joi, 21 mai 2015

Un istoric valutar pe scurt între Codul civil şi contemporaneitate (IV)


La summit-ul de la Maastricht, o mică localitate în sudul Olandei, în data de 7 februarie 1992 a fost semnat Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht) de către miniştrii de externe ai statelor comunitare, fiind ulterior ratificat de statele semnatare şi intrând în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a creat Uniunea Europeană şi a adus precizări în ceea ce priveşte criteriile de îndeplinit în vederea participării la etapa finală a Uniunii Monetare (reprezentând stagiul al II-lea al intergării monetare), natura şi durata perioadei de tranziţie, raportul între politica monetară şi fiscală, cadrul instituţional, rolul şi statutul Băncii Centrale Europene.
Protocolul privind criteriile de convergenţă, anexat la tratat, a stabilit patru criterii esenţiale care să determinte dacă o economie a realizat o convergenţă suficientă pentru a se putea alătura stagiului trei. Aceste criterii sunt:
- Obţinerea unui grad înalt de stabilitate a preţurilor – aceasta înseamnă o rată a inflaţiei cu mai puţin de 1,5% mai mare decât a celor mai performante trei ţări membre sub acest aspect;
- Deficitul bugetar să fie mai mic decât 3% din P.I.B. (exprimat în preţurile pieţei), iar datoria publică mai redusă de 60% din P.I.B.;
- Respectarea marjelor normale de fluctuaţie prevăzute de mecanismul cursului valutar al Sistemului Monetar European (S.M.E.) timp de cel puţin doi ani;
- Pe o perioadă precedentă de cel puţin un an viitorul membru trebuie să fi înregistrat o rată medie nominală a dobânzii pe termen lung care să nu depăşească pe cea a celor mai performante state membre, în domeniul stabilităţii preţurilor, cu mai mult de două puncte procentuale.
Aceste criterii stricte au fost prevăzute expres în scopul de a reduce temerile Bundesbank-ului că Germania ar putea fi atrasă într-o uniune monetară împreună cu state care desfăşoară politici fiscale iresponsabile punând în pericol politica anti-inflaţionistă germană.
O prevedere trecută aproape neobservată a tratatului excludea răspunderea comunităţii şi a celorlalte state membre pentru datoriile individuale ale ţărilor membre ale uniunii. Această regulă venea să sublinieze responsabilitatea purtată de fiecare ţară pentru propriile finanţe politice şi să asigure evitarea deficitelor excesive.
O etapă esenţială a stagiului al II-lea de integrare a constituit-o crearea Institutului Monetar European (I.M.E.) – începând cu 1 ianuarie 1994 (activ până în 1997), pentru monitorizarea funcţionării S.M.E. şi facilitarea uzului ECU-ului. Institutul, urmaş al Fondului European pentru Cooperare Monetară, trebuia consultat de autorităţile naţionale cu privire la politica monetară (chiar dacă, pe timpul stagiului II, politicile monetare ale ţărilor membre au rămsa în mâinile băncilor centrale naţionale) şi raporta anual Consiliului Europei pregătirile procedurilor tehnice pentru stagiul III.
Spre deosebire de preconizata bancă centrală paneuropeană (Banca Centrală Europeană care şi-a început activitatea la Frankfurt în iulie 1998), Institutul Monetar European nu putea interveni pe piaţa valutară internaţională în nume propriu, iar membrii comunităţii nu erau obligaţi să păstreze rezerve la I.M.E.
În mai 1998, la Consiliul European de la Bruxelles, 11 state membre ale uniunii (în afară de Marea Britanie, Danemarca, Suedia şi Grecia) au fost de acord să participe la uniunea monetară începând cu 1 ianuarie 1999 (stagiul III al Uniunii Economice şi Monetare), fiind introdusă moneda comună euro (până în 2002 doar ca unitate de cont, din 2002 şi sub formă efectivă de bancnote şi monedă divizionară) şi fixate definitiv ratele de conversie ale monedelor participante. Pieţele financiare, piaţa Forex şi piaţa interbancară au fost convertite la euro, companiile putând alege să opereze în euro sau moneda naţională, până în iulie 2002 când au fost retrase monedele naţionale din circulaţie şi toate activele au fost denominate în euro.
Toate tările membre ale Uniunii Europene s-au angajat să adere la stagiul III, cu excepţia Danemarcei şi Regatului Unit care au ales să rămână la nivelul mecanismului cursului valutar (stagiul II). Celalalte ţări care nu sunt încă în zona euro (Suedia, Polonia, Republica Cehă, Ungaria, România, Bulgaria şi Croaţia) s-au angajat prin tratate să intre în stagiul III la momentul la care vor îndeplini toate criteriile de convergenţă (mai puţin cei doi ani de participare la mecanismul cursului valutar al Sistemului Monetar European, criteriu devenit opţional).