Prin
Hotărârea din 2 martie 2017 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a zecea),
pronunţată în cauza C-354/15, în procedura Andrew
Marcus Henderson împotriva Novo Banco SA, Curtea a declarat că:
„1) Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind
notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi
extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea
actelor”) şi abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului trebuie
interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale precum cea în
discuţie în litigiul principal, potrivit căreia, în ipoteza în care un act
judiciar, notificat unui pârât cu reşedinţa pe teritoriul unui alt stat membru,
nu a fost redactat sau nu a fost însoţit de o traducere fie într-o limbă pe
care o înţelege acest pârât, fie în limba oficială a statului membru de destinaţie
sau, în cazul în care în acest stat membru există mai multe limbi oficiale, în
limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale locului în care urmează
să se efectueze notificarea sau comunicarea, omiterea formularului tip care
figurează în anexa II la acest regulament atrage nulitatea notificării sau a
comunicării menţionate, chiar dacă această nulitate trebuie să fie invocată de
acelaşi pârât într-un termen determinat sau de la începutul procesului şi
înainte de orice apărare pe fond. Acelaşi regulament impune, în schimb, ca o
astfel de omisiune să fie îndreptată conform dispoziţiilor enunţate de acesta,
prin intermediul comunicării către persoana interesată a formularului tip care
figurează în anexa II la regulamentul menţionat.
2) Regulamentul nr. 1393/2007
trebuie interpretat în sensul că o notificare sau o comunicare a unui act de
sesizare a instanţei prin intermediul serviciilor de curierat este validă,
chiar dacă:
- confirmarea de primire a
scrisorii recomandate care conţine actul de notificat destinatarului său a fost
înlocuită cu un alt document, cu condiţia ca acesta din urmă să ofere garanţii
echivalente în materie de informaţii furnizate şi de probă. Revine instanţei
sesizate în statul membru de origine să se asigure că destinatarul a primit actul
în cauză în astfel de condiţii încât dreptul său la apărare a fost respectat;
- actul de notificat sau de
comunicat nu a fost remis personal destinatarului său, atât timp cât a fost
remis unei persoane adulte care se afla în interiorul reşedinţei obişnuite a
acestui destinatar, în calitate fie de membru al familiei sale, fie de angajat
în serviciul său. Îi revine, dacă este cazul, destinatarului menţionat sarcina
de a dovedi, prin orice mijloace de probă admisibile în faţa instanţei sesizate
în statul membru de origine, că nu a putut să ia cunoştinţă în mod efectiv
despre faptul că o procedură jurisdicţională era iniţiată împotriva sa într‑un alt stat membru
sau să identifice obiectul şi cauza cererii ori să dispună de suficient timp
pentru a‑şi pregăti apărarea“.
Prin
întrebările adresate, se urmăreşte lămurirea consecinţelor pe care instanţa
sesizată în statul membru de origine trebuie să le deducă din faptul că
scrisoarea recomandată adresată domnului Henderson, în scopul notificării
cererii de sesizare a Tribunal de Comarca de Faro (Tribunalul Districtual din
Faro), la reşedinţa acestuia în Irlanda, nu era însoţită de formularul tip
prevăzut în anexa II la Regulamentul nr. 1393/2007, iar în ipoteza în care s‑ar răspunde la această întrebare că un astfel de viciu atrage nulitatea
procedurii de notificare, în conformitate cu cele prevăzute în principiu de
reglementarea portugheză în această privinţă, nu ar mai fi necesar ca Curtea să
se pronunţe cu privire la aspecte procedurale specifice în caz de notificare
prin poştă.
În
litigiul principal, Banco Espírito Santo SA, devenită ulterior Novo Banco, o
instituţie bancară ce are sediul în Portugalia, şi domnul Henderson, cu reşedinţa
în Irlanda, au încheiat, în cursul anului 2008, două contracte de închiriere
privind două spaţii comerciale dintr‑un imobil situat în comuna Portimăo (Portugalia) şi al căror proprietar
este această instituţie bancară.
Întrucât
domnul Henderson nu a plătit chiria aferentă bunurilor închiriate în cursul
anului 2012 şi nu a onorat ratele subsecvente, Novo Banco l‑a somat, la 28 februarie 2014, să efectueze plăţile scadente, sub sancţiunea
rezilierii contractelor în cauză. Prin scrisoarea recomandată din 4 aprilie
2014, Novo Banco l-a informat pe domnul Henderson cu privire la rezilierea
contractelor încheiate între părţi. La acea dată, datoria neachitată se ridica
la suma de 20 437,03 euro, însă domnul Henderson a refuzat să restituie
proprietarului folosinţa bunurilor în cauză.
Novo
Banco a sesizat Tribunal de Comarca de Faro (Tribunalul Districtual din Faro,
Portugalia) cu o cerere de măsură asigurătorie privind restituirea judiciară a
bunurilor închiriate; instanţa a notificat această cerere introductivă domnului
Henderson prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la adresa
acestuia din urmă în Irlanda.
Întrucât
confirmarea de primire nu a fost returnată, Tribunal de Comarca de Faro
(Tribunalul Districtual din Faro) a sesizat serviciile de curierat portugheze
cu o cerere de informaţii. Acestea au răspuns că, potrivit registrelor
informatice ale operatorului poştal din Irlanda, stat membru de destinaţie,
scrisoarea în cauză fusese remisă destinatarului la 22 iulie 2014.
După
ce a constatat că domnul Henderson nu a reacţionat, neprezentându‑se la înfăţişare şi necontestând măsura care face obiectul cererii
introductive, Tribunal de Comarca de Faro a pronunţat o hotărâre prin care a
admis cererea Novo Banco.
Domnul
Henderson a declarat apel împotriva acestei hotărâri la instanţa de trimitere,
Tribunal da Relaçăo de Évora (Curtea de Apel din Évora, Portugalia), susţinând
nulitatea notificării actului de sesizare a instanţei pentru că, pe de o parte,
confirmarea de primire a scrisorii recomandate nu ar figura în dosar, ceea ce
ar constitui o încălcare a unei condiţii de formă prevăzute de legislaţia
portugheză, şi că domnul Henderson nu ar fi primit, personal, notificarea
actului de sesizare a Tribunal de Comarca de Faro şi nu ar şti cine a primit
scrisoarea cu valoare de notificare, astfel încât el nu ar fi avut cunoştinţă
despre procedura iniţiată împotriva sa. Pe de altă parte, formularul tip
prevăzut în anexa II la Regulamentul nr. 1393/2007 nu i-ar fi fost comunicat.
Prin urmare, el nu ar fi fost informat cu privire la dreptul său de a refuza să
primească notificarea unui act judiciar redactat numai în limba portugheză, în
condiţiile în care, în speţă, ar fi fost necesară o traducere în limba engleză
sau irlandeză.
Prin
hotărârea din 29 ianuarie 2015, instanţa de trimitere a respins ansamblul
acestor argumente, confirmând astfel hotărârea pronunţată în primă instanţă. La
13 februarie 2015, domnul Henderson a solicitat revizuirea acestei hotărâri,
invocând contrarietatea acesteia cu dreptul Uniunii şi în special cu cerinţele
Regulamentului nr. 1393/2007, în litigiul respectiv având loc trimiterea.
Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene a amintit că Regulamentul nr. 1393/2007 prevede
expres, la articolul 8 alin. 1, posibilitatea destinatarului actului de
notificat sau de comunicat de a refuza primirea acestuia, pentru motivul că actul
în cauză nu este redactat sau nu este însoţit de o traducere într‑o limbă pe care se prezumă că o înţelege.
În
acest context, Curtea decisese deja că posibilitatea de a refuza primirea
actului de notificat sau de comunicat constituie un drept al destinatarului
acestui act (Hotărârea din 16 septembrie 2015, Alpha Bank Cyprus, C‑519/13, Ordonanţa
din 28 aprilie 2016, Alta Realitat, C‑384/14).
Dreptul
de a refuza primirea unui act de notificat sau de comunicat decurge din
necesitatea de a proteja dreptul la apărare al destinatarului acestui act, în
conformitate cu cerinţele unui proces echitabil, consacrat la art. 47 paragraf 2
din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi la art. 6 paragraful 1
din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. Deşi Regulamentul nr. 1393/2007 urmăreşte, în primul rând, să
amelioreze eficacitatea şi rapiditatea procedurilor judiciare şi să asigure o
bună administrare a justiţiei, Curtea a statuat că obiectivele menţionate nu pot
fi atinse prin subminarea, în orice mod, a respectării efective a dreptului la
apărare al destinatarilor actelor în cauză. Prin urmare, trebuie să se asigure
nu numai ca destinatarul unui act să primească în mod real actul în cauză, ci şi
ca acesta să fie în măsură să cunoască, precum şi să înţeleagă în mod efectiv şi
complet sensul şi conţinutul acţiunii iniţiate împotriva sa în străinătate,
astfel încât să poată să îşi pregătească în mod util apărarea şi să îşi
valorifice drepturile în statul membru de origine (cauzele precitate).
Pentru
ca dreptul de refuz care figurează la articolul 8 alin. 1 din Regulamentul nr.
1393/2007 să îşi poată produce efectele în mod util, este necesar ca
destinatarul actului să fi fost informat în mod corespunzător, în prealabil şi
în scris, despre existenţa acestui drept. În sistemul instituit de Regulamentul
nr. 1393/2007, această informaţie îi este furnizată prin intermediul
formularului tip care figurează în anexa II la acest regulament; Regulamentul
nr. 1393/2007 nu prevede nici o excepţie de la utilizarea sa. Agenţia de
primire este ţinută, în orice împrejurări şi fără a dispune în această privinţă
de o marjă de apreciere, să informeze destinatarul unui act despre dreptul său
de a refuza primirea acestuia prin utilizarea sistematică în acest scop a
formularului tip menţionat.
În
cazul în care agenţia de primire, care trebuie să efectueze notificarea sau
comunicarea actului respectiv destinatarului său cu reşedinţa în alt stat
membru, nu a ataşat formularul tip care figurează în anexa II la Regulamentul
nr. 1393/2007, această omisiune nu poate atrage nulitatea nici a actului de
notificat sau de comunicat, nici a procedurii de notificare sau de comunicare,
dat fiind că o asemenea consecinţă ar fi incompatibilă cu obiectivul urmărit de
acest regulament, care constă în prevederea unui mod de transmitere direct,
rapid şi eficient între statele membre a actelor în materie civilă şi
comercială. În schimb, întrucât comunicarea formularului tip menţionat
constituie o formalitate esenţială, destinată să protejeze dreptul la apărare
al destinatarului actului, omiterea sa trebuie să fie îndreptată de agenţia de
primire conform dispoziţiilor enunţate de Regulamentul nr. 1393/2007. Aceasta
va trebui astfel să îl informeze imediat pe destinatarul actului despre dreptul
său de a refuza primirea acestuia din urmă, prin transmiterea, în temeiul art.
8 alin. 1 din regulament, a aceluiaşi formular tip.
Deşi
cauzele Alpha Bank Cyprus şi Alta Realitat priveau o procedură de
notificare sau de comunicare a unui act în temeiul secţiunii 1 din capitolul II
din Regulamentul nr. 1393/2007 referitoare la transmiterea actului prin
intermediul agenţiilor de transmitere şi al agenţiilor de primire desemnate de
statele membre, Curtea a considerat că, astfel cum reiese explicit din modul de
redactare a art. 8 alin. 4 din regulament, aceleaşi reguli sunt valabile pentru
mijloacele de notificare sau de comunicare a actelor judiciare menţionate în
secţiunea 2 din acelaşi capitol. Prin urmare, pe de o parte, caracterul
obligatoriu şi sistematic al utilizării formularului tip care figurează în
anexa II la Regulamentul nr. 1393/2007 se aplică mijloacelor de notificare sau
de comunicare menţionate în capitolul II secţiunea 2 din acest regulament iar,
pe de altă parte, nerespectarea acestei obligaţii nu atrage nulitatea nici a
actului de notificat sau de comunicat, nici a procedurii de notificare sau de
comunicare prin intermediul serviciilor de curierat.
Curtea
a apreciat că o reglementare naţională precum cea în discuţie în litigiul
principal nu poate, prin urmare, să prevadă, fără să încalce Regulamentul nr.
1393/2007, că omiterea formularului tip care figurează în anexa II la
Regulamentul nr. 1393/2007 trebuie sancţionată cu nulitatea, chiar dacă se
prevede şi că aceasta din urmă poate fi acoperită prin efectul scurgerii unui
anumit termen sau al lipsei de reacţie a destinatarului actului, iar din
împrejurarea că destinatarul actului nu a formulat, într-un termen determinat,
o contestaţie împotriva unei asemenea omisiuni nu poate fi dedusă în mod
valabil nici o consecinţă, din moment ce nu există certitudinea, având tocmai
în vedere că lipseşte formularul menţionat, că persoana interesată a avut
efectiv cunoştinţă despre dreptul său de a refuza notificarea sau comunicarea.
Curtea
a tras concluzia că lipsa informării care rezultă din această omisiune nu poate
fi remediată în mod valabil decât prin remiterea, în cel mai scurt termen şi în
conformitate cu dispoziţiile Regulamentului nr. 1393/2007, a formularului tip
care figurează în anexa II la acesta (paragraful 65). Prin urmare, deşi
înlătură în mod explicit nulitatea ca denumire şi regim juridic al sancţiunii care
„nu poate fi remediată în mod valabil decât prin remiterea ... formularului
tip”, efectele acestei sancţiuni nenumite sunt aceleaşi, considerarea ca
neîndeplinită a unei cerinţe de procedură.
În
ceea ce priveşte împrejurarea că confirmarea de primire a scrisorii recomandate
prin care este notificat actul de sesizare a instanţei nu a fost returnată
organului care, în statul membru de origine, a efectuat această notificare,
Curtea a arătat că este necesar să se observe că Regulamentul nr. 1393/2007
prevede, la articolul 14, că notificarea sau comunicarea, prin intermediul
serviciilor de curierat, a unui act judiciar către o persoană cu reşedinţa într‑un alt stat membru se efectuează în principiu printr-o scrisoare recomandată
cu confirmare de primire. Confirmarea de primire a scrisorii recomandate
constituie un element de probă a primirii, de către destinatarul său în statul
membru de destinaţie, a actului judiciar notificat sau comunicat, precum şi a
modalităţilor de remitere a acestui act.
Cu
toate acestea, aşa cum reiese din însuşi modul de redactare a art. 14 din
Regulamentul nr. 1393/2007, o notificare sau o comunicare prin intermediul
serviciilor de curierat nu trebuie să fie în mod necesar efectuată printr‑o scrisoare recomandată cu confirmare de primire; dispoziţia menţionată
precizează că o asemenea notificare sau comunicare se poate efectua şi prin
„echivalentul” unei scrisori recomandate cu confirmare de primire.
Pentru
a determina sensul şi sfera de aplicare ale termenului „echivalentul”, în
sensul respectivului art. 14, Curtea a precizat că din finalitatea dispoziţiei
respective rezultă că poate fi calificat drept „echivalent” orice mijloc de
notificare sau de comunicare a unui act judiciar, şi de probă a acesteia, care
oferă garanţii comparabile cu cele ale unei trimiteri prin poştă prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire. În interesul celerităţii procedurilor
jurisdicţionale, trebuie astfel să se asigure pe cât posibil că destinatarul
primeşte efectiv actul de notificat sau de comunicat şi că această primire
poate fi dovedită, în mod fiabil, de către expeditor.
În
caz de litigiu, îi va reveni expeditorului sarcina de a dovedi, prin
intermediul elementelor materiale referitoare la transmiterea actului,
îndeplinirea în mod legal a procedurii de notificare sau de comunicare, instanţa
statului membru de origine trebuind să aprecieze pertinenţa acestor elemente ţinând
seama de împrejurările concrete ale fiecărei cauze.
În
speţă, confirmarea de primire nu a fost returnată iar faptul nu este, în sine,
de natură să vicieze procedura de transmitere prin poştă, această formalitate
putând fi înlocuită printr-un document care oferă garanţii echivalente. Instanţa
de trimitere sesizată în statul membru de origine va trebui însă să se asigure
că elementele de probă invocate în acest scop dovedesc că destinatarul a primit
notificarea sau comunicarea actului în cauză în astfel de condiţii încât
dreptul său la apărare a fost respectat.
În
ceea ce priveşte împrejurarea că, în speţă, scrisoarea recomandată care
cuprindea actul de notificat nu a fost recepţionată în statul membru de destinaţie
de către destinatarul acestui act, ci de o terţă persoană, Curtea a observat că
art. 14 din Regulamentul nr. 1393/2007 nu conţine nici o indicaţie expresă în
această privinţă, însă nu este mai puţin adevărat că din art. 19 alin. 1 lit. b)
din acelaşi regulament se poate deduce că actul de notificat sau de comunicat
poate fi remis nu numai personal destinatarului, ci şi, în absenţa sa, unei
persoane care se află la locul său de reşedinţă. Într-o asemenea situaţie,
trebuie însă să se asigure că sunt respectate toate garanţiile necesare protecţiei
efective a dreptului la apărare al destinatarului actului.
A fortiori, într‑o situaţie precum
cea din cauza principală, în care pârâtul nu s-a înfăţişat la prima şedinţă de
judecată a cărei dată fixată era precizată în actul care îi fusese notificat
prin poştă, este primordial ca instanţa să se asigure că, pe de o parte,
pârâtul menţionat a primit în mod real actul de sesizare a instanţei, care îi
permite atât să aibă cunoştinţă despre faptul că s-a iniţiat o procedură
jurisdicţională împotriva sa într-un alt stat membru, cât şi să identifice
obiectul şi cauza cererii, şi, pe de altă parte, că a dispus de suficient timp
pentru a-şi pregăti apărarea.
O
asemenea protecţie a drepturilor pârâtului judecat în lipsă, prevăzută mai în
detaliu la art. 19 alin. 1 din Regulamentul nr. 1393/2007, corespunde de altfel
scopului urmărit de prevederile altor acte ale Uniunii referitoare la
cooperarea judiciară în materie civilă şi comercială, precum Regulamentul nr.
44/2001, al cărui articol 34 punctul 2 presupune de asemenea că actul în cauză
i-a fost în prealabil notificat sau comunicat unui asemenea pârât. Aspectul
dacă actul de sesizare a instanţei a fost notificat sau comunicat într‑un mod care să îi permită pârâtului să ia cunoştinţă în mod efectiv de
acesta este astfel decisiv pentru a determina dacă decizia jurisdicţională
pronunţată ulterior poate fi considerată executorie.
În
aceste condiţii, deşi o terţă persoană poate primi în mod valabil un act
judiciar în numele şi pe seama destinatarului, această posibilitate trebuie
însă să fie rezervată unor ipoteze clar delimitate, pentru a asigura în cea mai
mare măsură respectarea dreptului la apărare al destinatarului menţionat. În
consecinţă, noţiunea „reşedinţă”, în sensul Regulamentului nr. 1393/2007, trebuie
înţeleasă ca vizând locul în care destinatarul actului locuieşte şi îşi are reşedinţa
în mod obişnuit.
În
plus, aşa cum prevede art. 14 alin. 1 lit. a) din Regulamentul nr. 805/2004 în
ceea ce priveşte notificarea sau comunicarea unui act de sesizare a instanţei
în materie de creanţe necontestate, posibilitatea unui terţ de a primi un act
judiciar în locul destinatarului său nu se poate aplica decât în cazul
persoanelor adulte care se află în interiorul reşedinţei destinatarului, fie că
este vorba despre membri ai familiei sale care locuiesc la aceeaşi adresă ca el
sau despre persoane angajate de el la această adresă. Este rezonabil să se
considere că asemenea persoane vor remite efectiv actul în cauză destinatarului
său; nu este, în schimb, în mod necesar situaţia altor terţi, precum un ocupant
al unui imobil vecin sau o persoană cu reşedinţa în acelaşi imobil în care
destinatarul ocupă un apartament. Întrucât primirea unui act de un astfel de
terţ nu oferă garanţii suficiente că destinatarul va fi în mod real informat în
termenele necesare, ea nu poate fi considerată suficient de fiabilă în sensul
Regulamentului nr. 1393/2007.
În orice caz, chiar dacă notificarea sau comunicarea este îndeplinită, destinatarul actului păstrează posibilitatea de a dovedi, prin orice mijloace de probă admisibile în faţa instanţei sesizate în statul membru de origine, că nu a putut să ia cunoştinţă în mod efectiv despre faptul că o procedură jurisdicţională era iniţiată împotriva sa într-un alt stat membru sau să identifice obiectul şi cauza cererii ori să dispună de suficient timp pentru a-şi pregăti apărarea; pertinenţa acestor elemente de probă se apreciază de instanţa naţională luând în considerare în mod corespunzător toate împrejurările cauzei.
În orice caz, chiar dacă notificarea sau comunicarea este îndeplinită, destinatarul actului păstrează posibilitatea de a dovedi, prin orice mijloace de probă admisibile în faţa instanţei sesizate în statul membru de origine, că nu a putut să ia cunoştinţă în mod efectiv despre faptul că o procedură jurisdicţională era iniţiată împotriva sa într-un alt stat membru sau să identifice obiectul şi cauza cererii ori să dispună de suficient timp pentru a-şi pregăti apărarea; pertinenţa acestor elemente de probă se apreciază de instanţa naţională luând în considerare în mod corespunzător toate împrejurările cauzei.