La summit-ul de la Maastricht , o mică
localitate în sudul Olandei, în data de 7 februarie 1992 a fost semnat Tratatul
privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht) de către miniştrii de
externe ai statelor comunitare, fiind ulterior ratificat de statele semnatare
şi intrând în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a creat Uniunea Europeană
şi a adus precizări în ceea ce priveşte criteriile de îndeplinit în vederea
participării la etapa finală a Uniunii Monetare (reprezentând stagiul al II-lea
al intergării monetare), natura şi durata perioadei de tranziţie, raportul
între politica monetară şi fiscală, cadrul instituţional, rolul şi statutul Băncii
Centrale Europene.
Protocolul privind criteriile de convergenţă,
anexat la tratat, a stabilit patru criterii esenţiale care să determinte dacă o
economie a realizat o convergenţă suficientă pentru a se putea alătura
stagiului trei. Aceste criterii sunt:
- Obţinerea unui grad înalt de stabilitate a
preţurilor – aceasta înseamnă o rată a inflaţiei cu mai puţin de 1,5% mai mare
decât a celor mai performante trei ţări membre sub acest aspect;
- Deficitul bugetar să fie mai mic decât 3% din
P.I.B. (exprimat în preţurile pieţei), iar datoria publică mai redusă de 60%
din P.I.B.;
- Respectarea marjelor normale de fluctuaţie
prevăzute de mecanismul cursului valutar al Sistemului Monetar European (S.M.E.)
timp de cel puţin doi ani;
- Pe o perioadă precedentă de cel puţin un an
viitorul membru trebuie să fi înregistrat o rată medie nominală a dobânzii pe
termen lung care să nu depăşească pe cea a celor mai performante state membre,
în domeniul stabilităţii preţurilor, cu mai mult de două puncte procentuale.
Aceste criterii stricte au fost prevăzute expres
în scopul de a reduce temerile Bundesbank-ului că Germania ar putea fi atrasă
într-o uniune monetară împreună cu state care desfăşoară politici fiscale
iresponsabile punând în pericol politica anti-inflaţionistă germană.
O prevedere trecută aproape neobservată a
tratatului excludea răspunderea comunităţii şi a celorlalte state membre pentru
datoriile individuale ale ţărilor membre ale uniunii. Această regulă venea să
sublinieze responsabilitatea purtată de fiecare ţară pentru propriile finanţe
politice şi să asigure evitarea deficitelor excesive.
O etapă esenţială a stagiului al II-lea de
integrare a constituit-o crearea Institutului Monetar European (I.M.E.) –
începând cu 1 ianuarie 1994 (activ până în 1997), pentru monitorizarea
funcţionării S.M.E. şi facilitarea uzului ECU-ului. Institutul, urmaş al
Fondului European pentru Cooperare Monetară, trebuia consultat de autorităţile
naţionale cu privire la politica monetară (chiar dacă, pe timpul stagiului II,
politicile monetare ale ţărilor membre au rămsa în mâinile băncilor centrale
naţionale) şi raporta anual Consiliului Europei pregătirile procedurilor
tehnice pentru stagiul III.
Spre deosebire de preconizata bancă centrală paneuropeană
(Banca Centrală Europeană care şi-a început activitatea la Frankfurt în iulie
1998), Institutul Monetar European nu putea interveni pe piaţa valutară
internaţională în nume propriu, iar membrii comunităţii nu erau obligaţi să
păstreze rezerve la I.M .E.
În mai 1998, la Consiliul European de la
Bruxelles, 11 state membre ale uniunii (în afară de Marea Britanie, Danemarca,
Suedia şi Grecia) au fost de acord să participe la uniunea monetară începând cu
1 ianuarie 1999 (stagiul III al Uniunii Economice şi Monetare), fiind introdusă
moneda comună euro (până în 2002 doar ca unitate de cont, din 2002 şi sub formă
efectivă de bancnote şi monedă divizionară) şi fixate definitiv ratele de
conversie ale monedelor participante. Pieţele financiare, piaţa Forex şi piaţa
interbancară au fost convertite la euro, companiile putând alege să opereze în
euro sau moneda naţională, până în iulie 2002 când au fost retrase monedele
naţionale din circulaţie şi toate activele au fost denominate în euro.
Toate tările membre ale Uniunii Europene s-au angajat să adere la stagiul III, cu excepţia Danemarcei şi Regatului Unit care au ales să rămână la nivelul mecanismului cursului valutar (stagiul II). Celalalte ţări care nu sunt încă în zona euro (Suedia, Polonia, Republica Cehă, Ungaria, România, Bulgaria şi Croaţia) s-au angajat prin tratate să intre în stagiul III la momentul la care vor îndeplini toate criteriile de convergenţă (mai puţin cei doi ani de participare la mecanismul cursului valutar al Sistemului Monetar European, criteriu devenit opţional).
Toate tările membre ale Uniunii Europene s-au angajat să adere la stagiul III, cu excepţia Danemarcei şi Regatului Unit care au ales să rămână la nivelul mecanismului cursului valutar (stagiul II). Celalalte ţări care nu sunt încă în zona euro (Suedia, Polonia, Republica Cehă, Ungaria, România, Bulgaria şi Croaţia) s-au angajat prin tratate să intre în stagiul III la momentul la care vor îndeplini toate criteriile de convergenţă (mai puţin cei doi ani de participare la mecanismul cursului valutar al Sistemului Monetar European, criteriu devenit opţional).
