Un istoric valutar pe scurt între Codul civil şi contemporaneitate (V)

După cum am anunţat în debutul seriei, după partea privitoare la statele europene de după prăbuşirea sistemului Bretton Woods şi la încercările pe cont propriu ale acestora de limitare a fluctuaţiilor propriilor monede, urmează referirea la situaţia de dinaintea celui de-al doilea război mondial, perioadă în care evenimentul monetar cel mai important l-a reprezentat crearea Uniunii monetare latine la iniţiativa împăratului Napoleon al III-lea. Uniunea a fost creată în urma conferinţei monetare de la finele lui 1865 şi a reunit Franţa, Italia, Belgia şi Elveţia, primele semnatare ale unei convenţii monetare, la care ulterior s-a adăugat Grecia (care a semnat în 1868), iar apoi s-au asociat şi alte state, cum ar fi Rusia, Austro-Ungaria, Spania, prin acorduri bilaterale, multe ale ţări aliniindu-şi unilateral politica monetară pentru a fi în concordanţă cu Uniunea latină.

Un istoric valutar pe scurt între Codul civil şi contemporaneitate (IV)

La summit-ul de la Maastricht, o mică localitate în sudul Olandei, în data de 7 februarie 1992 a fost semnat Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht) de către miniştrii de externe ai statelor comunitare, fiind ulterior ratificat de statele semnatare şi intrând în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a creat Uniunea Europeană şi a adus precizări în ceea ce priveşte criteriile de îndeplinit în vederea participării la etapa finală a Uniunii Monetare (reprezentând stagiul al II-lea al intergării monetare), natura şi durata perioadei de tranziţie, raportul între politica monetară şi fiscală, cadrul instituţional, rolul şi statutul Băncii Centrale Europene.

Prelungirea valabilităţii temporale a garanţiei de participare în cazul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţie publică

Potrivit art. 6 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34 2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii: „Perioada de valabilitate a ofertelor, prevăzută în anunţul/invitaţia de participare şi în documentaţia de atribuire, trebuie să fie stabilită astfel încât să se întindă până la momentul încheierii contractului/acordului-cadru. Atunci când stabileşte perioada de valabilitate a ofertelor, autoritatea contractantă va lua în considerare estimările privind perioada necesară pentru analiza şi evaluarea ofertelor, perioada necesară pentru verificările legate de aceste activităţi, precum şi perioada legală prevăzută pentru rezolvarea eventualelor contestaţii. Fără a afecta prevederile art. 93 alin. (3) şi asumându-şi implicaţiile prevederilor art. 97 alin. (4) lit. b), autoritatea contractantă are obligaţia de a solicita prelungirea valabilităţii ofertelor, precum şi, după caz, a garanţiei de participare, în situaţii excepţionale care impun o astfel de prelungire”.

Un istoric valutar pe scurt între Codul civil şi contemporaneitate (III)

Sistemul Monetar European (S.M.E.) a intrat în funcţiune în martie 1979, succedând şarpelui valutar, din care a preluat semnificativ. Toţi cei nouă membrii de atunci ai schemei şarpelui s-au alăturat S.M.E. (dintre care o parte îşi suspendaseră participarea efectivă, nereuşind menţinerea limitelor de fluctuare), participând la noul mecanism al cursului valutar care încorpora, în esenţă, trăsăturile principale ale vechiului şarpe. Şi în acest caz au fost stabilite parităţi pentru fiecare pereche de monede, iar aceste parităţi, odată stabilite, puteau fi schimbate de douăsprezece ori. Acordul prevedea obligativitatea menţinerii cursurilor în limitele a 2,25% (6% în mod excepţional) de fiecare parte a parităţii, o suplimentare a facilităţilor de credit şi menţinerea fondului european de cooperare monetară.

Un istoric valutar pe scurt între Codul civil şi contemporaneitate (II)

Sub aspectul integrării monetare europene, menţionez că Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană (în continuare, C.E.E.), care a intrat în vigoare în 1958, a prevăzut un aparat consultativ care cuprindea şi un comitet monetar destinat să permită membrilor comunităţii să discute şi coordoneze politicile din domeniul finanţelor internaţionale (concept care includea illo tempore şi relaţiile financiare dintre membrii comunităţii, care aveau în continuare caracter internaţional dat de diferenţele valutare, în lipsa unei monede comune). Ulterior, în 1964 Comisia europeană a obţinut acordul Consiliului de Miniştri pentru a înfiinţa un comitet pentru politică economică pe termen scurt şi mediu, un comitet al guvernatorilor de bănci centrale precum şi un comitet bugetar. Dintre toate acestea, mai importante pentru problemele monetare au fost comitetul monetar şi comitetul guvernatorilor de bănci centrale (fără ca această ierarhizare, din perspectivă monetară, să însemne că politica economică sau de buget nu prezintă relevanţă în materie de monedă, ci doar că influenţa lor specifică este secundară chestiunilor specifice băncilor centrale şi celor monetare).

Un istoric valutar pe scurt între Codul civil şi contemporaneitate

Sunt mult vehiculate, în prezent, articole din vechiul Cod civil în raport cu anumite evoluţii recente de pe piaţa valutară, omiţându-se diferenţele esenţiale, faţă de momentul actual, care existau atunci când Codul a fost adoptat. Le expun aici currente calamo, fără altă pretenţie decât o exprimare cât mai clară şi accesibilă a chestiunilor de fapt esenţiale, care să ofere câteva repere în aprecierea pertinenţei actuale a respectivelor texte.

Inadmisibilitatea aplicării unei amenzi judiciare în sarcina conducătorului autorităţii fiscale pârâte pentru lipsa unui răspuns la întrebări adresate de instanţă

Prin încheierea civilă nr. 557/2014 din 20 noiembrie 2014, pronunţată în dosarul nr. 449/33/2014/a1 al Curţii de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, având ca obiect cereri de reexaminare a amenzii judiciare, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea de reexaminare formulată de petenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă; a fost admisă cererea de reexaminare formulată de petentul X, Şef al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice şi a fost înlăturată sancţiunea amenzii în cuantum de 700 lei aplicată petentului în baza art. 187 alin. 1 pct. 2 lit. g) şi i) NCPC prin încheierea din 10.10.2014 pronunţată în dosarul nr. 449/33/2014 al Curţii de Apel Cluj.

Încheierea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în procedura întrebării preliminare

Sediul materiei

Modalitatea practică de sesizare a CJUE este cuprinsă în Recomandările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene către instanţele şi tribunalele naţionale în legătură cu iniţierea procedurilor de întrebare preliminară, act publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338 din 06.11.2012. Recomandările au fost emise în urma adoptării la Luxemburg a noilor Reguli de procedură ale Curţii de Justiţie din 25 septembrie 2012 (publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 265 din 29.09.2012) şi în baza acestor reguli.

Un caz concret de abţinere întemeiat pe calitatea de naş de căsătorie

În continuare, câteva rânduri din încheierea civilă a şedinţei camerei de consiliu din data de 27 ianuarie 2015, dosar nr. 629/1285/2012 al Curţii de Apel Cluj, care se referă la relaţia naş-fin ca temei al abţinerii de la judecarea cauzei.

Noua procedură de declinare a competenţei la momentul regularizării cererii

În Monitorul Oficial, Partea I, nr. 753 din 16 octombrie 2014, a fost publicată Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, care prevede la Art. I pct. 4 şi 5 următoarele:

- 4. La articolul 200 (din Noul cod de procedură civilă), alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: „ Art. 200. - (1) Completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competenţa sa şi dacă aceasta îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197.”

- 5. La articolul 200, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (1¹), cu următorul cuprins: „(1¹) În cazul în care cauza nu este de competenţa sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părţilor, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secţiei specializate competente din cadrul instanţei sesizate. Dispoziţiile privitoare la necompetenţă şi conflictele de competenţă se aplică prin asemănare”.
Textele instituie o procedură de verificare a competenţei la momentul regularizării cererii, nu în faza judiciară a acesteia, respectiv la termenul de judecată. Invocarea necompetenţei în cursul judecăţii rămâne în continuare regula, iar noile prevederi reprezintă o excepţie de la această regulă, urmând ca ele să fie interpretate, ca orice excepţie de la regulă, restrictiv – exceptio este strictissime interpretationis.

Prin urmare, trimiterea dosarului, prin încheiere dată fără citarea părţilor, poate fi dispusă numai când în urma verificării competenţei în baza art. 200 alin. 1 teza I (nou introdusă) NCPC, completul ajunge la două concluzii: nu este competent în judecarea cererii; competenţa revine instanţei sesizate din care face parte, dar completului specializat competent sau, după caz, secţiei specializate competente, nu sieşi. Dacă aceste două ipoteze sunt cumulativ întrunite, se procedează la trimiterea dosarului prin încheierea prevăzută de art. 200 alin. 1¹ fraza I NCPC. În toate celelalte cazuri, declinarea competenţei va fi dispusă la primul termen de judecată, în condiţii de contradictorialitate şi prin hotărâre. Mai rămâne de rezolvat problema art. 200 alin. 1¹ fraza II NCPC, potrivit căreia dispoziţiile privitoare la necompetenţă şi conflictele de competenţă se aplică prin asemănare. Acest text se aplică completului la care cauza a fost trimisă prin încheiere, care va proceda la rândul său la verificarea competenţei şi va proceda fie la judecarea cauzei, fie la declinarea competenţei înspre o a treia instanţă, fie la declinarea competenţei înapoi către instanţa de trimitere, situaţie în care va constata ivit conflictul de competenţă.

Chestiunea cheltuielilor de judecată în situaţiile în care acţiunea este respinsă ca rămasă fără obiect sau ca lipsită de interes

Potrivit art. 453 alin. 1 din Noul cod de procedură civilă („NCPC”), partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Reglementarea anterioară, respectiv art. 274 alin. 1 C. pr. civ., prevedea că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere (se subînţelege, la cea a părţii câştigătoare), să plătească cheltuielile de judecată (bineînţeles, în favoarea câştigătorului). În afară de cele două precizări (de altfel, destul de evidente şi în textul anterior), singura diferenţă dintre cele două reglementări se regăseşte în sintagma prin care este desemnată ipoteza care atrage incidenţa regulii, „cădere în pretenţii” (vechi), respectiv „pierderea procesului” (nou). Personal consider că este vorba despre acelaşi eveniment pe care legiuitorul îl are în vedere în ambele variante, însă nu îmi propun decât dezlegarea problemei în raport de actuala reglementare. Într-adevăr, dacă arhaismul expresiei cădere în pretenţii ar fi putut pe undeva să obscurizeze modul de funcţionare a unei reguli de procedură, termenii actualmente întrebuinţaţi nu mai au aceeaşi putere mistificatoare.

Legea generală de procedură care completează prevederile de contencios administrativ

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 consacră un întreg capitolul, cel de-al II-lea - intitulat “Procedura de soluţionare a cererilor în contenciosul administrativ” (alcătuit din articolele 7-19 din lege) -, chestiunilor de procedură referitoare la contenciosul administrativ. Textele legale se referă atât la rezolvarea pe cale administrativă a cererilor, cât şi la calea judiciară de soluţionare, ambele aspecte fiind însă tratate eliptic, punându-se problema unei legi generale la care dispoziţiile particulare insuficiente să fie raportate.

Sub acest aspect, cele câteva prevederi cu caracter procedural administrativ se completează cu dispoziţiile procedurii dreptului de petiţionare, cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 27 din 30 ianuarie 2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, act normativ având ca obiect, printre altele, şi modul de soluţionare a acestora. Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002 defineşte petiţia ca fiind cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris ori prin poştă electronică, pe care un cetăţean sau o organizaţie legal constituită o poate adresa autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor autonome, denumite generic autorităţi şi instituţii publice (art. 2 din ordonanţă). Din această perspectivă, petiţia este un termen generic pentru orice cerere adresată autorităţii, inclusiv, în lipsa unor dispoziţii contrare sau completatoare, pentru cererea formulată în cadrul procedurii administrative a procedurii (plângerii) prealabile, reglementată (numai în ceea ce priveşte termenul de introducere, persoana îndrituită şi competenţa de soluţionare administrativă, nu şi pentru chestiunile de formă şi de mecanism de rezolvare) de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

În privinţa dispoziţiilor de procedură judiciară, problema raportării la o lege generală este rezolvată de art. 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 în sensul că dreptul comun (procedural) este Codul de procedură civilă: „Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte”. În acelaşi sens, Noul cod de procedură civilă prevede la art. 2 „Aplicabilitatea generală a Codului de procedură civilă”, că dispoziţiile sale constituie procedura de drept comun în materie civilă, însă se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare.

Chestiuni de tratament judiciar al apărărilor în materie fiscală constând în încălcări ale procedurii administrative

Prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 3 iulie 2014 în cauzele conexate Kamino International Logistics BV, Datema Hellmann Worldwide Logistics BV împotriva Staatssecretaris van Financiën, s-a decis că în condițiile în care trebuie asigurată respectarea dreptului la apărare, consecințele încălcării acestui drept intră în sfera dreptului național. Instanța națională, care are obligația de a asigura efectul deplin al dreptului Uniunii, poate, atunci când evaluează consecințele unei încălcări a dreptului la apărare, în special a dreptului de a fi ascultat, să țină seama de faptul că o astfel de încălcare determină anularea deciziei adoptate la finalul procedurii administrative în cauză numai dacă, în lipsa acestei neregularități, procedura respectivă ar fi putut avea un rezultat diferit. A fost astfel menţinută o jurisprudenţă constantă potrivit căreia, potrivit dreptului Uniunii, o încălcare a dreptului la apărare, în special a dreptului de fi ascultat, nu determină anularea deciziei luate în urma procedurii administrative în cauză decât dacă, în lipsa acestei neregularități, această procedură ar fi putut avea un rezultat diferit (Hotărârea din 14.02.1990 din cauza Franţa împotriva Comisiei, Hotărârea din 05.10.2000 din cauza Germania împotriva Comisiei, Hotărârea din 01.10.2009 din cauza Foshan Shunde Yongjian Housewares & Hardware împotriva Consiliului, Hotărârea din 06.09.2012 din cauza Storck împotriva OAPI).

În consecință, o încălcare a principiului respectării dreptului la apărare nu conduce la anularea deciziei în cauză decât dacă, fără această încălcare, procedura ar fi putut avea un rezultat diferit. Ca atare, cu privire la criticile îndeobşte întâlnite referitoare la încălcarea procedurii fiscale, se observă că potrivit art. 46 C. pr. fisc., intitulat Nulitatea actului administrativ fiscal, lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 43 alin. 3, atrage nulitatea acestuia, nulitate care se poate constata la cerere sau din oficiu. Textul legal instituie sancţiunea nulităţii absolute a actului administrativ fiscal pentru lipsa elementelor expres şi limitativ enumerate; per a contrario, în cazul altor elemente care lipsesc din conţinutul actului administrativ, sancţiunea este doar nulitatea relativă.
Inspecţia fiscală constituie un ansamblu de operaţiuni administrative şi urmează regimul juridic al nulităţilor actului administrativ fiscal, în sensul că încălcările normelor de procedură fiscală sunt sancţionate cu nulitatea relativă, în acest caz incidenţa art. 46 C. pr. fisc. fiind, practic, inexistentă. Pentru a atrage nulitatea, chestiunile prezentate de către părţi drept vătămări produse prin încălcarea normelor legale trebuie să aibă ca efect stabilirea nelegală a unor impozite şi taxe suplimentare. 

Clandestine American prisons in Poland – the ECHR cases of Al Nashiri and Abu Zubaydah

Today, 24 July 2014, the European Court of Human Rights delivered two very important judgements in the cases of Al Nashiri v. Poland (application no. 28761/11) and Husayn (Abu Zubaydah) v.Poland (no. 7511/13), respectively, concerning allegations of torture, ill-treatment and secret detention of two men suspected of terrorist acts.

The applicants, both Saudi nationals, alleged that they were held at a CIA “black site” in Poland. The Grand Chamber judges held unanimously that Poland cooperated in the “preparation and execution of the CIA rendition, secret detention and interrogation operations” of two terrorism suspects.

Polish officials have previously denied the existence of a CIA prison on its territory. The United States has acknowledged that it kept Al Qaeda suspects in facilities outside of US jurisdiction, but has been unwilling to identify the exact locations of those facilities.

In both cases, the European Court of Human Rights held there had been:

- a violation of Article 3 (prohibition of torture and inhuman or degrading treatment) of the Convention, in both its substantive and procedural aspects; a violation of Article 5 (right to liberty and security);

- a violation of Article 8 (right to respect for private and family life);

- a violation of Article 13 (right to an effective remedy);

- a violation of Article 6 § 1 (right to a fair trial).

Regarding Al Nashiri, the Court further held that there had been a violation of Articles 2 (right to life) and 3 of the Convention taken together with Article 1 of Protocol No. 6 (abolition of the death penalty).

As a matter of just satisfaction (Article 41), the court held that Poland was to pay each applicant 100,000 euros (EUR) in respect of nonpecuniary damage. In the case of Husayn (Abu Zubaydah) it also awarded the applicant EUR 30,000 in respect of costs and expenses. No claim for costs and expenses was made in the case of Al Nashiri.
ECHR also stated in both cases that Poland had failed to comply with its obligation under Article 38 of the European Convention on Human Rights - obligation to furnish all necessary facilities for the effective conduct of an investigation.