„Art. 152 alin. 1 din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II) coroborat cu art. 151 din aceasta şi cu considerentul (8) al Regulamentului (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea actelor”) şi abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului trebuie interpretat în sensul că desemnarea de către o întreprindere de asigurare generală a unui reprezentant în statul membru gazdă include şi abilitarea acestui reprezentant de a primi un act de sesizare a instanţei în materie de despăgubire pentru un accident de circulaţie”.
Prin întrebarea formulată, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă ar. 152 alin. 1 din Directiva 2009/138, coroborat cu art. 151 din aceasta şi cu considerentul (8) al Regulamentului nr. 1393/2007, trebuie interpretat în sensul că desemnarea de către o întreprindere de asigurare generală a unui reprezentant în statul membru gazdă include şi abilitarea acestui reprezentant de a primi un act de sesizare a instanţei în materie de despăgubire pentru un accident de circulaţie.
În litigiul principal, Corporis este o societate de asigurări stabilită în Polonia care s‑a subrogat în drepturile la despăgubire ale proprietarului unui vehicul asigurat în Polonia, implicat într‑un accident de circulaţie. Gefion Insurance este o societate de asigurări care este stabilită în Danemarca şi care acoperă riscurile celeilalte persoane implicate în acest accident.
Gefion Insurance a desemnat Crawford Polska sp. z o.o., cu sediul în Polonia, ca întreprindere cu competenţa de a o reprezenta în relaţia cu persoanele care au suferit un prejudiciu în Polonia, în temeiul art. 152 din Directiva 2009/138. În această calitate, Crawford Polska, însărcinată cu soluţionarea daunelor în numele Gefion Insurance, a admis cererea de despăgubire principală formulată de Corporis cu privire la accidentul în cauză.
În plus, Corporis a solicitat în faţa Sąd Rejonowy Poznań – Stare Miasto (Tribunalul Districtual din Poznań – Stare Miasto) plata sumei de 157,41 zloţi polonezi (aproximativ 30 de euro), majorată cu dobânzi, precum şi a cheltuielilor de judecată. Instanţa a dispus notificarea actului de sesizare a instanţei către Gefion Insurance, în temeiul dispoziţiilor Regulamentului nr. 1393/2007. Această societate a refuzat să confirme primirea lui pentru motivul că acest act era redactat în limba polonă.
În aceste condiţii, Tribunalul Districtual din Poznań a solicitat Corporis să plătească un avans de 5 000 PLN (aproximativ 1.150 de euro) pentru a acoperi cheltuielile de traducere în limba daneză a documentelor destinate Gefion Insurance, sub sancţiunea suspendării procedurii.
Corporis a refuzat să plătească acest avans, arătând că Gefion Insurance era reprezentată de o societate stabilită în Polonia, şi anume Crawford Polska, care era însărcinată să asigure reprezentarea Gefion Insurance în limba polonă în faţa instanţei naţionale sesizate. Din acest motiv, nimic nu ar justifica cererea de plată a unui avans pentru traducerea în limba daneză a actului de sesizare a instanţei menţionat.
Prin decizia din 13 septembrie 2018, Tribunalul Districtual din Poznań a suspendat procedura pentru motivul că aceasta nu putea fi continuată, întrucât Corporis nu plătise avansul referitor la cheltuielile de traducere a documentelor destinate Gefion Insurance.
Corporis a formulat o cale de atac împotriva acestei decizii la Sąd Okręgowy w Poznaniu (Tribunalul Regional din Poznań, Polonia), invocând printre altele încălcarea art. 208 alin. 1 din Legea privind activităţile de asigurare şi de reasigurare, care transpune art. 152 din Directiva 2009/138. Potrivit acestei instanţe, există îndoieli cu privire la aspectul dacă Tribunalul Districtual din Poznań a aplicat în mod corect dispoziţiile Regulamentului nr. 1393/2007, dispunând notificarea actului de sesizare a instanţei către societatea de asigurări stabilită în Danemarca, iar nu reprezentantului acesteia, stabilit în Polonia, însărcinat cu soluţionarea daunelor.
În acest context, Tribunalul Regional din Poznan a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii întrebarea preliminară, îndoielile sale privind în special aspectul dacă, în temeiul dispoziţiilor Regulamentului nr. 1393/2007, instanţa de prim grad a dispus în mod corect ca o societate de asigurări stabilită în Polonia să notifice un act de sesizare a instanţei unei societăţi de asigurări stabilite în Danemarca sau dacă acest act ar fi trebuit să fie notificat întreprinderii desemnate de aceasta din urmă, în temeiul art. 152 din Directiva 2009/138, care are din acest motiv competenţa de a o reprezenta în relaţia cu persoanele care au suferit un prejudiciu, precum şi în faţa instanţelor din acest stat membru.
Curtea a considerat că, pentru a răspunde la întrebarea adresată, este necesar, cu titlu introductiv, să se verifice dacă Regulamentul nr. 1393/2007 este aplicabil în speţă, sens în care a amintit că potrivit art. 1 alin. 1, acest regulament se aplică în materie civilă sau comercială în cazul în care un act judiciar sau extrajudiciar trebuie să fie transmis dintr‑un stat membru în altul pentru a fi notificat sau comunicat.
Cu toate acestea, considerentul (8) al Regulamentului arată în mod expres că acesta nu ar trebui să se aplice în cazul notificării sau al comunicării unui act către reprezentantul autorizat al unei părţi în statul membru în care se desfăşoară procedura, indiferent de locul de reşedinţă a acelei părţi.
Potrivit jurisprudenţei Curţii în materie, reiese dintr‑o interpretare sistematică a Regulamentului nr. 1393/2007 că acesta prevede doar două împrejurări în care notificarea şi comunicarea unui act judiciar între statele membre nu intră în domeniul său de aplicare, şi anume, pe de o parte, atunci când domiciliul sau reşedinţa obişnuită a destinatarului este necunoscută şi, pe de altă parte, atunci când acesta din urmă a numit un reprezentant autorizat în statul membru în care se desfăşoară procedura jurisdicţională.
În schimb, în celelalte ipoteze, din moment ce destinatarul unui act judiciar are reşedinţa în alt stat membru, notificarea sau comunicarea acestui act intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1393/2007 şi trebuie să fie efectuată, prin urmare, astfel cum prevede art. 1 alin. 1 din Regulament, prin mijloace instituite în acest scop de însuşi regulamentul menţionat (Hotărârea din 19 decembrie 2012, Alder, C‑325/11, precum şi Hotărârea din 16 septembrie 2015, Alpha Bank Cyprus, C‑519/13, pct. 68 şi 69).
Curtea a reţinut că este cert că Gefion Insurance, destinatara actului judiciar care i‑a fost adresat de Corporis, a desemnat Crawford Polska drept entitate care are competenţa de a o reprezenta în relaţia cu persoanele care au suferit un prejudiciu în Polonia, precum şi în faţa instanţelor din acest stat membru, în temeiul art. 152 din Directiva 2009/138, astfel încât Regulamentul nr. 1393/2007 nu este aplicabil în speţă. În temeiul liberei prestări a serviciilor, Gefion Insurance şi-a oferit serviciile în Polonia, fără să fie necesar să înfiinţeze o entitate juridică în statul membru gazdă şi fiind sufficient ca întreprinderea de asigurare care intenţionează să desfăşoare activităţi pentru prima oară în statul membru gazdă pe baza liberei prestări a serviciilor să notifice autorităţile de supraveghere din statul membru de origine cu privire la intenţia sa, indicând natura riscurilor sau a angajamentelor pe care îşi propune să le acopere, şi ca aceste autorităţi să transmită autorităţilor din statul membru gazdă informaţiile cerute de această dispoziţie referitoare la întreprinderea de asigurare în cauză.
Cu toate acestea, ţinând seama de dificultatea de a introduce acţiuni împotriva unei întreprinderi de asigurare care desfăşoară activităţi transfrontaliere în temeiul liberei prestări a serviciilor, art. 151 din Directiva 2009/138 impune ca statul membru gazdă să solicite întreprinderii de asigurare generală în cauză să se asigure că persoanele care solicită daune în urma unor evenimente care survin pe teritoriul acestui stat membru nu sunt puse într‑o situaţie mai puţin favorabilă ca rezultat al faptului că întreprinderea respectivă acoperă un risc în regim de prestări servicii şi nu prin intermediul unei unităţi situate în statul membru în cauză.
În acest scop, în conformitate cu art. 152 alin. 1 primul paragraf din această directivă, statul membru gazdă trebuie să solicite întreprinderii de asigurare generală în cauză să desemneze un reprezentant cu reşedinţa sau stabilit pe teritoriul său care dispune de suficiente competenţe pentru a reprezenta această întreprindere atât în relaţia cu persoanele care au suferit un prejudiciu şi care ar putea, ca urmare a acestui fapt, să solicite daune, cât şi în cadrul procedurilor judiciare iniţiate eventual de aceste persoane în faţa instanţelor şi a autorităţilor acestui stat membru.
În măsura în care această dispoziţie nu precizează întinderea exactă a competenţelor încredinţate în acest scop reprezentantului întreprinderii de asigurare şi în special dacă competenţa de reprezentare include posibilitatea reprezentantului respectiv de a primi notificările şi comunicările de acte judiciare, este necesar, conform unei jurisprudenţe constante, să se ţină seama de contextul dispoziţiei menţionate, precum şi de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziţie (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 25 ianuarie 2017, Vilkas, C-640/15, pct. 30 şi jurisprudenţa acolo citată).
În această privinţă, trebuie amintit că Directiva 2009/138 urmăreşte în special să garanteze, potrivit considerentului (105) al acesteia, un tratament egal tuturor deţinătorilor de poliţe de asigurare şi beneficiarilor unui contract de asigurare, indiferent de naţionalitatea sau de locul lor de reşedinţă.
În acest context, art. 152 alin. 1 coroborat cu art. 151 din această directivă urmăreşte obiectivul de a permite o despăgubire eficace a victimelor accidentelor de circulaţie cauzate de autovehicule care au reşedinţa într‑un stat membru în care o întreprindere de asigurare generală îşi furnizează serviciile, iar aceasta chiar dacă nu dispune de un sediu în acel stat.
Astfel, obligaţia acestei întreprinderi de a desemna un reprezentant în statul membru gazdă, prevăzută la art. 152 alin. 1 menţionat, implică faptul că un asemenea reprezentant dispune de competenţa, pe de o parte, de a colecta toate informaţiile necesare privind dosarele de despăgubire şi, pe de altă parte, de a reprezenta întreprinderea menţionată nu numai în relaţia cu persoanele care au suferit un prejudiciu şi care ar putea solicita daune, ci şi în toate procedurile judiciare referitoare la aceste daune desfăşurate în faţa instanţelor din statul membru gazdă.
Astfel, funcţia unui asemenea reprezentant constă în a facilita demersurile întreprinse de victimele accidentelor şi în special în a le permite să îşi introducă reclamaţia în propria limbă, şi anume cea a statului membru gazdă. Prin urmare, ar fi contrar obiectivului urmărit prin art. 152 alin. 1 din Directiva 2009/138 ca aceste victime să fie private, odată ce au efectuat demersurile prealabile direct în faţa acestui reprezentant şi în condiţiile în care pot iniţia o acţiune directă împotriva asigurătorului în cauză, de posibilitatea de a notifica actele judiciare acestui reprezentant în vederea exercitării acţiunii în despăgubire la instanţele naţionale menţionate (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 10 octombrie 2013, Spedition Welter, C‑306/12, pct. 24).
În aceste condiţii, este necesar să se considere că faptul de a exclude din ansamblul competenţelor de care trebuie să dispună reprezentantul întreprinderii de asigurare generală în cauză însărcinat cu soluţionarea daunelor abilitarea acestuia din urmă de a primi notificările actelor de sesizare a instanţei în materie de despăgubire pentru un accident de circulaţie ar fi contrar obiectivului de a asigura o despăgubire eficace a victimelor accidentelor de circulaţie cauzate de autovehicule.
În plus, o astfel de excludere ar fi contrară obiectivului prevăzut la art. 151 din Directiva 2009/138 de a preveni orice discriminare împotriva persoanelor care solicită daune. Astfel, dacă asemenea persoane, după ce au negociat cu reprezentantul întreprinderii de asigurare generală în cauză şi după ce au verificat cu acesta din urmă posibilitatea de a solicita o despăgubire, ar fi obligate să notifice actul de sesizare a instanţei acestei întreprinderi de asigurare generală în statul membru de origine al acesteia, iar nu reprezentantului acesteia din urmă în statul membru gazdă, ele ar fi supuse unor formalităţi suplimentare şi oneroase privind în special necesitatea de a efectua traduceri, ceea ce ar putea determina cheltuieli disproporţionate în raport cu suma solicitată cu titlu de despăgubire. Însă, astfel cum reiese din decizia de trimitere, Tribunalul Districtual din Poznań a solicitat Corporis să plătească un avans de 5.000 PLN (aproximativ 1.150 de euro) pentru a acoperi cheltuielile de traducere, în condiţiile în care Corporis solicită în faţa acestei instanţe plata unei sume de 157,41 PLN (aproximativ 30 de euro), majorată cu dobânzi, precum şi a cheltuielilor de judecată. În aceste condiţii, nu se poate exclude ca cuantumul unor astfel de cheltuieli de traducere să fie disproporţionat în raport cu suma solicitată cu titlu de despăgubire, aspect a cărui verificare este însă de competenţa instanţei de trimitere.
