisiunii în sensul că se va adăuga
la alin. 2 al dispozitivului următoarele: dispune restituirea în favoarea
intimatului (intimaţilor – obs. ns.) a
următoarelor sume de bani:
- suma de 5.000 lei achitată de intimat cu titlu de
cauţiune, consemnată la CEC Bank cu recipisa de consemnare în dosarul
Tribunalului Cluj;
- suma de 5.000 lei achitată de intimată cu titlu de
cauţiune consemnată la CEC Bank cu recipisa de consemnare în dosarul
Tribunalului Cluj.
S-a reţinut că prin cererea de îndreptare a erorii
materiale înregistrate în data de 24.06.2016, petenţii au solicitat admiterea
cererii, îndreptarea erorii, în concret a omisiunii din cadrul dispozitivului
Deciziei civile nr. 547/2016 pronunţată de Curtea de apel Cluj la data de
18.04.2016 în prezentul dosar, în sensul de a se dispune restituirea cauţiunii
achitate potrivit dispoziţiilor instanţei de fond în cuantum de 5000 lei de
către fiecare reclamant, conform Recipiselor de consemnare a cauţiunii.
În motivare, se arată că în fapt, prin Decizia
civilă nr. 547/2016 pronunţată la data de 18.04.2016 în prezentul dosar Curtea
de Apel Cluj a admis recursul formulat de către Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Cluj şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca
împotriva încheierii civile din data de 08.01.2016 pronunţată de Tribunalul
Cluj în dosarul de fond 3132/117/2015, a casat sentinţa recurată şi rejudecând,
a respins cererea de suspendare a actelor administrativ-fiscale contestate.
Analizând cererea de îndreptare a erorii materiale
formulate, Curtea, în opinie majoritară, a constatat următoarele:
„Prin decizia civilă nr. 547/2016 pronunţată în
prezentul dosar de către Curtea de Apel
Cluj la data de 18.04.2016 s-a admis
recursul formulat de către pârât ,încheierea recurată a fost casată în parte,
iar cererea de suspendare a executării actului administrativ atacat a fost
respinsă.
Potrivit art. 1063 alin. 4 NCPC dacă cererea pentru care s-a depus cauţiunea a fost
respinsă instanţa va dispune din oficiu şi restituirea cauţiunii.
Din interpretarea acestui text de lege rezultă în
mod neechivoc că în ipoteza respingerii cererii de suspendare în mod automat şi din oficiu se dispune şi
restituirea cauţiunii. Din acelaşi text de lege rezultă că această restituire
se dispune de instanţa care efectiv respinge cererea de suspendare, elocventa
în acest sens fiind sintagma şi din cuprinsul textului de lege sus menţionat,
sintagma care indică clar că o dată cu respingerea cererii de suspendare, instanţa
restituie şi cauţiunea indiferent că această respingere se dispune în fond sau
în recurs şi indiferent unde a fost consemnată cauţiunea.
Din
aceste considerente rezultă că instanţa a săvârşit o omisiune materială (subl. ns.) o data cu pronunţarea deciziei sus
menţionate în sensul omisiunii de a restitui cauţiunea astfel că in baza art.
494, 442 NCPC cu majoritate de voturi va dispune înlăturarea acestei omisiuni
materiale conform dispozitivului prezentei încheieri”.
Ipoteza
este aceea a unui act administrativ fiscal a cărui executare a fost suspendată
de prima instanţă (cu darea unei cauţiuni, obligatorie în materie), iar în
recurs această hotărâre este casată iar cererea de suspendare respinsă.
Consider
că soluţia care se impunea era aceea a respingerii cererii de îndreptare a
erorii materiale, din mai multe motive. Astfel, trebuie observat că deşi este
adevărat că art. 1064 alin. 4 NCPC prevede că dacă cererea pentru care s-a
depus cauţiunea a fost respinsă instanţa va dispune din oficiu şi restituirea
cauţiunii, totuşi textul nu specifică nimic în privinţa procedurii. Adaug că,
în plus, acest alineat nu poate fi rupt din contextul restului articolului, ci
interpretat sistematic, ţinând cont de înţelesul întregului text şi de toate
ipotezele şi distincţiile făcute de art. 1064 NCPC. Privit de sine stătător,
alineatul este necorelat cu restul art. 1064 NCPC şi nu ţine seama de art. 187
alin. 1 pct. 1 şi art. 189 NCPC.
Potrivit
art. 1064 alin. 1 NCPC, cauţiunea depusă se va restitui, la cerere, după soluţionarea
prin hotărâre definitivă a procesului în legătură cu care s-a stabilit cauţiunea,
respectiv după încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta s-a depus.
Situaţiile descrise sunt două, complementare, care marchează ca moment al
naşterii dreptului la restituirea cauţiunii două repere temporale, respectiv
apariţia unei hotărâri definitive de soluţionare a procesului în legătură cu
care s-a stabilit cauţiunea (acţiunea în anularea actului administrativ
fiscal), încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta s-a depus (cum este
cazul în speţă, când măsura a încetat ca urmare a casării hotărârii de
suspendare).
În
conformitate cu alin. 2 al aceluiaşi articol, cauţiunea se restituie celui care
a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptăţit nu a formulat
cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30
de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării
efectelor măsurii, prevăzute la alin. (1). Cu toate acestea, cauţiunea se
restituie de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmăreşte
obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin încuviinţarea
măsurii pentru care aceasta s-a depus.
Prin
urmare, nu se naşte numai dreptul la restituirea cauţiunii în cazul în care
suspendarea a existat dar a fost ulterior înlăturată (a fortiori în ambianţa art. 187 alin. 1 pct. 1 şi art. 189 NCPC),
ci şi un drept la despăgubiri – în speţă – al emitentului actului administrativ
fiscal a cărui executare a fost temporar suspendată, drept care are ca efect
automat apariţia unui interval de 30 de zile în care organul fiscal poate să
opteze pentru realizarea dreptului său în
această procedură (ulterior putând fi despăgubit doar pe calea dreptului
procedural comun). Ca atare, rezultă că în această ipoteză nu este aplicabil art.
1064 alin. 4 NCPC (instanţa care va dispune din
oficiu şi restituirea cauţiunii când respinge cererea de suspendare), text
care rămâne să se aplice doar în situaţia în care cererea de suspendare este
respinsă atât în primă instanţă, cât şi în recurs (prin respingerea recursului)
deci într-o ipoteză respins-respins nu şi într-una de admis-respins, când
există o perioadă în care efectele suspendării s-au produs şi în care termenul de
opţiune procedurală de 30 de zile trebuie respectat.
Sub un alt aspect, deopotrivă decisiv, chiar dacă s-ar admite că instanţa trebuia să se pronunţe din oficiu şi automat asupra restituirii cauţiunii, cererea nu putea fi formulată în baza art. 442 NCPC, cum s-a făcut în speţă, ci în temeiul art. 444 NCPC. Prin urmare, şi din această perspectivă se impunea respingerea cererii; sintagma de „omisiune materială” nu există în procedura noastră civilă şi este întâlnită în această hotărâre într-un mod probabil singular.
Sub un alt aspect, deopotrivă decisiv, chiar dacă s-ar admite că instanţa trebuia să se pronunţe din oficiu şi automat asupra restituirii cauţiunii, cererea nu putea fi formulată în baza art. 442 NCPC, cum s-a făcut în speţă, ci în temeiul art. 444 NCPC. Prin urmare, şi din această perspectivă se impunea respingerea cererii; sintagma de „omisiune materială” nu există în procedura noastră civilă şi este întâlnită în această hotărâre într-un mod probabil singular.
