Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de notificare sau comunicare de acte în Uniune (IX)

Prin Hotărârea din 2 martie 2017 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a zecea), pronunţată în cauza C-354/15, în procedura Andrew Marcus Henderson împotriva Novo Banco SA, Curtea a declarat că:

„1) Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea actelor”) şi abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale precum cea în discuţie în litigiul principal, potrivit căreia, în ipoteza în care un act judiciar, notificat unui pârât cu reşedinţa pe teritoriul unui alt stat membru, nu a fost redactat sau nu a fost însoţit de o traducere fie într-o limbă pe care o înţelege acest pârât, fie în limba oficială a statului membru de destinaţie sau, în cazul în care în acest stat membru există mai multe limbi oficiale, în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale locului în care urmează să se efectueze notificarea sau comunicarea, omiterea formularului tip care figurează în anexa II la acest regulament atrage nulitatea notificării sau a comunicării menţionate, chiar dacă această nulitate trebuie să fie invocată de acelaşi pârât într-un termen determinat sau de la începutul procesului şi înainte de orice apărare pe fond. Acelaşi regulament impune, în schimb, ca o astfel de omisiune să fie îndreptată conform dispoziţiilor enunţate de acesta, prin intermediul comunicării către persoana interesată a formularului tip care figurează în anexa II la regulamentul menţionat.

2) Regulamentul nr. 1393/2007 trebuie interpretat în sensul că o notificare sau o comunicare a unui act de sesizare a instanţei prin intermediul serviciilor de curierat este validă, chiar dacă:

- confirmarea de primire a scrisorii recomandate care conţine actul de notificat destinatarului său a fost înlocuită cu un alt document, cu condiţia ca acesta din urmă să ofere garanţii echivalente în materie de informaţii furnizate şi de probă. Revine instanţei sesizate în statul membru de origine să se asigure că destinatarul a primit actul în cauză în astfel de condiţii încât dreptul său la apărare a fost respectat;

- actul de notificat sau de comunicat nu a fost remis personal destinatarului său, atât timp cât a fost remis unei persoane adulte care se afla în interiorul reşedinţei obişnuite a acestui destinatar, în calitate fie de membru al familiei sale, fie de angajat în serviciul său. Îi revine, dacă este cazul, destinatarului menţionat sarcina de a dovedi, prin orice mijloace de probă admisibile în faţa instanţei sesizate în statul membru de origine, că nu a putut să ia cunoştinţă în mod efectiv despre faptul că o procedură jurisdicţională era iniţiată împotriva sa într‑un alt stat membru sau să identifice obiectul şi cauza cererii ori să dispună de suficient timp pentru a‑şi pregăti apărarea“.

Prin întrebările adresate, se urmăreşte lămurirea consecinţelor pe care instanţa sesizată în statul membru de origine trebuie să le deducă din faptul că scrisoarea recomandată adresată domnului Henderson, în scopul notificării cererii de sesizare a Tribunal de Comarca de Faro (Tribunalul Districtual din Faro), la reşedinţa acestuia în Irlanda, nu era însoţită de formularul tip prevăzut în anexa II la Regulamentul nr. 1393/2007, iar în ipoteza în care s‑ar răspunde la această întrebare că un astfel de viciu atrage nulitatea procedurii de notificare, în conformitate cu cele prevăzute în principiu de reglementarea portugheză în această privinţă, nu ar mai fi necesar ca Curtea să se pronunţe cu privire la aspecte procedurale specifice în caz de notificare prin poştă.

În litigiul principal, Banco Espírito Santo SA, devenită ulterior Novo Banco, o instituţie bancară ce are sediul în Portugalia, şi domnul Henderson, cu reşedinţa în Irlanda, au încheiat, în cursul anului 2008, două contracte de închiriere privind două spaţii comerciale dintr‑un imobil situat în comuna Portimăo (Portugalia) şi al căror proprietar este această instituţie bancară.

Întrucât domnul Henderson nu a plătit chiria aferentă bunurilor închiriate în cursul anului 2012 şi nu a onorat ratele subsecvente, Novo Banco l‑a somat, la 28 februarie 2014, să efectueze plăţile scadente, sub sancţiunea rezilierii contractelor în cauză. Prin scrisoarea recomandată din 4 aprilie 2014, Novo Banco l-a informat pe domnul Henderson cu privire la rezilierea contractelor încheiate între părţi. La acea dată, datoria neachitată se ridica la suma de 20 437,03 euro, însă domnul Henderson a refuzat să restituie proprietarului folosinţa bunurilor în cauză.

Novo Banco a sesizat Tribunal de Comarca de Faro (Tribunalul Districtual din Faro, Portugalia) cu o cerere de măsură asigurătorie privind restituirea judiciară a bunurilor închiriate; instanţa a notificat această cerere introductivă domnului Henderson prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la adresa acestuia din urmă în Irlanda.

Întrucât confirmarea de primire nu a fost returnată, Tribunal de Comarca de Faro (Tribunalul Districtual din Faro) a sesizat serviciile de curierat portugheze cu o cerere de informaţii. Acestea au răspuns că, potrivit registrelor informatice ale operatorului poştal din Irlanda, stat membru de destinaţie, scrisoarea în cauză fusese remisă destinatarului la 22 iulie 2014.

După ce a constatat că domnul Henderson nu a reacţionat, neprezentându‑se la înfăţişare şi necontestând măsura care face obiectul cererii introductive, Tribunal de Comarca de Faro a pronunţat o hotărâre prin care a admis cererea Novo Banco.

Domnul Henderson a declarat apel împotriva acestei hotărâri la instanţa de trimitere, Tribunal da Relaçăo de Évora (Curtea de Apel din Évora, Portugalia), susţinând nulitatea notificării actului de sesizare a instanţei pentru că, pe de o parte, confirmarea de primire a scrisorii recomandate nu ar figura în dosar, ceea ce ar constitui o încălcare a unei condiţii de formă prevăzute de legislaţia portugheză, şi că domnul Henderson nu ar fi primit, personal, notificarea actului de sesizare a Tribunal de Comarca de Faro şi nu ar şti cine a primit scrisoarea cu valoare de notificare, astfel încât el nu ar fi avut cunoştinţă despre procedura iniţiată împotriva sa. Pe de altă parte, formularul tip prevăzut în anexa II la Regulamentul nr. 1393/2007 nu i-ar fi fost comunicat. Prin urmare, el nu ar fi fost informat cu privire la dreptul său de a refuza să primească notificarea unui act judiciar redactat numai în limba portugheză, în condiţiile în care, în speţă, ar fi fost necesară o traducere în limba engleză sau irlandeză.

Prin hotărârea din 29 ianuarie 2015, instanţa de trimitere a respins ansamblul acestor argumente, confirmând astfel hotărârea pronunţată în primă instanţă. La 13 februarie 2015, domnul Henderson a solicitat revizuirea acestei hotărâri, invocând contrarietatea acesteia cu dreptul Uniunii şi în special cu cerinţele Regulamentului nr. 1393/2007, în litigiul respectiv având loc trimiterea.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a amintit că Regulamentul nr. 1393/2007 prevede expres, la articolul 8 alin. 1, posibilitatea destinatarului actului de notificat sau de comunicat de a refuza primirea acestuia, pentru motivul că actul în cauză nu este redactat sau nu este însoţit de o traducere într‑o limbă pe care se prezumă că o înţelege.

În acest context, Curtea decisese deja că posibilitatea de a refuza primirea actului de notificat sau de comunicat constituie un drept al destinatarului acestui act (Hotărârea din 16 septembrie 2015, Alpha Bank Cyprus, C‑519/13, Ordonanţa din 28 aprilie 2016, Alta Realitat, C‑384/14).

Dreptul de a refuza primirea unui act de notificat sau de comunicat decurge din necesitatea de a proteja dreptul la apărare al destinatarului acestui act, în conformitate cu cerinţele unui proces echitabil, consacrat la art. 47 paragraf 2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi la art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Deşi Regulamentul nr. 1393/2007 urmăreşte, în primul rând, să amelioreze eficacitatea şi rapiditatea procedurilor judiciare şi să asigure o bună administrare a justiţiei, Curtea a statuat că obiectivele menţionate nu pot fi atinse prin subminarea, în orice mod, a respectării efective a dreptului la apărare al destinatarilor actelor în cauză. Prin urmare, trebuie să se asigure nu numai ca destinatarul unui act să primească în mod real actul în cauză, ci şi ca acesta să fie în măsură să cunoască, precum şi să înţeleagă în mod efectiv şi complet sensul şi conţinutul acţiunii iniţiate împotriva sa în străinătate, astfel încât să poată să îşi pregătească în mod util apărarea şi să îşi valorifice drepturile în statul membru de origine (cauzele precitate).

Pentru ca dreptul de refuz care figurează la articolul 8 alin. 1 din Regulamentul nr. 1393/2007 să îşi poată produce efectele în mod util, este necesar ca destinatarul actului să fi fost informat în mod corespunzător, în prealabil şi în scris, despre existenţa acestui drept. În sistemul instituit de Regulamentul nr. 1393/2007, această informaţie îi este furnizată prin intermediul formularului tip care figurează în anexa II la acest regulament; Regulamentul nr. 1393/2007 nu prevede nici o excepţie de la utilizarea sa. Agenţia de primire este ţinută, în orice împrejurări şi fără a dispune în această privinţă de o marjă de apreciere, să informeze destinatarul unui act despre dreptul său de a refuza primirea acestuia prin utilizarea sistematică în acest scop a formularului tip menţionat.

În cazul în care agenţia de primire, care trebuie să efectueze notificarea sau comunicarea actului respectiv destinatarului său cu reşedinţa în alt stat membru, nu a ataşat formularul tip care figurează în anexa II la Regulamentul nr. 1393/2007, această omisiune nu poate atrage nulitatea nici a actului de notificat sau de comunicat, nici a procedurii de notificare sau de comunicare, dat fiind că o asemenea consecinţă ar fi incompatibilă cu obiectivul urmărit de acest regulament, care constă în prevederea unui mod de transmitere direct, rapid şi eficient între statele membre a actelor în materie civilă şi comercială. În schimb, întrucât comunicarea formularului tip menţionat constituie o formalitate esenţială, destinată să protejeze dreptul la apărare al destinatarului actului, omiterea sa trebuie să fie îndreptată de agenţia de primire conform dispoziţiilor enunţate de Regulamentul nr. 1393/2007. Aceasta va trebui astfel să îl informeze imediat pe destinatarul actului despre dreptul său de a refuza primirea acestuia din urmă, prin transmiterea, în temeiul art. 8 alin. 1 din regulament, a aceluiaşi formular tip.

Deşi cauzele Alpha Bank Cyprus şi Alta Realitat priveau o procedură de notificare sau de comunicare a unui act în temeiul secţiunii 1 din capitolul II din Regulamentul nr. 1393/2007 referitoare la transmiterea actului prin intermediul agenţiilor de transmitere şi al agenţiilor de primire desemnate de statele membre, Curtea a considerat că, astfel cum reiese explicit din modul de redactare a art. 8 alin. 4 din regulament, aceleaşi reguli sunt valabile pentru mijloacele de notificare sau de comunicare a actelor judiciare menţionate în secţiunea 2 din acelaşi capitol. Prin urmare, pe de o parte, caracterul obligatoriu şi sistematic al utilizării formularului tip care figurează în anexa II la Regulamentul nr. 1393/2007 se aplică mijloacelor de notificare sau de comunicare menţionate în capitolul II secţiunea 2 din acest regulament iar, pe de altă parte, nerespectarea acestei obligaţii nu atrage nulitatea nici a actului de notificat sau de comunicat, nici a procedurii de notificare sau de comunicare prin intermediul serviciilor de curierat.

Curtea a apreciat că o reglementare naţională precum cea în discuţie în litigiul principal nu poate, prin urmare, să prevadă, fără să încalce Regulamentul nr. 1393/2007, că omiterea formularului tip care figurează în anexa II la Regulamentul nr. 1393/2007 trebuie sancţionată cu nulitatea, chiar dacă se prevede şi că aceasta din urmă poate fi acoperită prin efectul scurgerii unui anumit termen sau al lipsei de reacţie a destinatarului actului, iar din împrejurarea că destinatarul actului nu a formulat, într-un termen determinat, o contestaţie împotriva unei asemenea omisiuni nu poate fi dedusă în mod valabil nici o consecinţă, din moment ce nu există certitudinea, având tocmai în vedere că lipseşte formularul menţionat, că persoana interesată a avut efectiv cunoştinţă despre dreptul său de a refuza notificarea sau comunicarea.

Curtea a tras concluzia că lipsa informării care rezultă din această omisiune nu poate fi remediată în mod valabil decât prin remiterea, în cel mai scurt termen şi în conformitate cu dispoziţiile Regulamentului nr. 1393/2007, a formularului tip care figurează în anexa II la acesta (paragraful 65). Prin urmare, deşi înlătură în mod explicit nulitatea ca denumire şi regim juridic al sancţiunii care „nu poate fi remediată în mod valabil decât prin remiterea ... formularului tip”, efectele acestei sancţiuni nenumite sunt aceleaşi, considerarea ca neîndeplinită a unei cerinţe de procedură.

În ceea ce priveşte împrejurarea că confirmarea de primire a scrisorii recomandate prin care este notificat actul de sesizare a instanţei nu a fost returnată organului care, în statul membru de origine, a efectuat această notificare, Curtea a arătat că este necesar să se observe că Regulamentul nr. 1393/2007 prevede, la articolul 14, că notificarea sau comunicarea, prin intermediul serviciilor de curierat, a unui act judiciar către o persoană cu reşedinţa într‑un alt stat membru se efectuează în principiu printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Confirmarea de primire a scrisorii recomandate constituie un element de probă a primirii, de către destinatarul său în statul membru de destinaţie, a actului judiciar notificat sau comunicat, precum şi a modalităţilor de remitere a acestui act.

Cu toate acestea, aşa cum reiese din însuşi modul de redactare a art. 14 din Regulamentul nr. 1393/2007, o notificare sau o comunicare prin intermediul serviciilor de curierat nu trebuie să fie în mod necesar efectuată printr‑o scrisoare recomandată cu confirmare de primire; dispoziţia menţionată precizează că o asemenea notificare sau comunicare se poate efectua şi prin „echivalentul” unei scrisori recomandate cu confirmare de primire.

Pentru a determina sensul şi sfera de aplicare ale termenului „echivalentul”, în sensul respectivului art. 14, Curtea a precizat că din finalitatea dispoziţiei respective rezultă că poate fi calificat drept „echivalent” orice mijloc de notificare sau de comunicare a unui act judiciar, şi de probă a acesteia, care oferă garanţii comparabile cu cele ale unei trimiteri prin poştă prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În interesul celerităţii procedurilor jurisdicţionale, trebuie astfel să se asigure pe cât posibil că destinatarul primeşte efectiv actul de notificat sau de comunicat şi că această primire poate fi dovedită, în mod fiabil, de către expeditor.

În caz de litigiu, îi va reveni expeditorului sarcina de a dovedi, prin intermediul elementelor materiale referitoare la transmiterea actului, îndeplinirea în mod legal a procedurii de notificare sau de comunicare, instanţa statului membru de origine trebuind să aprecieze pertinenţa acestor elemente ţinând seama de împrejurările concrete ale fiecărei cauze.

În speţă, confirmarea de primire nu a fost returnată iar faptul nu este, în sine, de natură să vicieze procedura de transmitere prin poştă, această formalitate putând fi înlocuită printr-un document care oferă garanţii echivalente. Instanţa de trimitere sesizată în statul membru de origine va trebui însă să se asigure că elementele de probă invocate în acest scop dovedesc că destinatarul a primit notificarea sau comunicarea actului în cauză în astfel de condiţii încât dreptul său la apărare a fost respectat.

În ceea ce priveşte împrejurarea că, în speţă, scrisoarea recomandată care cuprindea actul de notificat nu a fost recepţionată în statul membru de destinaţie de către destinatarul acestui act, ci de o terţă persoană, Curtea a observat că art. 14 din Regulamentul nr. 1393/2007 nu conţine nici o indicaţie expresă în această privinţă, însă nu este mai puţin adevărat că din art. 19 alin. 1 lit. b) din acelaşi regulament se poate deduce că actul de notificat sau de comunicat poate fi remis nu numai personal destinatarului, ci şi, în absenţa sa, unei persoane care se află la locul său de reşedinţă. Într-o asemenea situaţie, trebuie însă să se asigure că sunt respectate toate garanţiile necesare protecţiei efective a dreptului la apărare al destinatarului actului.

A fortiori, într‑o situaţie precum cea din cauza principală, în care pârâtul nu s-a înfăţişat la prima şedinţă de judecată a cărei dată fixată era precizată în actul care îi fusese notificat prin poştă, este primordial ca instanţa să se asigure că, pe de o parte, pârâtul menţionat a primit în mod real actul de sesizare a instanţei, care îi permite atât să aibă cunoştinţă despre faptul că s-a iniţiat o procedură jurisdicţională împotriva sa într-un alt stat membru, cât şi să identifice obiectul şi cauza cererii, şi, pe de altă parte, că a dispus de suficient timp pentru a-şi pregăti apărarea.

O asemenea protecţie a drepturilor pârâtului judecat în lipsă, prevăzută mai în detaliu la art. 19 alin. 1 din Regulamentul nr. 1393/2007, corespunde de altfel scopului urmărit de prevederile altor acte ale Uniunii referitoare la cooperarea judiciară în materie civilă şi comercială, precum Regulamentul nr. 44/2001, al cărui articol 34 punctul 2 presupune de asemenea că actul în cauză i-a fost în prealabil notificat sau comunicat unui asemenea pârât. Aspectul dacă actul de sesizare a instanţei a fost notificat sau comunicat într‑un mod care să îi permită pârâtului să ia cunoştinţă în mod efectiv de acesta este astfel decisiv pentru a determina dacă decizia jurisdicţională pronunţată ulterior poate fi considerată executorie.

În aceste condiţii, deşi o terţă persoană poate primi în mod valabil un act judiciar în numele şi pe seama destinatarului, această posibilitate trebuie însă să fie rezervată unor ipoteze clar delimitate, pentru a asigura în cea mai mare măsură respectarea dreptului la apărare al destinatarului menţionat. În consecinţă, noţiunea „reşedinţă”, în sensul Regulamentului nr. 1393/2007, trebuie înţeleasă ca vizând locul în care destinatarul actului locuieşte şi îşi are reşedinţa în mod obişnuit.

În plus, aşa cum prevede art. 14 alin. 1 lit. a) din Regulamentul nr. 805/2004 în ceea ce priveşte notificarea sau comunicarea unui act de sesizare a instanţei în materie de creanţe necontestate, posibilitatea unui terţ de a primi un act judiciar în locul destinatarului său nu se poate aplica decât în cazul persoanelor adulte care se află în interiorul reşedinţei destinatarului, fie că este vorba despre membri ai familiei sale care locuiesc la aceeaşi adresă ca el sau despre persoane angajate de el la această adresă. Este rezonabil să se considere că asemenea persoane vor remite efectiv actul în cauză destinatarului său; nu este, în schimb, în mod necesar situaţia altor terţi, precum un ocupant al unui imobil vecin sau o persoană cu reşedinţa în acelaşi imobil în care destinatarul ocupă un apartament. Întrucât primirea unui act de un astfel de terţ nu oferă garanţii suficiente că destinatarul va fi în mod real informat în termenele necesare, ea nu poate fi considerată suficient de fiabilă în sensul Regulamentului nr. 1393/2007.
În orice caz, chiar dacă notificarea sau comunicarea este îndeplinită, destinatarul actului păstrează posibilitatea de a dovedi, prin orice mijloace de probă admisibile în faţa instanţei sesizate în statul membru de origine, că nu a putut să ia cunoştinţă în mod efectiv despre faptul că o procedură jurisdicţională era iniţiată împotriva sa într-un alt stat membru sau să identifice obiectul şi cauza cererii ori să dispună de suficient timp pentru a-şi pregăti apărarea; pertinenţa acestor elemente de probă se apreciază de instanţa naţională luând în considerare în mod corespunzător toate împrejurările cauzei.